Avva Ioan Casian - Despre mîndrie

    A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbitică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. 

    Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrgueşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, când pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt". Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?"  şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră" dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de câte ori am dobîndit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine",  şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic",  sau cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",  şi în sfîrşit cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte". Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este";  iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?" Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu.

    Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.(1)

Cugetare:

• Mîndria poate distruge toată lucrarea virtuților și prin aceasta poate paraliza sufletul.
  
  
• Căderea în mîndrie trebuie prevenită. E necesară o pază continuă a mișcărilor sufletului ca nu cumva să cădem în mîndrie.
  
  
• Nu eu fac binele, ci Dumnezeu care e în mine, fără Hristos nu pot face nimic, tot binele este de la Dumnezeu- sînt gîndurile care au puterea de a păzi sufletul de mîndrie dacă sînt crezute, înțelese și practicate.
  
  
• Smerenia care este generată de aceste cugetări e, în fapt, practicarea neclintită a unui sistem de valori care îi acordă lui Dumnezeu prioritatea firească.
  
  
• Smerenia se naște din credință. Fără ea nu putem opera noemele (conținutul gîndurilor care trebuie să nască faptele liber voite)
  
  
• Smerenia se naște din frica lui Dumnezeu. Frica de factură dumnezeiască este acea trăire viguroasă a dorinței de a nu mai fi despărțiți de dragostea Fiului, de dulceața dumnezeiască a Duhului Sfînt, veșnicia Tatălui, adică de de lumina treimică. Este o dorință intensă, o teamă motivantă, activantă. Nu ne place cuvîntul „frică” fiindcă frica pe care o cunoaștem este lumească, neputincioasă, paralizantă și descompune. Frica lui Dumnezeu este motivantă, activă și construieșțe.
  
  
• Smerenia se naște din blîndețe. 
  
  
• Smerenia se naște din sărăcie asumată de bunăvoie.Sărăcia este desăvîrșită cînd este asumată de bunăvoie. Sărăcia asumată este eliberarea din chingile necesităților (re)comandate din afară. Sărăcia asumată este libertatea față de valorile materiale.
  
  
• Din acestea izvorăște dragostea desăvîrșită care aduce darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 120 - 121

Avva Ioan Casian - Despre slava deșartă

     A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, pînă şi prin îndelunga răbdare. 

    Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipue că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de războiul acestui drac viclean. Pe lîngă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrîn, pe cînd petreceam în pustia sketică. Ducîndu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrînul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, pînă ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcînd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingînd uşa a intrat şi întîmpinîndu-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrînul i-a răspuns în glumă, zicînd: „Acum venii când făceai tu otpustul celor chemaţi". Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrînului, cerîndu-i să se roage pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta. 

    Am amintit aceasta, vrînd să arăt la cîtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvîrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvîrşite să se străduiască în toate chipurile să birue această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvîntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Deci nimic să nu facă uitîndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gîndurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.(1)

Cugetare:

• Slava deșartă reușește să întoarcă spre păcate cele mai felurite fapte. Vorbitul sau tăcutul, postirea sau gastronomia, hainele scumpe sau sărăcăcioase, recunoașterea socială sau defăimarea pot duce în aceeași măsură la cădere.
  
  
•  Slava deșartă ne face să ni se pară că ni se cuvine să primim onoruri duhovnicești sau în legătură cu ascuțimea și finețea spiritului și al educației noastre.
  
  
• Doar menținerea constantă a respingerii cinstirii date de oameni și căutatea perseverentă a percepției smerite de sine ne scapă de acest duh. Perspectiva neîntreruptă a primirii laudei exclusiv de la Dumnezeu este puterea care mișcă acest leac.
  
  
• Respingere cinstirii date de oameni este un act de modestie autentică pe care îl pot face doar dacă eu chiar cred că în orice faptă vrednică de laudă nutresc recunoștință față de Dumnezeu și prin ea îi atribui Lui lauda. Modestia nu înlătură bucuria lucrului bine făcut, dimpotrivă o consolidează dincolo de instabilitatea pretențiilor schimbătoare ale lumii.

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 118 - 120

Avva Ioan Casian - Despre trîndăvie

    A şasea luptă o avem împotriva duhului trîndăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu cari petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gînduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într'alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă acestea mai stîrneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, cîtă nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în niciun chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputînd fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite. De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încîlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc. 

    Ştiind dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrînd s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicînd: „Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială între voi, nici am mîncat de la cineva pîine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrînd zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Cînd ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce. Auzim că sunt unii dintre voi, cari umblă fără rînduială nimica lucrînd ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos Iisus, ca întru linişte lucrînd să mănânce pîinea lor". Să luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei, când numeşte „fără de rînduială" pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rînduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trîndăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: „Şi nu după predania, care aţi luat de la noi", arătînd prin cuvintele acestea că aceia sunt mîndri si dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: „în dar n-am mîncat pîine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrînd zi şi noapte". Învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer, cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască, lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătînd şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: „nimica lucrînd, ci iscodind". Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorînduiala şi din neorînduială tot păcatul.

    Arătîndu-le apoi şi tămăduirea, zice: „Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrînd să-şi mănînce pîinea lor". Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce". De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nicio vreme în care monahii să rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trîndăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe cînd cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lîngă acestea, bine este să aducem şi un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezînd eu putină vreme în pustie, am fost supărat de trîndăvie şi m-am dus la dînsul şi am zis: „Ieri fiind cumplit supărat de trîndăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-aş fi dus la Avva Pavel". Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rînduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor".(1)

Cugetare:

• Trîndăvia este asociată cu întristarea și se folosește de demoralizare pentru a justifica lenea de a trece la îndreptare. Stîrnește disprețul pentru situația actuală, semeni și pentru viața însăși și generează visări cu privire la schimbări care, ne închipuim noi, ne-ar face să sporim. De aceea ne aventurăm în acțiuni părut nobile care nu sînt decît pretexte de îndepărtare de lucrare profundă. 
  
  
• Pentru că nu ne satisface nici o acțiune, devenim nestatornici și fără de rînduială.
  
  
• Dă demotivare, confuzie și somnolență cînd ar trebui să fim activi.
  
  
• Fiind nestatornici ne găsim amestecați în tot felul de prilejuri în care adunăm informații pe care le folosim în bîrfirea și defăimarea semenilor. 
  
  
• Prevenirea atacului se face prin rugăciune, refuzul ispitei de a vorbi deșertăciuni, lecturi și meditații duhovnicești și tăria în ispite.
  
  
• O viață activă în cele duhovnicești și în lucrul încredințat nouă este în putere să combată lenea și întristarea. Rodul muncii noastre să ne solicite atenția și efortul iar dacă roadele ei depășesc nevoile noastre să dăm celor lipsiți nu să ne cîștigăm timp de lenevire. Lucrul mîinilor este recomandat în cele mai multe situații, mai ales celor tineri.

___________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 116 - 118

Avva Ioan Casian - Despre întristare

 

    A cincia luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osîrdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinueşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-l ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii. 

    De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfîrşit îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie ranele sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărtindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. 

    Cînd aşadar pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite", ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace." Deci mai întîi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău". Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trîndăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune.

    De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.(1)

Cugetare:

• Întristarea întunecă toate capacitățile sufletului. 
  
  
• Blochează orice demers duhovnicesc (rugăciune, citiri, practica virtuților, întîlnirea cu frații de credintă). 
  
  
•  Ne face să nu avem răbdare cu alții, să nu ne putem smeri, să ne considerăm răniți de închipuita dezamăgire produsă de semeni, să nu le urmăm sfaturile bune și să îi repezim sau îndepărtăm ca pe unii ce ne-ar face rău.
   
• Ne îndeamnă să ne izolăm.
  
  
• Ca orice patimă este denaturarea „întristării cea după Dumnezeu” care este materialul fundamental al pocăinței. 
  
  
• Cele două feluri de întristare le deosebim prin aceea că vedem în cea rea că ne face leneși, delăsători, nerăbdători, disprețuitori, morocănoși, cîrtitori, mînioși, certăreți, leneși la rugăciune (zicem: „așa m-a enervat X că nici nu m-am mai putut ruga”), vedem că ne împinge la auto-victimizare,  că ne îndeamnă să vedem răul în oameni, să-i vorbim de rău și să ne ferim de comunitatea celor care caută virtutea. Cea bună  ne face să fim harnici și ascultători, prietenoși, smeriți blînzi, bucuroși, generoși, răbdători atît cu semenii cît si cu necazurile.
  
  
• Ne putem feri de întristare și chiar vindeca de ea prin calea filocalică: rugăciune neîncetată (perseverentă măcar), meditații duhovnicești (scripturistice și patristice/ filocalice) și întîlnirea cu cei evlavioși (În ziua de azi am spune petrecerea timpului cu cei evlavioși. Dacă petrecem mai mult timp pe internet, medii sociale și filme, televiziune etc decît cu frații de credință importanța întîlnirii cu oamenii evlavioși scade către nesemnificativ.)

____________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 114 - 116

Avva Ioan Casian - Despre mînie

     

    A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Și cîtă trebuință este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu tulburari întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. De asemenea nu putem păzi desăvârșirea statului bun și nu ne putem face părtași vieții adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. "Căci s-a tulburat, zice, de mînie ochiul meu". Dar nu ne vom face părtași nici de înțelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiți de toți frații înțelepți. Fiindcă s-a scris: "Mînia în sânul celor fără de minte sălășluiește". Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminți. Căci scris este: "Mînia și pe cei cuminți îi pierde: Nu vom putea ține nici cumpăna dreptății cu inima trează, căci scris este: "Mînia barbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Nici podoaba și chipul cel bun nu-l putem dobîndi, cu toate că ne laudă toți, căci iarăși scrie: "Barbatul mînios nu este cu bun chip". Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârșire si poftește să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia și iuțimea. Iată ce poruncește vasul alegerii: "Toată amărăciunea și iuțimea și mînia și strigarea și hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea". Iar cînd a zis "toată", nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptățită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greșește, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa și să audă cuvântul Evangheliei: "Doctore, vindecă-te pe ține însuți", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoști".

   Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbește ochii sufletului și nu-l lasă să vadă Soarele Dreptății. Căci precum fie că punem pe ochi foițe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, și scumpetea foiței de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot așa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

    Numai atunci întrebuințăm mînia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gîndurilor pătimașe și iubitoare de plăceri. Așa ne învăță Proorocul zicând: "Mîniați-vă și nu păcătuiți"; adică aprindeți mînia asupra patimilor voastre și asupra gîndurilor rele și nu păcătuiți săvîrșind cele puse de ele în minte. Acest înțeles îl arată limpede cuvîntul următor: "... pentru cele ce ziceți întru inimile voastre, în așternuturile voastre vă pocăiți"; adică atunci cînd vin în inima voastră gîndurile cele rele scoate-ți-le afară cu mînie, iar după ce le veți fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniștei sufletului, pocăiți-vă. împreună cu acesta glăsuiește și fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui și adăugînd: "Soarele să nu apună peste mînia voastră, nici să dați loc diavolului"; adică să nu faceți pe Hristos, Soarele Dreptății, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mîniați prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de ședere în voi. Despre Soarele acesta și Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptății și tămăduire va fi în aripile lui".

     Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ținem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbăticia și turbarea dispoziției lor pătimașe, țin mînia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii fată de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoștinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta și Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putință ca să fie bine primit darul pînă ce mînia și ținerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea și Apostolul, zicînd: "Neîncetat vă rugați" și "Bărbății să se roage în tot locul, ridicînd mâini cuvioase, fără mînie și fără gânduri", ne învăță aceleași lucruri. Rămîne așadar ca sau să nu ne rugăm niciodată și prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie și fără a ține minte răul. Și fiindcă de multe ori cînd sunt întristați sau turburați frații noștri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt tulburați, Doctorul sufletelor, vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei, ne poruncește ca nu numai cînd suntem noi mîhniți asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, sa-l tămăduim, dezvinovățindu-ne, si apoi să aducem darul..

    Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăță aceasta și din legea veche? Deși s-ar părea că aceasta e cu pogoramant, totuși zice și ea: "Să nu urăști pe fratele tău întru inima ta", și iarăși: "Căile celor ce țin minte răul, spre moarte (duc)". Deci și acolo se oprește nu numai mînia cu fapta, ci se osîndește și cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeiești, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

    Să nu căutăm singurătatea și pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca și când acolo n-ar fi cel ce ne pornește spre mînie, sau fiindcă e mai ușor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie și din voința de a nu ne învinui pe noi înșine și de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pricinile turburarii, poftim despărțirea de frați. Drept aceea pînă ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, nu este cu putință să ajungem la desăvîrșirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se cîștigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia și singurătatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămînea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia și retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai că le păzește patimile nevătămate, ci li le și acoperă, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înșiși de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune in minte năluciri de virtute și-i face să creadă că au câștigat îndelunga răbdare și smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească și să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care ii stârnește și-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca niște cai fără frîu, hrăniți multă vreme în liniște și odihnă, din ocoalele lor și tîrăsc cu și mai multă vijelie și sălbătăcie spre pierzare pe călărețul lor. Căci si mai mult se sălbătăcesc patimile in noi, cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem și umbra suferirii și a îndelungii răbdări, pe care în tovărășia fraților ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelasarea deprinderii cu oamenii și din pricina singurătății. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite în culcușurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, își arată toată turbarea lor, asemenea și oamenii pătimași, care sunt liniștiți din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziție a virtuții, își dau veninul pe fată când apucă pe cineva care s-a apropiat si-i întarata. De aceea cei ce caută desăvîrșirea blîndeții sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mînie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsuflețite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei și o azvîrleam, pentru ca nu-mi plăcea fie grosimea, fie subțirimea ei; asemenea și asupra lemnelor când voiam să le tai și nu puteam repede, sau asupra cremenii, cînd mă sileam să scapăr și nu ieșea foc îndată. Așa mi se întinsese coarda mîniei, încât o porneam și asupra lucrurilor neînsuflețite.

    Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci și mînia din cuget. Căci nu folosește așa de mult a-ți ține gura în vremea mîniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît folosește a-ți curăți inima de ținerea minte a răului și a nu învârti în minte gînduri viclene asupra fratelui. Învățătura evanghelică poruncește să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inima rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăște pe fratele său, ucigaș de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziția de ură din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsîndu-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul și cu dispoziția de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă, nu numai pentru fapte, ci și pentru gînduri și hotărâri, precum însuși zice prin Prorocul: "Iată vin să adun faptele și gîndurile lor". La fel zice și Apostolul: "înseși gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor". Dar însuși Stăpânul, învățîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: "Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecății". Așa stă în copiile cele bune (cuvântul în deșert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voiește ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina și scînteia însăși a mîniei și nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină așa zisă întemeiată,mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.

    Iar leacul desăvîrșit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne mintea, nu se va mai află întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cîrma dreptății. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufletul, cîtă vreme ne va stăpâni duhul mîniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în fată icoana morții, care nu știm când poate veni,să ne păzim pe noi înșine de mînie și să știm că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri, căci de vom fi stăpîniți de mînie și ură, vinovați vom fi judecății.(1)

Cugetare:

•  Simplul fapt că nu am „dezactivat” mînia sau mai bine spus (cum vom înțelege în cele ce urmează) că nu am reașezat-o în funcția ei originală ne lipsește de capacitatea de a avea discernămînt autentic. Discernămîntul de care vorbim implică atît limpezimea minții cît și a inimii. Claritatea rațiunii și echilibrul emoțiilor. Acestea sînt afectate de prezența mîniei chiar dacă e doar mocnită, ascunsă, am spune „controlată” pentru că mînia este o denaturare, o desfigurare cu care ne-am învățat prea bine și care ne distorsionează cunoașterea. „Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. ”
  
  
• Toate patimile ne deformează percepția realității de nu mai știm ce e bine si ce e rău. Ba chiar ajungem de numim răul bine. Părintele Stăniloae scrie în Ascetica și mistica: „Prin patimi, care au ca motor ascuns mîndria, omul e așezat mereu înaintea vederii sale: nu vede realitatea și opera lui Dumnezeu, ținînd-o acoperită de sinea proprie. El își este sieși negură și fum.” Pe de altă parte, blîndețea e descrisă de Sf. Ioan Scărarul (după pr. Stăniloae) astfel: „Sufletul blînd e tronul simplității. Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înțelepciunii. Sufletele blînde se vor umple de cunoștință, iar mintea mînioasă conviețuiește cu întunericul și neștiința.” Iar părintele Stăniloae limpezește: „Omul blînd a înlăturat din sine toate pricinile care susțineau separația sa de semeni. Prin blîndețe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omenești din el cu firea omenească din ceilalți” „ Prin blîndețe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul ființei spirituale. [...] Simplitatea este o înțelepciune adîncă și mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blînd în situațiile tuturor.  Tocmai datorită acestei înțelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blînd nu se tulbură și nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situație într-o lumină cu mult mai largă, ținînd seama de atîtea considerații pe care sufletul pătimaș nu le cunoaște sau le uită cu voia, obsedat de patima unilaterală.”
  
  
• Nu există motive de mînie care să fie justificate din punct de vedere spiritual. Zice Sfîntul Ioan Casian: „Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare. ”
  
  
• Mînia  este denaturarea vigorii care ar trebui să fie proprie lucrării împotriva patimilor. Doar în această funcție ea este justificată: „Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri.”
  
  
• Dacă ni se întîmplă să cădem în mînie să nu stăruim deloc asupra ei, să ne liniștim de îndată. De vreme ce Hristos ne spune să nu ne ducem darul la închinare cu supărare, iar noi sîntem invitați să ne rugăm neîncetat, nu există nevoia unei întîrzieri în a stinge mînia. Cum ne rugăm neîncetat dacă ținem mînie- Ce discipoli ai Părinților sîntem dacă nu ne propunem să ne rugăm măcar perseverent dacă nu neîncetat?
  
  
• Uneori cînd ne mîniem sau supărăm ne vine să fugim, să ne ascundem de oameni și ne păcălim cu gîndul liniștirii în retragere/ refugiu. Dar ducem patima cu noi. „Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentrucă ne mîniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie...” Nu se cunvine să fugim pătstrînd patima și întărind-o ci să o confruntăm pînă o învingem.
  
  
• Nu ne este îngăduit să facem fapte ale mîniei, să rostim cuvinte mînioase și nici să adăpostim gînduri mînioase. Zice sfîntul:  „datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget.”
  
  
• Arma împotriva mîniei este excluderea mîniei și a roadelor ei (fapte, vorbe gînduri) din setul de soluții la provocările zilei oricît de justificat ar putea să ne pară. Dacă o să  „credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte.” o să putem înțelege mai bine lumea și evenimentele din ea și reușim să separăm mînia de soluții pentru a nu le contamina.
  
  
  

________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 109-114

Avva Ioan Casian - Despre duhul curviei și al poftei trupești

  

     

    A două luptă o avem împotriva duhului curviei și a poftei trupești. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare și cumplit război este acesta și luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se și în suflet și în trup. De aceea trebuie să dăm luptă din două părți împotrivă lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvârșitei neprihăniri și adevăratei curății, de nu se va adauga și zdrobirea inimii și rugăciunea întinsă către Dumnezeu și citirea deasă a Scripturilor și osteneala și lucrul mîinilor, care abia împreună pot să oprească cele neastâmpărate ale sufletului și să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de rușine. Mai înainte de toate însă, folosește smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inimă cu toată străjuirea de gândurile murdare, "Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" și celelalte. Deoarece și postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci și spre trezvia minții, ca nu cumva, întunecându-se de mulțimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri. 

    Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci și în meditație duhovnicească, fără de care e cu neputință să urcăm la înălțimea neprihănirii și curăției adevărate. Se cuvine așadar, după cuvântul Domnului, "să curățim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să se facă și cea din afară curată". De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, "a ne lupta după lege și a lua cunună" după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea și nevoința noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduința și nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul și ajutorul lui Dumnezeu se izbăvește de boala aceasta și se ridică la înălțimea curăției. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire și cel ce a călcat întărâtările trupului și plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputință omului (ca să zic așa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă și cerească cunună a sfințeniei și să se facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ și din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legați cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupești, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind și petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri. 

    Iar semnul că au dobândit desăvârșit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar și în vremea somnului nu ia seamă la nici un chip al nălucirii de rușine. Căci deși nu se socotește păcat o mișcare ca aceasta, totuși ea arată că sufletul bolește încă și nu s-a izbăvit de patimă. Și de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de rușine ce ni se întâmplă în somn, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci și a neputinței ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boală ce șade tăinuită în ascunzișurile sufletului. De aceea și Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzișurile sufletului, unde știe că stau și pricinile boalei, zicând: "Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a și preacurvit cu ea întru inima sa". Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioși și desfrânați, cât sufletul cel așezat înăuntru, care folosește rău ochii cei dați de Dumnezeu spre bine. De aceea și cuvântul înțelepciunii nu zice: "Cu toată străjuirea păzește ochii tăi", ci: "Cu toată străjuirea păzește inima ta", aplicînd leacul străjuirii mai ales aceleia care folosește ochii spre ceea ce voiește. Așadar aceasta să fie paza cea dintâi a curăției noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavolească viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inimă noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusit să rostogolească cugetul de la aceste fețe la năluciri rușinoase și vătămătoare. 

    De aceea și porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul șarpelui, adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se șerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim și celălalt trup al șarpelui, adică învoirea cu plăcerea și prin aceasta să ducă apoi cugetul la faptă neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: "în dimineți să ucidem pe toți păcătoșii pământului", adică prin lumina cunoștinței să deosebim și să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învățătura Domnului; și până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatra, care este Hristos. Căci de se vor face bărbați prin învoirea noastră, nu fără mare suspin și grea osteneală vor fi biruiți. Dar pe lângă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim și cuvinte de ale Sfinților Părinți. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: "Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". El știa că darul fecioriei nu se dobândește numai prin depărtarea cea trupească de muiere, ci și prin sfințenia și curăția sufletului, care se câștiga prin frica lui Dumnezeu. 

    Mai zic Părinții și aceea că nu putem câștiga desăvârșit virtutea curăției, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoștință adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei zăbovește în ascunzișurile sufletului. Dar ca să desăvârșim înțelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului și vom pune capăt cuvântului: "Căutați pacea cu toată lumea și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul". Că despre aceasta grăiește, se vede din cele ce adaugă, zicând: "Să nu fie cineva curvar sau lumeț ca Esau". Pe cât este așadar de cerească și de îngerească virtutea sfințeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci și cu zdrobirea inimii și cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin ațâțările poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregătește sfințenia nopții, așa și privegherea din vremea nopții deschide sufletului calea către curăția zilei. (1)

Cugetare:

• Înclinația aceasta apare de la cea dintîi vîrstă.
  
  
• Pornirile acestei patimi sînt și trupești și sufletești.
  
  
• Pentru a lupta cu folos împotriva curviei este necesar să:
             a) postim
             b) să avem pocăință pentru păcate
             c) rugăciune întinsă (perseverentă dacă nu neîncetată)
             d) lectura deasă a Scripturilor (și a Părinților, fără de care nu înțelegem Scriptura - Fapte 8, 30- 31)
             e) osteneala mîinilor - munci care implică îndemînările și acțiunile fizice.
  
  
• Smerenia e din nou subliniată ca însușire esențială în lupta împotriva patimilor.
  
  
• Paza inimii e importantă. Gîndurile pătimașe se acoperă cu emoții pentru a întuneca discernămîntul. Postul ajută la paza inimii și la trezvia minții, mutînd atenția de la cele trupești la cele duhovnicești.
  
  
• În spatele acestei patimi (al tuturor patimilor) e un demon care nu e de învins pînă nu acceptăm că mila lui Dumnezeu și ajutorul Său, nu eforturile, inteligența, moralitatea și resursele noastre ne scapă.
  
  
• Neprihănirea este starea naturală a oamenilor în Împărăție. Petrecerea în Ceruri este atît de intens pătrunsă de creșterea continuă a fericirii iubirii aproapelui încît nu poate accepta limitările inerente ale trupului.
  
  
• Doctoria pentru curvie (mila lui Dumnezeu prezentă în Sfintele Taine și chemată prin practica amintită) pătrunde în ascunzișurile sufletului pentru că nu trupul este bolnav de curvie, ci sufletul care îl folosește astfel. Nu strategiile trupești și lumești de ferire sînt eficiente, ci paza inimii. Despre paza inimii e necesar să mai vorbim. Pe scurt, la Părinți inima fiind centrul circulației sîngelui este și tronul vieții trupești, dar fiindcă doar circulația unui lichid nu e viață, e și tronul vieții spirituale. Inima unește materialul cu imaterialul. Cuvîntul grec pentru pază, φρουρά- froura- e înrudit etimologic cu prooroc, în sensul că cel ce păzește trebuie să vadă în depărtare, să distingă (discearnă) semne și să prevadă acțiuni. Paza inimii e, pe scurt, o stare de atenție la viața trupului și a sufletului și la gîndurile ce se nasc de acolo. Dar e necesară o aprofundare asupra subiectului.
  
  
• Lupta trebuie dusă de la răsărirea inocentă a momelii. Chiar simpla expunere la similarități inocente poate fi rostogolită de diavol în cel încercat spre patimă. προσβολή e tradus adesea de pr. Stăniloae ca momeală pe ideea că pros + bole sugerează o aruncare înainte și uneori are sensul de abordare (nu neapărat ostilă). Dar sensul primar este de asalt. E clar că în contextul nostru, e necesar să luăm măsuri ferme din clipa în care se pregătește  asaltul patimii. Atunci ar fi bine să cîștigăm lupta. Altfel, după momire, asalt, urmează învoirea - consimtămîntul - συγκατάθεσης. Imaginea folosită ulterior cu uciderea păcătoșilor de dimineață și pruncii Babilonului care ar putea deveni bărbați este foarte de folos prin simbolica ei și pentru a crește în înțelegerea simbolurilor psalmice, dar și pentru a înțelege importanța alocării eforturilor noastre în paza și prevederea momelii în capacitatea noastră de a lupta decisiv încă de la primele semne ale asaltului.
  
  
• Nu doar depărtarea trupească înseamnă neprihănire, ci curăția sufletească și sfințenia care se cîștigă prin frica lui Dumnezeu. „Mai zic Părinții” că nu putem învinge patima (curviei, în cazul de față) fără a dobîndi smerita cugetare. Și nici nu putem crește duhovnicește cu curvia ascunsă în suflet. Pe scurt: sîntem chemați să ne folosim de postire (nu doar alimentară), rugăciune (deasă, perseverentă sau continuă), lecturi din Scripturi și Părinți, practica străjuirii inimii cu aspectul luptei împotriva asalturilor patimilor și a curăției și smeritei cugetări care vin ca urmare a fricii Domnului.
  
  

_____________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 101

Sfîntul Ioan Casian - Despre înfrînarea pîntecelui

    

    ”Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pântecelui, care se împotrivește îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul postirilor și despre felul și cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinții Părinți. Aceștia n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtășirii de bucate, nici aceeași măsură pentru toți. Fiindcă nu toți au aceeași tărie și aceeași vîrstă; apoi și din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingașe a trupului, însa un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbuibare și de săturarea pîntecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare și mai ajutătoare spre curăție, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă pînă la o saptamână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se folosește adeseori și de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covîrșirea postirii, slăbește trupul și se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicești; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază și face să se nască în suflet nepăsare și moleșire. Au cercat Părinții și aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdețurilor sau a legumelor și nici posmagul nu-l pot folosi ca hrana toți. Și au zis Părinții că unul mâncînd doua litre de pîine e încă flamînd, iar altul mâncând o litra, sau șase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrînare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pîntecelui și să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci și mărimea cantității mîncărurilor face să se aprindă săgețile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pîntecele, naște sămînța desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci și săturarea de apă, precum și prisosul a orice fel de hrană o moleșește și o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pîine, cum zice proorocul (Iez. XVI, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii, când dăm trupului nu ceea ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu că să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură și cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfințenia. Regula înfrânarii și canonul așezat de Părinți, acesta este: Cel ce se împărtășește de vreo hrană să se depărteze de ea pâna mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature. Iar Apostolul zicând: "Grija trupului să nu o faceți spre pofte" (Rom. XIII, 14), n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieții, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăția desăvârșită a sufletului nu ajunge numai reținerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea și celelalte virtuți. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul și prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint călăuzește sufletul spre curăție, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci și lipsa poftei de-a-i avea. Reținerea de la mânie, de la întristare, de la slava deșartă și mândrie, înfăptuiește curăția întreagă a sufletului. Iar curăția parțială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea și postul. Căci este cu neputință ca cel ce și-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului și supunerea trupului nu numai prin post, ci și prin priveghere, osteneală și citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad și la dorul după împărăția cerurilor.” (1)

Cugetare:

• Recomandările cu privire la postire nu aparțin Sf. Ioan Casian, ci sînt de la Sfinții Părinți de dinaintea sa.
  
  
• Sfinții Părinți nu au uniformizat regulile postirii, ci le-au aplicat cu flexibilitate în funcție de vîrsta, sănătatea și slăbiciunea trupului.
  
  
• Structura universală a postirii este cumpătarea = fuga de săturare și îmbuibare. Cumpătarea este operațională atunci cînd ne îndepărtăm de masă cînd încă mai avem poftă și capacitate să mîncăm. Să mîncăm pentru a trăi sănătoși, nu pentru plăcerea gustului.
  
  
• Postirea zilnică este regulă patristică. Aceasta este mai recomandată decît postirile întinse. Cumpătarea zilnică este practica patristică mai agreată decît postirile mai severe dar întrerupte de perioade de negrijă sau grijă puțină.
  
  
• Atît severitatea exagerată, cît și delăsarea în postire pot aduce depărtarea de la lucrarea virtuților fie prin slăbire, fie prin moleșeală.
  
  
• Sfinții Părinți văd o legătură între nestăpînirea hrănirii și nestăpînirea sexualității. EI afirmă că este cu neputință să avem o sexualitate firească în condițiile unui trup îmbuibat.
  
  
• Doar reținerea de la mîncare nu sporește curăția sufletului. Ea trebuie să fie practicată împreună cu celelalte virtuți: smerenia (practicată prin ascultarea cu lucrul), ostenirea trupului, înfrînarea iubirii de avere, reținerea de la mînie, de la întristare, de la slavă deșartă și mîndrie.
  
  
• Așadar, disciplina zilnică propusă de Sfinții Părinți despre care scrie Sf. Ioan Casian constă în cumpătare alimentară, înfrînarea comportamentelor și atitudinilor, hărnicie care aduce osteneala trupului, rugăciuni și citiri (scripturistice și patristice).

________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 99