Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXX)

 

42. Căci a iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedică înaintării tale proprii. Cu siguranţă nu ceea se pare celui neîncercat întemeiat şi potrivit, este într-adevăr întemeiat. Altfel judecă meşterul şi altfel cel fără meşteşug, lucrurile meşteşugului. Cel dintîi are ca regulă ştiinţa; celălalt socotinţa că aşa s-ar cuveni. 

Dar socotinţa aceasta foarte rar se acoperă cu adevărul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Căci ce este mai neraţional la vedere decît ca să poruncească cîrmaciul unei corăbii, purtate pe o dungă în plutirea numită dreaptă de corăbieri, să şadă corăbierii lîngă peretele cufundat părăsindu-l pe cel care stă în sus, măcar că şi vîntul îi împinge spre peretele pe care acela a poruncit să-l îngreuneze? După dreapta socotinţă s-ar cuveni să-i sfătuiască să îngreuneze peretele ce stă ridicat, nu să alerge la cel primejduit. Dar cei ce plutesc ascultă mai bine de cîrmaciu decît de socotinţele lor. Căci nevoia îi înduplecă să asculte de meşteşugul celui ce a luat în mîna lui grija mîntuirii lor, deşi ceea ce li se porunceşte, socotind după cele ce văd, nu li se pare convingător. 

Aşadar cei ce au predat altora grija mîntuirii lor, lăsîndu-şi toate socotinţele, să-şi supună gîndurile meşteşugului celui priceput, judecînd ştiinţa lui mai vrednică de crezare. Mai întîi, lepădîndu-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temîndu-se de pilda lui Anania, care crezînd că înşală pe oameni, a primit de la Dumnezeu osînda pentru furt. (Fapte 5) (1)

Cugetare:

• Ascultarea față de părintele duhovnic (sau de a celor pe care i-am considerat vrednici să ne îndrume)  pleacă, în primul rînd de la premisa că știm mai puține și că avem mai puțină experiență decît acela.
  
  
• Pentru noi e importantă relația cu duhovnicul și de aceea o vom detalia lăsînd deoparte particularitățile altor relații. Aceste relații, cu învățătorul, psihologul, terapeutul sfătuitorul etc, sînt importante și să rugăm pe Dumnezeu să ne dea oportunitatea de a le detalia și pe ele.
  
  
• Părinții Bisericii, chiar și sfîntul Nil în această scriere, compară adesea ucenicia pe lîngă duhovnic cu ucenicia într-o meserie.
  
  
• Meșterul știe ce face, ucenicul bănuiește, cîrpește, consideră după micimea științei lui si trebuie să redescopere știința meșteșugului cu costuri personale. 
  
  
• Iar acel meșteșug are știința acumulată prin experiența, cunoașterea și contribuția a nenumărați meșteri în ani neștiut de mulți.
  
  
• Am cugetat noi laolaltă despre această relație și cînd am citit Sf. Antonie, și la Sf. Varsanufie, sau la Sfîntul Policarp si în alte ocazii.  
  
  
• Ucenicul meșterului într-o meserie sau artă trebuie să lepede ceea ce credea că știe și să lase modelat de meșter cel mai adesea primi imitarea lui.
  
  
• Despre imitare, vă invit să vă împrospătați cunoașterea recitind postarea aceasta (http://www.ortodoxlazi.ro/2021/05/sfintul-policarp-indemn-la-nadejde.html) de la Sfîntul Policarp.
  
  
• Adesea solicitările duhovnicului ni se par a nu avea legătură cu ceea ce trăim iar uneori ni se par a fi greu de practicat sau chiar inacceptabile. Nu le înțelegem întotdeauna și sîntem tentați să le suspectăm ca fiind nefolositoare.
  
  
• Sf. Nil ne întărește paralela cu ucenicia în meșteșuguri pentru că prin ea putem înțelege un principiu fundamental al educației, valid în orice timp si în orice loc, anume ceea ce găsim în mediul duhovnicesc românesc, în gurile marilor noștri duhovnici ca: „smerenie ucenicească” sau „mintea plecată a ucenicului” și uneori „plecăciunea ucenicească”. 

Smerenia ucenicească are următoarele atribute:

        *acceptarea realității de neștitutor;

        * acceptarea statutului de neinițiat, 

        *dorința de a învăța pentru a depăși stările acceptate anterior;

      *simplitatea minții, adică capacitatea de a primi și încorpora învățăturile fără a strecura între cele două faze contribuții proprii adică generate de neștiința deja autoadmisă;

      *golirea minții, adică nimic din ceea ce știa ucenicul anterior începerii uceniciei nu are prioritate înaintea învățăturii primite acum. Dacă există vreo coliziune între ceea ce știa el anterior și ceea ce primește de la meșter/duhovnic va analiza cauzele doar împreună cu învățătorul său și doar după ce adoptă învățătura dată. Golirea minții ucenicului nu înseamnă raderea/distrugerea culturii și civilizației sale anterioare ci prioritizarea învățăturii primite și abia după integrarea acesteia și cu sprijinul învățătorului urmează punerea în lumină a particularităților originale și personale.

       *rîvna de a progresa- neliniștea de a cerceta, afla mai multe, explora și experimenta în acord cu învățăturile primite și sub cîrmuirea nelipsită a învățătorului;

       *insistența de a își forma obiceiuri după îndrumarea învățăturilor primite. Chiar cînd nu par relaționate, de pildă, cînd duhovnicul îndeamnă la împletit de coșuri pe cel care are griji multe.

       *angajamentul nesolicitat (de învățător/ meșter/ duhovnic)  de susținere a învățătorului - grija pentru timpul acestuia, pentru nevoile sale, pentru liniștea necesară exercitării slujirii lui de învățător. În meserii ucenicii contribuiau la bunăstarea meșterului fiindcă nu voiau ca acela să-și dedice tot timpul lucrînd pentru clienți și să fie lipsiți de timpul în care ei ar putea învăța și perfecționa. De asemenea, aveau grijă să nu consume timpul meșterului/ duhovnicului cu trivialități sau să își lipsească egoist frații de ucenicie prin întîlniri fie prea dese fie prea lungi.

• Iată acest concept filocalic exprimat de Avva Teofil, a cărui prezență și mînă pe mulți ne-a binecuvîntat:
  
                      „Să fii ucenic înseamnă să te laşi îndrumat şi modelat.”

•  Asta-i situaţia de ucenic: să te pleci cu mintea, să nu ştii tu mai multe decât cel care te îndrumă. 
  
  
• Să faci ceea ce a zis Domnul Hristos: să mergi pe urmele Lui, să-l urmezi pe cel care te îndrumă. Sfântul Apostol Petru, de pildă, la Pescuirea Minunată, a zis către Domnul Hristos: „Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare şi pentru că zici Tu” (Luca 5, 5 ). 
  
  
• Asta înseamnă să fii ucenic. 
  
  
• De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru că s-a plecat cu mintea. 
  
  
• Părintele Arsenie Boca zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie.
  
  
• O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Taină, când a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Şi a auzit de la Domnul Hristos: „Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege” (Ioan 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe şi atunci a zis Domnul Hristos: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 8).
  
  
• De unde înţelegem că ucenicia este plecare de minte. 
  
  
• Dacă nu te pleci cu mintea, dacă ştii tu mai bine, dacă ai tu opinii care te scot de sub ascultarea faţă de duhovnic, în cazul acesta, sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouă.”
  
  
• Noi, cei care sîntem ortodocși practicanți, ne-am întîlnit de atîtea ori cu fapta soților Anania și Safira în lectura Faptelor Apostolilor (cap. 5):

„1 Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina.

2 Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor.

3 Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?

4 Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu.

5 Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit.

6 Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat.

7 După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase.

8 Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât.

9 Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine.

10 Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei.

11 Şi frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea.”

Lecturile repetate ale acestui pasaj reiterează cîteva idei: soții aceștia nu erau nevoiți să vîndă și să doneze, au făcut-o fiindcă tînjeau la aprobarea și admirația comunității, au ascuns mințind că au dat totul, Petru a dat sentința păcatului de moarte, Petru a prevăzut acțiunea lui Dumnezeu.

Iată că Sf. Nil ne învață lectura ortodoxă care direcționează meditație spre cititor, spre mine nu spre cel de lîngă mine.

Ne spune:

„Mai întâi, lepădându-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând că înşală pe oameni, a primit dela Dumnezeu osânda pentru furt. ”

• Așa cum Anania și Safira au lăsat „afară” din socoteala donației o parte la care să apeleze cînd, cum și în ce scopuri vor ei, și ucenicii care își păstrează în taină refugii conceptuale se vor găsi în fața unei coliziuni letale cu Dumnezeu.
  
  
• Uciderea ucenicilor ca urmare a ascunderii unei părți a „minții și inimii” lor nu este neapărat una fizică dar este una a spiritului. Actul acela, de a ascunde partea spre refugiu îi duce la statutul de mort- adică de incapabil a simți si a acționa, darămite a înțelege ce se întîmplă în jurul său. 
  
  
• Iar comunitatea scoate afară din comuniune pe acei care au ales să nu gîndească și simtă, au ales să nu mai crească ci doar să se degradeze și descompună și îi îngroapă în țărîna separației și a neutralizării posibilelor contaminări.
  
  
• Așadar, cînd urmăm pe cel ce este vrednic să ne îndrume să ne așteptăm să nu ne placă uneori, să nu îl urmăm cu jumătăți de măsură, să nu ajustăm învățăturile după înțelegerea noastră și nici să ne păstrăm vreun refugiu în care să fim ca și cum nu am fi învățat cum să ne purtăm în acord cu îndrumările lui.

_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 182

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIX)

41. Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atît de mare ştiinţă şi experienţă, să se gîndească cei ce primesc să conducă pe alţii, de cîtă cunoştinţă au ei trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus şi să-i înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mîinile în aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l zdrobească pe vrăjmaşul însuşi.

Căci acest război este mai greu decît lupta atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale atleţilor, care uşor pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care odată răsturnate anevoie mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva, luptînd încă cu viața pătimaşă şi fiind stropit cu sînge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu, din suflete cugetătoare, ar auzi de sigur cuvîntul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin de sînge".

Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luînd cortul şi înfingîndu-l afară de tabără, arată de asemenea că învăţătorul trebuie să fie cît mai departe de zarva războiului şi să locuiască departe de locul învălmăşit al luptei, strămutat la o viață paşnică şi nerăzboinică. Dar cînd s-ar afla astfel de învăţători, ei au lipsă de învăţăcei, care să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile lor, încît să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufleţit, sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcînd nimic împotrivă, şi precum meşterul îşi arată meşteşugul său în materie, nefiind împiedecat întru nimic de ea de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru nimic.(1)

Cugetare:

• Sfîntul Nil ne dă un indiciu care ne poate folosi cînd medităm la cele spirituale. El amintește de „icoana luptei”
  
  
• Adică de modelul, forma, alcătuirea, tiparul în care se desfășoară lupta. Imaginea luptei este sugestivă pentru a înțelege „luptele” duhovnicești si de aceea sfinții părinți se folosesc adesea de trimiteri la atleți (care erau la vremea lor în principal luptători).
  
  
• Acest lucru este facilitat de faptul că întregul nostru trup si activitățile sale poartă încărcătura (și responsabilitatea) simbolismul.
  
  
• Amintesc că simbolul este în ortodoxie un semn care leagă o comunicare între două realități care nu pot transfera altfel cunoaștere și har. 
  
  
• O icoană este un simbol ortodox doar cît timp ortodoxul acceptă faptul ca icoana transmite privitorului sau închinătorului cunoaștere și har.
  
  
• Icoana luptei leagă exprimarea perceptibilă a formelor ei cu energiile (creativitate, acțiune, forță, viteză etc) care produc eficiența ce aduce victoria.
  
  
• Într-o lupta atletică nu va fi victorios acela care execută mișcări măiestrite în gol, fără aplicabilitate și fără a le supune testului concretului ci acela care-și asumă riscul de a suferi în confruntare și care își ia toate măsurile pe care le poate lua pentru a nu fi rănit și dacă este, să treacă peste dureri pînă obține victoria, pe de o parte ascultînd sfaturile antrenorului său, pe de altă parte luîndu-și libertatea de a le adapta situațiilor concrete. Nu va cîștiga atletul lupta executînd înșiruite și aranjamente de procedee în gol fără a ține seama de mișcările oponentului. Cum nu va cîștiga lupta atletul care nu se pregătește din vreme, ignoră cunoștințele transmise despre luptă, tehnică, strategie și tactici. Tot văduvit de victorile va fi și atletul care își imaginează despre luptă că este doar o formalitate în care nu va întîlni vreun disconfort.
  
  
• Iar dacă lupta nu ar fi una sportivă, ci pe viață și pe moarte, miza ar fi imensă.
  
  
• Iar dacă simbolul luptei ne leagă de asceză, de lupta duhovnicească și miza este viața eternă, înțelegem dimensiunea responsabilității sfaturilor spirituale.
  
  
• Asemenea atleților, ortodocșii practicanți au nevoie ca pe de o parte să fie pregătiți de îndrumători care cunosc confruntarea la care le sînt supuși învățăceii și pe de alta este necesar să-și asume asprimile care duc la victoria cerească.
  
  
• Există o convingere distructivă, neortodoxă- aș zice eretică- ce susține că ar trebui să fim senini, anesteziati, pe drumul către virtuți și către împărăție.
  
  
• Iată, sfinții ne învață altceva din propriile lor experiențe victorioase. 
  
  
• Cei care luptă trebuie să-și asume ei responsabilitatea felului în care  au învățat arta virtuților, durerile confruntărilor, curajul de a se ridica și de a o lua din nou la urcuș. 
  
  
• Învățătorul nu trebuie să ducă acestea în locul meu, cortul învățătorului meu- ca cel al lui Moise- este departe de zarva înfruntărilor mele morale, mistice și de idei.
  
  
• O informație minunată stă ascunsă în aceste text: prin ascultarea dinamică și adaptată la concret dar fidelă, învățătorul este prezent în luptele ucenicilor săi. 
  
  
• Învățătorul este ucenicul cuiva căruia fiindu-i fidel îl transmite pînă în lupta ucenicului loial. Așa ajungem de lupta Sfinții Părinți pentru noi în cele întîlnite în viața noastra iar noi nu trebuie sa facem altceva decît să avem curajul să ascultăm doar de ei.
  
  
• Fiindcă ascultînd de sfatul diletanților, amestecînd ascultările nu vom obține decît confuzie, zăpăceală și înfrîngeri spirituale.
  
  
  

_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 181

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIV)

 

36. Iată cum îi arată Dumnezeu lui Iezechiel slujba de învăţător, învăţîndu-l ce fel din ce fel să-i facă pe învăţăcei: „Iar tu fiul omului, zice, ia-ţi ţie o cărămidă şi o pune înaintea feţii tale, şi închipuieşte pe ea cetatea Ierusalimului". (Iez 4, 1)      Prin aceasta ne dă să înţelegem că învăţătorul face pe învăţăcel, din lut biserică sfîntă. Bine s-a spus şi cuvîntul: „pune-o înaintea feţii tale", căci îmbunătăţirea învăţăcelului va merge repede de va fi pururea în vederea învăţătorului.

Pentru că înrîurirea neîncetată a pildelor bune întipăreşte chipuri foarte asemănătoare în sufletele care nu sunt prea învîrtoşate şi înăsprite. De aceea au căzut Ghiezi şi Iuda, cel dintîi prin furt, iar cei de-al doilea prin trădare, fiindcă s-au ascuns pe ei de ochii învăţătorului. Dacă ar fi stăruit pe lîngă cei înţelepţi, nu ar fi greşit fiecare dintre ei. Iar că din negrija învăţăceilor îi vine primejdie şi învăţătorului, a arătat Dumnezeu tot acolo prin următoarele cuvinte, zicînd: „Şi vei pune o tablă de fier între tine şi cetate şi va fi zid între tine şi ea". (Iez 4,3)

Căci cel ce nu voieşte să aibă parte de pedeapsa celui fără grijă, după ce l-a făcut din cărămidă cetate trebuie să-i vestească pedepsele care ameninţă pe cei ce cad iarăşi din această stare, ca, făcîndu-se acestea zid, să-l despartă pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru că poruncind aceasta lui Iezechiil, îi zice: „Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva, acela a fost răpit pentru păcatele lui, dar sîngele lui îl voi cere din mâna străjerului.". (Iez 33, 6 ) (1)

Cugetare:

• Învățăcelul este modelat precum lutul în mîinile învățătorului, dar nu oricum, ci cu năzuințe superioare, duhovnicești.  În această situație, învățătorul poartă răspunderea creșterii celui învățat. În același timp și ucenicul este avertizat că îl așteaptă căderea dacă nu stă în preajma celui înțelept. 
  
  
• În esență sfîntul ne avertizează să nu ne credem înțelepți și să părăsim înainte de vreme smerenia bineplăcută a ucenicului.
  
  
• De aceea duhovnicul sau învățătorul care nu predă smerenia prin exemplul personal  (se preface că stăpînește lucruri pe care nu le cunoaște profund) este asemenea străjerului care văzînd dușmanul apropiindu-se nu  înștiințează. Atunci sufletele celor căzuți înaintea vrăjmașilor se cer de la acela. Tot așa, duhovnicul, învățătorul, îndrumătorul de orice fel ( terapeut, psiholog, trainer etc)  care nu arată limpede și clar în fapte pericolele căderii se numără între ucigași și vrăjmași.
  
  

____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 177

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIII)

 

35. Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe unul şi pe al doilea, ar fi silit să conducă şi pe mai mulţi, mai întîi să se probeze pe sine cu de-amănuntul, dacă este de aşa fel că poate învăţa mai bine prin faptă decît prin cuvînt cele ce trebuiesc făcute, înfătişîndu-şi viața sa ca chip al virtuţii celor ce vreau să înveţe.  S-o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată fiind sluţenia greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe urmă să ştie că trebuie să lupte pentru începători nu mai puţin ca pentru el însuşi. Căci precum pentru el, aşa va da socoteală şi pentru aceia, odată ce a primit să se îngrijească de mîntuirea lor. De aceea şi sfinţii se străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei înşişi în virtute, ci din starea dintîi să-i mute la o stare mai bună.

 Astfel Apostolul Pavel l-a făcut pe Onisim din fugar mucenic; Ilie l-a  ăcut pe Elisei din plugar prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decît pe toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decît pe sine. Căci cu toate că şi sîrguinţa lor însăşi le-a ajutat acestor învăţăcei la dobîndirea virtuţii, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul că au avut parte de învăţători, cari au putut să aprindă scînteia înnăbuşită a rîvnei lor spre o mai mare creştere, făcînd-o să lumineze. Prin aceasta învăţătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu, slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Cel ce zice: „De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea".(1)

Cugetare:

• Învățarea altora cu privire la cele spirituale, mai ales, se face și prin faptă și prin cuvînt ținînd seama că fiind învățătorul cuiva dai socoteală de ce face acela în urma cuvintelor și faptelor tale.
  
  
• Învățătorul, duhovnicul sfătuitorul, călăuza de conștiință se luptă pentru ca ucenicii săi să-i fie cel puțin pe măsură, dar se străduiește să-i susțină să lumineze prin virtute mai presus decît pe sine.
  
  
• Datorită acestei jertfe a minții și inimii jertfite ascensiunii ucenicilor duhovnicul ori învățătorul ori sfătuitorul bun devin însăși „gura lui Dumnezeu”. Iată, fundamentarea ascultării de duhovnicul încercat.
  
  
• Căci dacă în fii și fiicele trupești punem moștenire trupească: culoarea ochilor, a părului, trăsături și înclinații bune sau mai puțin dorite, în fiii și fiicele duhovnicești punem moștenirea Duhului și însușirile ființei noastre spirituale făcîndu-i, astfel, urmașii noștri.
  
  
• Fiii și fiicele noastre trupești își asumă moștenirea completă doar dacă își asumă și valorile pe care le transmitem prin faptă și cuvînt.

        Îmi binecuvîntez urmașul

        rugîndu-mă lui Dumnezeu

        să-i înzecească și-nsutească

        virtuțile și darul meu

        și tot ce-a fost în mine vrednic

        frumos și sfînt în orice fel,

        să facă Dumnezeu să aibă

        de mii de ori mai vrednic el.

        Dar tot ce-a fost în mine frică

        și slăbiciune și păcat

        să facă Dumnezeu să n-aibă

        urmașul binecuvîntat

        nici lacrimile mele-amare

        nici tristele slăbiri de zel

        nici prietenii înșelătoare

        ca mine-n veci să n-aibă el!

        Ci numai oști biruitoare

        să-ndrume el pentru Hristos

        și numai căi nemuritoare

        să nalțe către mai frumos

        și numai steaguri strălucite

        să fluture spre Dumnezeu

        - așa să-mi binecuvînteze

        Hristos din Cer, urmașul meu!

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 176-177

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXII)

 

23. Căci dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mînia lui Dumnezeu, (I Regi, 3, 12 și urm.) nici bătrîneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească, fiindcă n-a purtat grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum de o asemenea mînie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încrederea datorită vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea îndreptării, ci s-au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşător, numai pentru dragostea de slavă. 

De aceea mustrînd Domnul pe farisei, le zice: 

„Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un prozelit, şi cînd îl aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei, îndoit decît voi" (Mt 23, 15)

Căci de fapt prin înfruntarea acelora îi mustră pe cei ce vor fi stăpîniţi pe urmă de aceleaşi greşeli, ca, luînd aminte la acel „vai", să-şi înfrîneze pofta lor necuvenită după slava de la oameni, dîndu-şi seama că ameninţarea lor este mai înfricoşătoare. Ruşineze-i pe aceştia şi Iov, (Iov, 1, 1-2)  fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei supuşi ca şi acela, fie ca să renunţe la o astfel de supraveghere,  deoarece nu ştiu să facă aceleaşi lucruri ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă pentru cei de sub grija lor. 

Căci dacă acela, voind ca fiii săi să fie curaţi şi de întinăciunile din cuget, aducea în fiecare zi jertfe pentru ei, zicînd: 

„Se poate ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu", (Iov 1, 5) cum îndrăznesc aceştia, care nu pot deosebi nici măcar păcatele văzute, pentru că praful din lupta cu patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor supravegherea altora, şi cum primesc să  tămăduiască pe alţii, pînă ce nu şi-au tămăduit încă patimile lor şi încă nu pot, pe temeiul biruinței lor, să-i călăuzească pe alţii de asemenea la biruinţă?(1)

Cugetare:

• Din capul 23 putem înțelege responsabilitatea duhovnicului sau a oricărui alt tip de îndrumător moral.
  
  
• Oricît de drept e Eli și oricîtă slujire dreaptă a făcut, pentru simplul fapt că nu a gășit modul în care să-și îndrume fii ca să-l asculte a produs cădere nu doar a sa, ci a casei sale.
  
  
• A avut o încercare de ale spune cît este de grav, dar nu a mai făcut nimic pentru a opri abuzurile pe care le făceau fiii săi.
  
  
• Sfîntul Nil ne prezinta o perspectivă sumbră asupra situației celor care nu doar că nu îndrumă eficient și corect ci pe deasupra mai le lipsește autenticitatea trăirii morale.
  
  
• Cel care a acceptat să aibe în grijă sufletele altora are responsabilitatea de a acționa pentru îmbunătățire. El nu este chemat să aducă un discurs neutru, care-l ferește de confruntarea cu patimile celui încredințat lui, ci să își asume coerență dintre viața sa și măsurile prin care îi  îndreaptă pe ceilalți.
  
  
• În ortodoxia patristică avem dureroasa cunoaștere a micimii noastre morale și a slăbiciunii minții noastre împătimite, de aceea vedem ca unică soluție îndreptarea spre învățăturile Părinților. Astfel ucenicii celui care gîndește și acționează așa devin ucenicii Părinților iar el este unul dintre frați, nimic mai mult. Sub acoperișul sfinților acesta crește, se curăță și se luminează  împreună cu frații și surorile sale. 
  
  
• Așa înlătură posibilitatea de a deveni un impostor a cărui incompetență și nesinceritate distruge vieți.
  
  
• În fața lui Dumnezeu acela devine părintele celor care-i caută ajutorul pe măsură ce se menține cu perseverență și neabătut de la lucrările de îndreptare a copiilor săi atît pentru abaterile știute cît și pentru cele neștiute.
  
  
• „S-ar putea ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu” este gîndul care împinge părintele să postească alături sau chiar în locul ucenicilor care nu sînt dispuși să asculte, să se roage pentru fiecare în parte, să aducă pomeniri la altare după numărul lor să țină rînduială și priveghere pentru a-i sfinți.
  
  
• Aceste acte, punerea sub ascultarea Părinților și rînduielile asumate pentru cele știute și neștiute îl transformă pe acela în îndrumător (părinte, terapeut, sfătuitor) și pe cei îndrumați în ucenici.
  
  
• Altfel, impostura distruge un număr neștiut de vieți.
  
  
• În aceste vremuri avem datoria de a ne folosi darurile noastre pentru a îngrădi impostura altfel Cel ce ne-a făcut daruri mari și cerești coboară asupra noastră urgia nerecunoștiinței noastre care ne va dizolva cum s-a risipit casa lui Eli.
  
  
• Dacă știm ceea ce ar putea să îndrepte lumea și tăcem, nu sîntem următori sfinților ci facilitînd impostura proorocilor mincinoși, lăsînd răul patimilor nestingherit și ascunzîndu-ne după o părută deschidere intelectuală și eleganță morală cultivăm răul.

_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 168-169