Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXVIII)

 

30. Astfel, oarecare dintre cei ce umblau cu Elisei, tăind un copac lîngă Iordan şi securea căzîndu-i în rîu, aflîndu-se în primejdie, strigă cătră învăţător, zicînd: „Vai, stăpîne, aceasta o luasem împrumut".(2 (4)Regi  6,5) 

Iar aceasta o păţesc acei care, din lucruri rău auzite, se apucă să înveţe pe alţii şi la sfîrşit îşi dau seama de neputinţa lor, deoarece nu grăiesc din destoinicia proprie. 

Căci îndată ce sunt dovediţi că spun ceva contrar cu ceea ce trebuie, îşi mărturisesc neştiinţa, primejduindu-se în cuvîntul luat împrumut. De aceea şi marele Elisei, aruncînd un lemn la fund, a făcut să iasă la suprafaţă toporul scăpat de ucenic, adică a lămurit înţelesul, care era socotit că s-a ascuns în adînc, şi l-a adus la vederea ascultătorilor.

Iordanul înseamnă cuvîntul pocăinţii, căci acolo se săvîrşea de Ioan botezul pocăinţii. Iar cel ce nu vorbeşte lămurit despre pocăinţă, ci, dezvăluind bunătatea ascunsă, îi face pe ascultători să vină la dispreţul ei, aruncă securea în Iordan. Cine nu ştie apoi ce înseamnă lemnul care apare, aducînd din adînc securea şi făcînd-o să plutească pe deasupra?

Căci înainte de cruce era ascuns cuvîntul despre pocăinţă. De aceea şi cel ce voise să spună ceva despre ea, a fost mustrat îndată pentru îndrăzneală. Dar după cruce s-a făcut tuturor lămurit, arătîndu-se la vremea sa prin cruce.(1)

Cugetare:

• De aceea ni se amintește de acela care tăia lemne lîngă rîu cu Elisei și a scăpat securea de împrumut în apă. Acela se străduia să aibă strînsoarea bună, dar necunoscînd securea, nefiind a lui, nu a putut să își potrivească strînsoarea mîinilor cu coada securii și a scăpat-o. Iar partea activă, fierul securii, a dus unealta degrabă la fundul apei.
  
  
• Elisei aruncă un lemn în apă și securea iese la suprafață. 
  
  
• Știind că rîul este Iordanul- apa botezului, ne este ușor să deslușim simbolismul de folos: instrumentele cu care analizăm, cele care compun discernămîntul devin inutile dacă, fiind luate cu împrumut- nefiindu-ne proprii, nu pot fi controlate adecvat. Soluția la pierderea discernămîntului este dată de simbolul aruncării lemnului în Iordan, adică pentru a putea folosi rațiunea, intelectul, știința în mod adecvat este necesară profunzimea mistică (securea scufundată) sub semnul Crucii (lemnul aruncat în Iordan).
  
  
• Prin asumarea Crucii rațiunea se limpezește.

_____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 173-174

Ilie Ecdicul - Capete morale (IV)

 

14. Cei ce nu se gîndesc la pocăință, păcătuiesc necontenit. Iar cei ce păcătuiesc fără să vrea, sunt porniți spre pocăință, dar pricina ei nu e așa de deasă.

15. Simțirea și conștiința să se însoțească cu cuvîntul rostit, pentru că Cuvîntul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie rușinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute.(1)

Cugetare:

• La paragraful 14 pocăința este diferită de vină. 
• Cuvîntul „pocăință” este în limbă, cel mai probabil prin transfer din slavona bisericească, deși ar putea fi chiar din slava veche. 
• Traducătorii Bibliei din greacă în slavona bisericească au tradus μετανοέω (metanoeo - în teologia modernă îl folosim chiar așa, pe greceșțe- metanoia) cu покайтеся- pocaitesia, iar noi cu pocăință. Exemplu, Mat. 4, 17: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.”
• Vină, e un cuvînt moștenit pe aceeași cale. Din slavona bisericească, dar mai probabil chiar din slava veche, unde înseamnă ceea ce știm noi, adică vină. Cu precizarea că în slava veche s-a mai păstrat o conotație interesantă, legătura dintre vină, vînătoare și voinic (în sensul de apt de luptă) prin rădăcina vojь.
• În teologia morală română, o teologie cu pronunțată înclinație practică, de trăire, vina este starea dată de înțelegerea faptului că am păcătuit. Rolul ei este de a-mi crea disconfortul necesar mișcării voinței mele din amorțire spre acțiunile reparatorii. De a-mi hărțui starea de după păcătuire ca un cîine de vînătoare, de a o urmări ca un voinic pe vrăjmașul său pînă cînd doresc îndreptarea. Ea este urmată de pocăință. Aceasta este însumarea acțiunilor de a transforma puterea vinei în puterea îndreptării și a pune în fapte acele acțiuni care sînt necesare nu doar îndreptării mele ci și îndreptării efectelor nefaste ale păcatului meu asupra celuilalt.
• Detalieri la paragraful 15: Bunul simț și conștiința curată sînt definitorii pentru cei care urmează ortodoxia Sfinților Părinți (alta nu există de fapt, dar există diferite moduri religioase prin care oamenii se identifică a fi ortodocși.)

• Dacă „bunul simț” pare a fi ușor de definit, cînd vine vorba de conștiință lucrurile devin mai complicate.
• „Conștiință” are aceeași rădăcină latină cu un alt cuvînt complex „cunoaștere”.
• Cunoaștere înseamnă a pune laolaltă cele știute într-un mod rațional, cu sens.
• Cunoașterea de sine, atît intuitiv cît și discursiv, pusă în relație optimă și funcțională cu cele ce ne înconjoară devine conștiință.
• Cunoașterea de sine poate fi meditativă și contemplativă, limitată la sine și la raporturi cu înțelesurile subtile dar conștiința cuprinzînd această cunoaștere de sine ( sau mai bine spus folosindu-se de roadele ei) o pune la lucru prin solicitarea de a lua în seamă cele înconjurătoare și de a genera relații adecvate cu acestea.
• Cuvîntul pe care îl traducem cu conștiință în scrierile grecești ale părinților este adesea συνείδησις (sineidesis) care înseamnă tot a pune laolaltă (dar nu oricum, cu în armonie, cu sens) cele cunoscute bine, de-a dreptul familiare.
• Înțîlnim această traducere în 1Cor 4:„Căci nu mă ştiu (σύνοιδα- sinoida) vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul.” De unde vedem că a avea conștiință implică analizarea corectitudinii gândurilor, vorbelor și a faptelor în raport cu valorile morale. În cazul nostru, al ortodocșilor, cu valorile Domnului.
• Conștiința asamblează cunoașterea specifică necesară discernămîntului.
• Prezența bunului simț și a conștiinței între noi, în gîndurile, cuvintele și faptele noastre este necesară dacă nu sîntem necredincioși. Necredincioșii nu cred că Domnul Iisus este persoană veșnică, nu cred că este Dumnezeu, nu cred în afirmația Sa cum că „unde sînt doi sau trei în numele Meu sînt și Eu cu ei.” Dar noi, dacă credem, știm că între mine și tine care sîntem frați și surori de Sfinte Taine este Hristos.
• De aceea purtarea noastră păcătoasă între noi e nesimțire și lipsă de conștiință față de El care e de față.

_______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283

Avva Ioan Casian - Despre duhul curviei și al poftei trupești

  

     

    A două luptă o avem împotriva duhului curviei și a poftei trupești. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare și cumplit război este acesta și luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se și în suflet și în trup. De aceea trebuie să dăm luptă din două părți împotrivă lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvârșitei neprihăniri și adevăratei curății, de nu se va adauga și zdrobirea inimii și rugăciunea întinsă către Dumnezeu și citirea deasă a Scripturilor și osteneala și lucrul mîinilor, care abia împreună pot să oprească cele neastâmpărate ale sufletului și să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de rușine. Mai înainte de toate însă, folosește smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inimă cu toată străjuirea de gândurile murdare, "Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" și celelalte. Deoarece și postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci și spre trezvia minții, ca nu cumva, întunecându-se de mulțimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri. 

    Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci și în meditație duhovnicească, fără de care e cu neputință să urcăm la înălțimea neprihănirii și curăției adevărate. Se cuvine așadar, după cuvântul Domnului, "să curățim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să se facă și cea din afară curată". De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, "a ne lupta după lege și a lua cunună" după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea și nevoința noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduința și nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul și ajutorul lui Dumnezeu se izbăvește de boala aceasta și se ridică la înălțimea curăției. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire și cel ce a călcat întărâtările trupului și plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputință omului (ca să zic așa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă și cerească cunună a sfințeniei și să se facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ și din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legați cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupești, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind și petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri. 

    Iar semnul că au dobândit desăvârșit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar și în vremea somnului nu ia seamă la nici un chip al nălucirii de rușine. Căci deși nu se socotește păcat o mișcare ca aceasta, totuși ea arată că sufletul bolește încă și nu s-a izbăvit de patimă. Și de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de rușine ce ni se întâmplă în somn, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci și a neputinței ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boală ce șade tăinuită în ascunzișurile sufletului. De aceea și Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzișurile sufletului, unde știe că stau și pricinile boalei, zicând: "Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a și preacurvit cu ea întru inima sa". Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioși și desfrânați, cât sufletul cel așezat înăuntru, care folosește rău ochii cei dați de Dumnezeu spre bine. De aceea și cuvântul înțelepciunii nu zice: "Cu toată străjuirea păzește ochii tăi", ci: "Cu toată străjuirea păzește inima ta", aplicînd leacul străjuirii mai ales aceleia care folosește ochii spre ceea ce voiește. Așadar aceasta să fie paza cea dintâi a curăției noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavolească viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inimă noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusit să rostogolească cugetul de la aceste fețe la năluciri rușinoase și vătămătoare. 

    De aceea și porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul șarpelui, adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se șerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim și celălalt trup al șarpelui, adică învoirea cu plăcerea și prin aceasta să ducă apoi cugetul la faptă neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: "în dimineți să ucidem pe toți păcătoșii pământului", adică prin lumina cunoștinței să deosebim și să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învățătura Domnului; și până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatra, care este Hristos. Căci de se vor face bărbați prin învoirea noastră, nu fără mare suspin și grea osteneală vor fi biruiți. Dar pe lângă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim și cuvinte de ale Sfinților Părinți. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: "Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". El știa că darul fecioriei nu se dobândește numai prin depărtarea cea trupească de muiere, ci și prin sfințenia și curăția sufletului, care se câștiga prin frica lui Dumnezeu. 

    Mai zic Părinții și aceea că nu putem câștiga desăvârșit virtutea curăției, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoștință adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei zăbovește în ascunzișurile sufletului. Dar ca să desăvârșim înțelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului și vom pune capăt cuvântului: "Căutați pacea cu toată lumea și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul". Că despre aceasta grăiește, se vede din cele ce adaugă, zicând: "Să nu fie cineva curvar sau lumeț ca Esau". Pe cât este așadar de cerească și de îngerească virtutea sfințeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci și cu zdrobirea inimii și cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin ațâțările poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregătește sfințenia nopții, așa și privegherea din vremea nopții deschide sufletului calea către curăția zilei. (1)

Cugetare:

• Înclinația aceasta apare de la cea dintîi vîrstă.
  
  
• Pornirile acestei patimi sînt și trupești și sufletești.
  
  
• Pentru a lupta cu folos împotriva curviei este necesar să:
             a) postim
             b) să avem pocăință pentru păcate
             c) rugăciune întinsă (perseverentă dacă nu neîncetată)
             d) lectura deasă a Scripturilor (și a Părinților, fără de care nu înțelegem Scriptura - Fapte 8, 30- 31)
             e) osteneala mîinilor - munci care implică îndemînările și acțiunile fizice.
  
  
• Smerenia e din nou subliniată ca însușire esențială în lupta împotriva patimilor.
  
  
• Paza inimii e importantă. Gîndurile pătimașe se acoperă cu emoții pentru a întuneca discernămîntul. Postul ajută la paza inimii și la trezvia minții, mutînd atenția de la cele trupești la cele duhovnicești.
  
  
• În spatele acestei patimi (al tuturor patimilor) e un demon care nu e de învins pînă nu acceptăm că mila lui Dumnezeu și ajutorul Său, nu eforturile, inteligența, moralitatea și resursele noastre ne scapă.
  
  
• Neprihănirea este starea naturală a oamenilor în Împărăție. Petrecerea în Ceruri este atît de intens pătrunsă de creșterea continuă a fericirii iubirii aproapelui încît nu poate accepta limitările inerente ale trupului.
  
  
• Doctoria pentru curvie (mila lui Dumnezeu prezentă în Sfintele Taine și chemată prin practica amintită) pătrunde în ascunzișurile sufletului pentru că nu trupul este bolnav de curvie, ci sufletul care îl folosește astfel. Nu strategiile trupești și lumești de ferire sînt eficiente, ci paza inimii. Despre paza inimii e necesar să mai vorbim. Pe scurt, la Părinți inima fiind centrul circulației sîngelui este și tronul vieții trupești, dar fiindcă doar circulația unui lichid nu e viață, e și tronul vieții spirituale. Inima unește materialul cu imaterialul. Cuvîntul grec pentru pază, φρουρά- froura- e înrudit etimologic cu prooroc, în sensul că cel ce păzește trebuie să vadă în depărtare, să distingă (discearnă) semne și să prevadă acțiuni. Paza inimii e, pe scurt, o stare de atenție la viața trupului și a sufletului și la gîndurile ce se nasc de acolo. Dar e necesară o aprofundare asupra subiectului.
  
  
• Lupta trebuie dusă de la răsărirea inocentă a momelii. Chiar simpla expunere la similarități inocente poate fi rostogolită de diavol în cel încercat spre patimă. προσβολή e tradus adesea de pr. Stăniloae ca momeală pe ideea că pros + bole sugerează o aruncare înainte și uneori are sensul de abordare (nu neapărat ostilă). Dar sensul primar este de asalt. E clar că în contextul nostru, e necesar să luăm măsuri ferme din clipa în care se pregătește  asaltul patimii. Atunci ar fi bine să cîștigăm lupta. Altfel, după momire, asalt, urmează învoirea - consimtămîntul - συγκατάθεσης. Imaginea folosită ulterior cu uciderea păcătoșilor de dimineață și pruncii Babilonului care ar putea deveni bărbați este foarte de folos prin simbolica ei și pentru a crește în înțelegerea simbolurilor psalmice, dar și pentru a înțelege importanța alocării eforturilor noastre în paza și prevederea momelii în capacitatea noastră de a lupta decisiv încă de la primele semne ale asaltului.
  
  
• Nu doar depărtarea trupească înseamnă neprihănire, ci curăția sufletească și sfințenia care se cîștigă prin frica lui Dumnezeu. „Mai zic Părinții” că nu putem învinge patima (curviei, în cazul de față) fără a dobîndi smerita cugetare. Și nici nu putem crește duhovnicește cu curvia ascunsă în suflet. Pe scurt: sîntem chemați să ne folosim de postire (nu doar alimentară), rugăciune (deasă, perseverentă sau continuă), lecturi din Scripturi și Părinți, practica străjuirii inimii cu aspectul luptei împotriva asalturilor patimilor și a curăției și smeritei cugetări care vin ca urmare a fricii Domnului.
  
  

_____________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 101