Sfîntul Teolipt al Filadelfiei- Despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos (III)

3. De vei ieși din poftirea celor pămîntești prin rugăciune neîncetată și curată și în loc de somn te vei odihni de orice gîndire la cele de după Dumnezeu și te vei rezema în întregime numai pe pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi în ține că o altă ajutătoare dragostea de Dumnezeu. Căci strigarea din inima a rugăciunii face să răsară dragostea dumnezeiască. Iar dragostea dumnezeiască trezește mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodește înțelepciunea și prin înțelepciune dă rostire celor tainice. Căci Dumnezeu-Cuvîntul numit prin strigarea simțită a rugăciunii, luînd înțelegerea minții că pe o coastă, îi hărăzește cunoștință, și umplînd locul ei cu simțire, ii dăruiește virtutea. Astfel zidește dragostea făcătoare de lumină și o aduce la mintea ce și-a ieșit din sine (ce a intrat în extaz) și doarme și se odihnește de toată poftă pămîntească. Iar dragostea se află că o altă ajutătoare a minții, care s-a odihnit de împătimirea neratională după cele supuse simțurilor. Ca urmare, trezește mintea cea curată pentru cuvintele înțelepciunii. Atunci mintea, căutînd la ea și desfătîndu-se, vestește altora simțirile ascunse ale virtuților și lucrările ascunse ale cunoștinței, ieșind din ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor).

Note ale Părintelui Dumitru Stăniloae:

Dragostea premerge cunoașterea lui Dumnezeu; dar ultima o și sporește pe prima. N-ar putea cunoaște mintea pe Dumnezeu, dacă nu L-ar iubi, așa cum nu poți cunoaște cu adevărat o persoană omenească, dacă nu o iubești. Dar din ce cunoști mai mult pe Dumnezeu, ÎI iubești mai mult. 

E o explicare simbolică a zidirii Evei din coasta lui Adam. Mintea primește ca ajutătoare iubirea, dar în iubire e implicată o altă persoană, intregitoare, cu care se unește deplin. în sensul acesta nu este bine să fie mintea singură. Dar, cum am spus, numai din mintea care s-a uitat pe sine, sau din subiectul care s-a uitat pe sine, care a adormit față de toate celelalte și chiar față de sine, se poate naște dragostea. Dragostea e zidită în același timp din adevărata înțelegere a minții, că dintr-o coasta a ei, umplută cu simțire, cum ar fi cu un fel de carne. Iar această o face Dumnezeu-Cuvîntul, Care ne vorbește cînd îl chemăm numai pe El, după ce am uitat de toate și de noi înșine, intrînd cu noi în dialogui ziditor de dragoste. Dragostea cauzează dialogul și simțirea ei e sporită de dialog prin simțire. Dialogul realizîndu-se prin cuvinte, acestea reprezintă extazul trăit de minte în relație cu cel iubit, în primul rînd cu Dumnezeu-Cuvîntul, Care i-a dat ei capacitatea și pornirea spre cuvînt, sau spre celălalt prin cuvînt, în primul rînd spre Dumnezeu Cuvîntul. Mintea (nous) e în grecește la masculin (Adam).

Cugetare:  

• Această scriere este o lucrare practică. 
  
  
• Ne îndeamnă să fim perseverenți în rugăciunea pomenirii Domnului.
  
  
• Această perseverență aduce după sine o stăruință a rugăciunii chiar în timpul somnului ceea ce oprește orice alt gînd în afara gîndurilor către Dumnezeu. 
  
  
• Aceasta este o stare de rugăciune continuă care ne descoperă dragostea lui Dumnezeu. Stăruința în dragostea de Dumnezeu ajută mintea să se limpezească și, prin aceasta, să își extindă puterea de cunoaștere și înțelegere prin discernămînt duhovnicesc și dincolo de el, în „cele ascunse”. Acestea din urmă sînt deopotrivă cele tainice - frumusețile și bucuriile mistice dar și cauzele evenimentelor, faptelor și deciziilor precum și efectele acestora. 
  
  
• Aceasta este înțelepciunea cunoscută sfinților conduși de arhistratega rugăciunii care este Maica Domnului:

            „Precistă prea-mângâioasă,

            Doamnă Pruncă Cuvioasă!

            Cu străina cuviinţă a cuvântului Tãu cald

            şi chemarea cu priinţă dintru a minţii rugăciune,

            cea dintâi Tu ai intrat la pristolul de minune,

            sfânta-sfintelor din om, locul nostru de smarald.

            Cu îndrăznită înţelepciune,

            Tu ai spart cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn

            biruind blestemul firii, greul vieţii noastre domn,

            prin puterea curăţiei, pentru care pururea

            Celuia ce ni Te-a dat să-I rostim înflăcărat: Aleluia!”

•  Odihna de împătimirea nerațională după cele supuse simturilor este țel și dar. 
  
  
• Dumnezeu-Cuvîntul chemat în rugăciune dăruiește virtutea prin cunoștință curată și simțire luminată.

            „De la Tine înţelegem Fecioară,

            Stăruinţa cea neînţeleasă,

            şi puterea pomenirilor line,

            din ruga smerită şi ştearsă.

            Da, firea apei e moale;

            a pietrei - nespus de vârtoasă.

            Dar ulciorul de deasupra de piatră

            cu prelingerea lui din atârnare,

            prin picul boabei de apă,

            găureşte piatra cea tare.

            Fecioară, stăruieşte, aşadar,

            şi peste a noastră împietrire.

            Şi biruieşte-ne cu picurul de har,

            ca să-Ţi cântăm în imn de slăvire:

            Bucură-Te, îndrăzneala gingăşiei din "zicerea" Sfântului Nume;

            Bucură-Te, ulcior al picăturii cu stăruinţă anume;

            Bucură-Te, statornicie luminoasă din piatra albă a Domnului;

            Bucură-Te, fagure preadulce a lui Iisus Fiul Omului;

            Bucură-Te, cuib de gând, cel al Hristosului meu;

            Bucură-Te, împărtăşanie de cuvânt din chemarea lui Dumnezeu;

            Bucură-Te, revărsare de mireasmă pe care Fiul ne-o dă;

            Bucură-Te, mătania cea în fir a lui "miluieşte-mă";

            Bucură-Te, iureş ce mă răpeşte şi pre mine păcătosul;

            Bucură-Te, noian de pomenire care-şi sporeşte prisosul;

            Bucură-Te, harică depănare a unei grăiri de minune;

            Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.”

__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 69 - 70

Sfîntul Teolipt al Filadelfiei- Despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos (I)

 1. Mintea care fuge de cele din afară și se adună în cele din lăuntru revine la sine însăși. Pe urmă se unește cu cuvîntul pe care-l are în chip firesc în cugetarea sa și, prin cuvîntul pe care-l are în chip ființial, se unește cu rugăciunea, iar prin rugăciune urcă la cunoștința de Dumnezeu, cu toată puterea și simțirea ei iubitoare. Atunci pofta se duce de la trup și toată simțirea iubitoare de el își încetează lucrarea, iar cele frumoase ale pămîntului se arată neatrăgătoare. Căci sufletul, aruncînd înapoia sa toate ale trupului, pornește pe urma frumuseții lui Hristos,  umblînd după ea cu faptele cuviinței si curăția cugetării si cîntînd: "Aduce-se-vor împăratului fecioarele pe urma Lui" (Ps. XLIV, 16). Închipuindu-și pe Hristos și văzîndu-L, sufletul zice: "Am văzut de mai inainte pe Domnul înaintea mea, ca de-a dreapta mea este" (Ps. XV, 8). Lipindu-se de Hristos prin dragoste, el striga : "Doamne, înaintea Ta este toata dorirea mea" (Ps. XXXVII, 9). Ațintindu-și privirea pururea la Hristos, striga : "Ochii mei pururea spre Domnul" (Ps. XXIV, 16). Și vorbind cu Hristos prin rugaciunea curată și îndulcindu-se, se veselește zicînd : "Să se îndulcească de El grăirea mea, iar eu ma voi veseli de Domnul" (Ps. X, 35). Căci căutînd Dumnezeu la vorbirea rugaciunii, ca Unul ce este iubit, numit și chemat într-ajutor, dăruiește sufletului care se roagă bucurie de negrăit. Iar sufletul, pomenind pe Dumnezeu prin vorbirea rugăciunii, e veselit de Domnul. "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, și m-am veselit" (Ps. LXXVI, 3).(1)

Note ale  Părintelui Dumitru Stăniloae:

Prezența a două sau mai multe gînduri în minte împărțește mintea între ele. Eliberarea minții de ele și concentrarea ei întreagă spre Dumnezeu îi reface unitatea și simplitatea. Dar în simplitatea aceasta este o nesfîrșită bogăție și lărgime de înțelegere și o negrăit de dulce simțire . Căci în simplitatea ei se află simplitatea de ocean a lui Dumnezeu.

Teolipt este mereu preocupat de raportul minții cu cugetarea și cu cuvîntul. Cugetarea este lucrarea prin care mintea întră în relație special cu diferitele obiecte sau subiecte. În acest rol cugetarea descoperă înțelesurile lucrurilor și aceste înțelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt implicate virtual în cugetare și deci în minte, dar și îmbogățesc mintea și cugetarea, prin specificarea exprimată a înțelesurilor lucrurilor reale. Cuvintele sunt relațiile exprimate ale minții cu realitățile specificate prin cugetare. Propriu-zis ele indică realitățile, deci țin de realități, dar întrucît înțelesurile realităților sunt descoperite de minte prin cugetare, cuvintele se pot socoti că țînînd ființial de minte sau de cugetarea ei, îndreptată spre realitățile specificate, sau cu voința de a le specifica. Căci așa cum nu pot fi lucruri care să nu poată fi înțelese de cugetarea minții, așa nu e cugetare a minții fără capacitatea și necesitatea de a se actualiza prin descoperirea și exprimarea lucrurilor și persoanelor. Astfel se poate spune că rădăcinile potențiale ale realităților sunt în minte ca chip al Minții supreme, Care le are potențial ca ultima origine a lor, și al Logosului sau Cuvîntului suprem Care le cugetă specificat din eternitate și le exprimă de cînd le crează și apoi în mod concret omenesc, de cînd S-a întrupat. Dar mintea care e îndreptată prin cugetare numai spre lucruri e oarecum în afară de sine. Numai mintea a cărei cugetare e îndreptată spre Dumnezeu și exprimă prin cuvinte relația cu El, specificând înțelesurile Lui într-un mod oarecum impropriu și analogic cu lucrurile create de El, dar mereu într-un efort de depășire a acestei specificări, e o minte adunată în sine, care prin această adunare în sine și reunificare a sa, se aseamănă și se umple în mod superior de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu e sesizat propriu-zis în afară de minte, în lucrurile specificate, care împart însăși mintea în lucrările ei, ci în interiorul unificat al minții, care prin această se unește în mod superior cu El, neputînd că ea să fie singură. De fapt, mintea e sau cu lucrurile, adică unită ramificat cu ele, sau cu Dumnezeu, obîrșia lor și a ei. însăși necesitatea de a fi măcar cu lucrurile, dar nemulțumirea de a fi numai cu ele, sau sentimentul că nu află în ele tot adevărul, sau împlinirea pe care o caută, arată că mintea e făcută pentru Dumnezeu. De aceea nu e bine să fie mintea singură, adică nu se simte bine singură, sau chiar nu poate să fie singură. Dar numai din mintea care s-a uitat pe sine, care a adormit față de lucrurile specificate din afară și față de ea singură, se ivește dragostea față de adeva rată realitate complimentara a să și față de Mintea supremă Care o cuprinde și pe ea împreună cu celelalte și în Care ea se regăsește. În unirea această cu Dumnezeu, cuvîntul ce ține în mod ființial de cugetarea minții e cuvînt de rugăciune. Căci Dumnezeu sesizat în măreția Lui milostiva inspiră că atare rugăciunea și slăvirea. În felul acesta rugăciunea e modul prin care cugetarea minții urcă la cunoștință lui Dumnezeu și în această se actualizează puterea și dispoziția ei iubitoare, care în relație cu alte persoane nu se actualizează decît în parte. Iubirea de Dumnezeu e așa de puternică, încît copleșește sau oprește simțirea plăcerilor trupului și pofta trupului după ele. Sufletul e atras neîncetat de frumusețea lui Hristos și o caută pe ea. De aceea îl cheamă numai pe El. Aceasta e rugăciunea neîncetată a lui Iisus. 

Cugetare:

• Care sînt „cele din afară”? Fiind prezentate în contrast cu „cele din lăuntru” sîntem tentați să le explicăm simplu cum că ar fi distragerile exterioare vieții lăuntrice. Astfel „cele din lăuntru” ar fi gîndurile și stările obținute prin meditație, cugetare etc. Dacă a ignora reperele fine nu este o greșeală atunci și această explicație este corectă. Dar, detaliile sînt mereu importante, în special în viața morală și în ascetică.
  
  
• Așadar, să îndrăznesc a detalia că  în teologia patristică „cele din afară” reprezintă expresia care exprimă deconectarea de reperele prioritate ale sufletului. Exprimă slăbirea legăturilor cu viața interioară.
  
  
• Cea mai mare parte a istoriei noastre nu am avut acces la mijloace de comunicare a ideilor altele decît limbajul și scrisul. De asemenea, cea mai mare parte a istoriei noastre cărțile au fost scumpe și au avut o circulație lentă. 
  
  
• Abia în timpurile recente s-a ajuns să transportăm ideile prin tehnologie crescînd accesul și viteza cu care informațiile sînt livrate.
  
  
• Cea mai mare parte a istoriei am auzit o informație, am verificat-o întrebînd pe cei cu care ne întîlneam abia la cîteva ore zile sau luni după ce am aflat-o. Aveam timp să prelucrăm informația, să o întoarcem pe toate fețele și să o disociem de elemente perturbatoare cum ar fi emoțiile de moment, harisma vorbitorului și altele asemenea.
  
  
• Dacă am fi considerat că informația merită am fi făcut demersuri să o confirmăm, dezvoltăm, aplicăm. Am fi întrebat pe alții, am fi alocat timp și bani să cumpărăm cartea care ne-ar ajuta să înțelegem și, mai ales, am fi căutat oamenii competenți.
  
  
• În acele vremuri informațiile de tavernă și bîrfele din colț de stradă erau desprinse de ideile importante. Acestea erau accesibile în biserici, mănăstiri, biblioteci, universități sau cercuri sociale animate de persoane educate.
  
  
• Bine surprindea Umberto Eco : „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor”.
  
  
• Azi, tehnologia ne livrează informațiile cu o viteză care anulează acest proces. Ne bulversează emoțiile și simțurile, anulează desprinderea dintre bîrfe și idei serioase și ne îngreunează sau chiar incapacitează posibilitatea de a le deosebi.
  
  
• Teolipt, continuînd învățăturile Părinților, a văzut pericolul de a ne lăsa răpiți de informațiile care deplasează interesul în afara vieții ascetico-mistice în contextul evului mediu. Acest pericol este mult mai evident azi și, în aceeași măsură, dificil de evitat în condițiile contemporane.
  
  
• Azi, informațiile care tîșnesc din difuzoare și ecrane ne poruncesc să fim veseli sau să ne întristăm. Ne spun pe cine să iubim si pe cine să urîm. Ne fură timpul și ne dau în schimbul său rafale de satisfacții pe care nu le mai putem aminti peste cel mai scurt timp. Ne comandă să ignorăm pe cel de lîngă noi, a cărui căldură trupească o putem simți și a cărui respirație și bătăi de inimă le putem auzi pentru a „socializa” cu persoane intermediate de tehnologie. 
  
  
• Toate acestea se întîmplă cu o viteză amețitoare. Și dacă deja realizăm grozăvia, să ne amintim și că tehnologia de azi a devenit, cu acceptul nostru senin, invazivă într-un fel de negîndit și de neacceptat în cea mai mare parte a istoriei. 
  
  
• Din această cauză putem vedea, mai cu seamă la cei mai expuși, cei tineri și copii, că nici nu mai au capacitatea să își imagineze de ce ar trebui să-și îmbogățească viața interioară, spirituală. 
  
  
• Pentru aceștia au apărut coordonate noi de trai care declară inacceptabilă orice metodă care să prevină răpirea minții în cele din afară.
  
  
• Pe de altă parte și cei care realizăm pericolul sîntem nepracticanți de retragere spre cele din lăuntru. 
  
  
• Deci îndemnurile noastre sînt false pentru că nu izvorăsc din trăirea principiilor enunțate ci din dorința de a atenua ciocnirea interioară dintre ceea ce știm că e duhovniesc a face și ceea ce facem. „Cele din afară” nu sînt doar informațiile, acestea sînt (azi) vîrful de lance cu care sîntem străpunși. Ele sînt toate preocupările noastre care întăresc importanța lucrurilor trupeșit și lumești, cresc în importanță cele materiale în detrimentul celor spirituale.
  
  
• De aceea spune Teolipt, mitropolitul Fialdelfiei că mintea care se întoarce dintre cele din afară spre cele interioare revine la „sine însăși”. 
  
  
• Mintea este imaterială și spirituală. 
  
  
• În teologia noastră mintea este mai mult decît procesele necesare funcționării trupului. Animalele au aceste procese fundamentale. Pentru a funcționa trupește adecvat ele au nevoie de procese mai complicate sau mai simple, în funcție de rolul lor în mersul lumii. Unele au procese trupești, generate de creier și de sistemul nervos de o complexitate care permite învecinarea cu limbajul și cu sentimentele. Mintea omenească, fiind parte din încununarea Creației, le cuprinde și pe acestea fără a se limita la ele. 
  
  
• Ea nu este generată de creier ci se folosește de trup, adică și de creier ca parte a acestuia, pentru a lega nevăzutul de văzut, imaterialul de material. 
  
  
• Deplasarea minții înspre cele din afară este tragică, fiindcă atrage atenția dinspre imaterial înspre material și produce o formă de orbire perceptuală în care pur și simplu realitatea care se situează în afara cîmpului atenției noastre încetează să mai existe.
  
  
• E ceea ce numeau înaintașii îndobitocire - animalizare. 
  
  
• În ortodoxie avem conștiința dureroasă a acestei îndobitociri într-atît încît cu usurință
  putem găsi rugăciuni care o menționează , cum ar fi un tropar după catisma a 18-ea:
  

  „Dobitoacelor celor fără de minte asemănându‑mă eu, păcătosul, m‑am făcut deopotrivă cu ele; dăruiește‑mi întoarcere, Hristoase, ca să iau de la Tine mare milă!'

  
  
• Da, lumea spirituală dispare, nu mai produce efecte sensibile și directe pentru aceia dintre noi care ne lăsăm răpiți de importanța celor din afară, a celor lumești, materiale și trupești. 
  
  
• Dar aceia dintre noi care practicăm o rînduială de liniștire a trupului prin care îl așezăm în locul său de bun slujitor al minții descoperim firescul minții, care este imaterial.
  
  
• Parcursul minunat al minții dinspre răpirea exterioară spre răpirea în Dumnezeu este descris de sfînt în etape:

        - mintea fuge de cele din afară, 

        - se regăsește pe sine, 

        - devine capabilă să recunoască în sine prezența cuvîntului (a rațiunii), 

        - se unește cu acesta,

        - prin el se unește cu rugăciunea 

        - prin care urcă la cunoștința (gnoza) de Dumnezeu.

• De remarcat că, după Sf. Teolipt, mintea se unește cu rugăciunea, nu o produce.
  
  
• Întîlnim adesea la Părinți conceptul că rugăciunea este dăruită omului de Duhul Sfînt. Cînd ne rugăm cu adevărat, rugăciunea noastră se alătură rugăciunii Bisericii în Duhul sfînt așa cum un firișor de apă se alătură unui fluviu. În prezența copleșitoare a milioane de alte firișoare și a curentului produs de izvor nu își pierde identitatea deși distincție nu mai are importanță.
  
  
• Cînd rugăciunea personală se unește cu rugăciunea de Sus, cele trupești și cele lumești se percep ca fiind lipsite de farmecul anterior. Pentru că atunci cînd mintea reușește să se unească cu cuvîntul pe care îl are în chip firesc în sine descoperă rațiunile lucrurilor, sensul lor și, prin urmare, locul lor în viață. 
  
  
• Aceasată reașezare a priorităților risipește inceritudini și neguri care ne țineau captivi în mici plăceri extenuante. 
  
  
• Acum descoperim bucuria, pentru ca aceasta este dăruită de Dumnezeu sufletului care se roagă.
  
  
• De aceea este bucuria semnul omului rugător. 
  
  
• Și este, în același timp, un mijloc de a ne evalua lucrarea interioară, lipsa bucuriei, a veseliei duhovnicești fiind dată de drama sufletului lipsit de rugăciune.
  

__________________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 66-68