Ilie Ecdicul - Capete morale (IV)

 

14. Cei ce nu se gîndesc la pocăință, păcătuiesc necontenit. Iar cei ce păcătuiesc fără să vrea, sunt porniți spre pocăință, dar pricina ei nu e așa de deasă.

15. Simțirea și conștiința să se însoțească cu cuvîntul rostit, pentru că Cuvîntul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie rușinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute.(1)

Cugetare:

• La paragraful 14 pocăința este diferită de vină. 
• Cuvîntul „pocăință” este în limbă, cel mai probabil prin transfer din slavona bisericească, deși ar putea fi chiar din slava veche. 
• Traducătorii Bibliei din greacă în slavona bisericească au tradus μετανοέω (metanoeo - în teologia modernă îl folosim chiar așa, pe greceșțe- metanoia) cu покайтеся- pocaitesia, iar noi cu pocăință. Exemplu, Mat. 4, 17: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.”
• Vină, e un cuvînt moștenit pe aceeași cale. Din slavona bisericească, dar mai probabil chiar din slava veche, unde înseamnă ceea ce știm noi, adică vină. Cu precizarea că în slava veche s-a mai păstrat o conotație interesantă, legătura dintre vină, vînătoare și voinic (în sensul de apt de luptă) prin rădăcina vojь.
• În teologia morală română, o teologie cu pronunțată înclinație practică, de trăire, vina este starea dată de înțelegerea faptului că am păcătuit. Rolul ei este de a-mi crea disconfortul necesar mișcării voinței mele din amorțire spre acțiunile reparatorii. De a-mi hărțui starea de după păcătuire ca un cîine de vînătoare, de a o urmări ca un voinic pe vrăjmașul său pînă cînd doresc îndreptarea. Ea este urmată de pocăință. Aceasta este însumarea acțiunilor de a transforma puterea vinei în puterea îndreptării și a pune în fapte acele acțiuni care sînt necesare nu doar îndreptării mele ci și îndreptării efectelor nefaste ale păcatului meu asupra celuilalt.
• Detalieri la paragraful 15: Bunul simț și conștiința curată sînt definitorii pentru cei care urmează ortodoxia Sfinților Părinți (alta nu există de fapt, dar există diferite moduri religioase prin care oamenii se identifică a fi ortodocși.)

• Dacă „bunul simț” pare a fi ușor de definit, cînd vine vorba de conștiință lucrurile devin mai complicate.
• „Conștiință” are aceeași rădăcină latină cu un alt cuvînt complex „cunoaștere”.
• Cunoaștere înseamnă a pune laolaltă cele știute într-un mod rațional, cu sens.
• Cunoașterea de sine, atît intuitiv cît și discursiv, pusă în relație optimă și funcțională cu cele ce ne înconjoară devine conștiință.
• Cunoașterea de sine poate fi meditativă și contemplativă, limitată la sine și la raporturi cu înțelesurile subtile dar conștiința cuprinzînd această cunoaștere de sine ( sau mai bine spus folosindu-se de roadele ei) o pune la lucru prin solicitarea de a lua în seamă cele înconjurătoare și de a genera relații adecvate cu acestea.
• Cuvîntul pe care îl traducem cu conștiință în scrierile grecești ale părinților este adesea συνείδησις (sineidesis) care înseamnă tot a pune laolaltă (dar nu oricum, cu în armonie, cu sens) cele cunoscute bine, de-a dreptul familiare.
• Înțîlnim această traducere în 1Cor 4:„Căci nu mă ştiu (σύνοιδα- sinoida) vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul.” De unde vedem că a avea conștiință implică analizarea corectitudinii gândurilor, vorbelor și a faptelor în raport cu valorile morale. În cazul nostru, al ortodocșilor, cu valorile Domnului.
• Conștiința asamblează cunoașterea specifică necesară discernămîntului.
• Prezența bunului simț și a conștiinței între noi, în gîndurile, cuvintele și faptele noastre este necesară dacă nu sîntem necredincioși. Necredincioșii nu cred că Domnul Iisus este persoană veșnică, nu cred că este Dumnezeu, nu cred în afirmația Sa cum că „unde sînt doi sau trei în numele Meu sînt și Eu cu ei.” Dar noi, dacă credem, știm că între mine și tine care sîntem frați și surori de Sfinte Taine este Hristos.
• De aceea purtarea noastră păcătoasă între noi e nesimțire și lipsă de conștiință față de El care e de față.

_______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283

Sfîntul Teolipt al Filadelfiei- Despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos (VI)

 

6. De cunoști cele ce cînți, primești cunoștință; iar din cunoștință cîștigi înțelegere; din înțelegere odrăslește lucrarea celor cunoscute; din lucrare rodește cunoștință prin deprindere; cunoștința din cercare naște vederea adevărată. Iar din aceasta răsare înțelepciunea arătată în cuvintele harului, ce răspîndesc lumina, căci înțelepciunea umple văzduhul cugetării și tâlcuiește celor din afară cele din lăuntru.(1)

Note ale Parintelui Dumitru Staniloae:

Teolipt dă aici treptele pe care urcă sufletul care cîntă lui Dumnezeu. Ele nu sunt trepte ale urcușului general al credinciosului, ca cele date de sfîntul Maxim Mărturisitorul (Capete despre dragoste I, 2; Filocalia rom. ÎI, p. 37): credința, frica, înfrânarea, răbdarea, nădejdea, nepătimirea, dragostea, ci treptele celui ce a ajuns la bucuria cîntării. Nu ni se spune de e vorba de cîntărea în singurătatea chiliei, sau în obștea liturgică. Probabil că ultima nu e exclusă, dată fiind importanța acordată de Teolipt vieții în cadrul Bisericii rugătoare. Cunoștința se naște din bucuria descoperirii frumuseții Celui lăudat prin cîntare. De abia această cunoștință plină de entuziasm dă putere făptuirii. Făptuirea naște prin deprindere o cunoștință superioară, căci prin făptuire ai ajuns la o bunătate mai înalta și în ea ai o întîlnire mai continuă cu Dumnezeu. E o cunoaștere prin experiență a bunătății înfăptuite, care e și o cunoaștere a bunătății lui Dumnezeu, lucrătoare în noi, spre deosebire de cunoștința entuziastă dobîndită prin arătarea de departe a bunătății, dar necercată în realitatea ei întipărită în noi. Din această cunoștință mai înaltă se naște o vedere sau un sentiment permanent al prezenței lui Dumnezeu. Din aceasta se naște o înțelepciune, care umple de lumină întreaga ființă și-ți aduce în înțelegere cuvinte ale harului, sau expresii prin care tălmăcesti intuiția sau vederea permanentă a prezenței lui Dumnezeu care te învăluie.

Cugetare:

• Ortodocșii sînt oameni ai cunoașterii. Citim rugăciunile și acestea ne invită la meditație și contemplație. Ne atrag spre cugetare și înțelegere. 
  
  
• Textele noastre liturgice ne deschid ferestrele dimensiunii sprituale a vieții. 
  
  
• Această cunoaștere duce la înțelegere profundă a vieții în care dimensiunea duhovnicească luminează.
  
  
• Înțelegerea aceasta ne determină felul în care ne purtăm, cum reacționăm, relațiile cu semenii, cu evenimentele cu lumea în întregimea ei. Deci ne duce înspre aplicarea concretă a celor cunoscute în viețile noastre, clipă de clipă. Această aplicare este numita „lucrare”. E bine să păstrăm cunoașterea că acest cuvînt, lucrare, înseamnă de fapt acțiune aducătoare de cîștig.
  
  
• Perseverența în lucrare aduce obișnuiță, creează deprindere.
  
  
• Cunoașterea care urmează acest parcurs și se regăsește în înțelegere, lucrare și deprindere duce la capacitatea de a vedea realitatea luminată de dimensiunea duhovnicească.
  
  
• Acest ansambu în care regăsim cunoașterea se numește înțelepciune, iar ea, înțelepciunea, se manifestă în întreg univesul gîndirii, determină felul în care vorbim și ne purtăm. Înțelepciunea face posibilă interpretarea luminilor duvohnicești experiate interior și exprimarea lor către cei interesați și doritori.

_______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 71