Cuvinte regăsite - tagmă, ceată, cin

Limba română este o limbă sprintenă. Probabil nu a fost mereu atît de sprintenă, pînă la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, cînd iluminismul a început să lucreze asupra limbii pentru a o optimiza ca vehicul adaptat ideilor sale despre lume, e foarte probabil ca limba românilor să fi fost mai conservatoare. Limba, nu doar la români, a fost mereu un cîmp de bătălie. Dimitrie Cantemir, afirmînd că moldovenii au scris cu litere latine, explică folosirea chirilicelor tocmai printr-o astfel de luptă pe tărîmul limbii, și anume că Alexandru cel Bun ar fi poruncit să se ardă toate documentele scrise cu litere latine, ca urmare a încercărilor de catolicizare desfășurate în Moldova.¹ Fără a discuta această semnificativă întîmplare și fără a ne aventura să analizăm cît de credibile ar putea fi afirmațiile lui Cantemir, ne mulțumim să constatăm că limba română a constituit devreme un interes pentru curentele culturale, spirituale și politice. În încercarea de a transforma limba într-un vehicul adecvat importului ideilor iluministe, cărturarii românii au încercat să diminueze importanța influenței slavonești și grecești în timp ce s-a încercat hiperbolizarea componentei latine. Aceste demers poate fi făcut doar dacă se pun în practică trei acțiuni, și anume, înlăturarea/ înlocuirea cuvintelor care ar putea ridica dificultăți, schimbarea semanticii cuvintelor care nu pot fi înlăturate/ înlocuite și importul de cuvinte noi care să precizeze sensuri rămase neacoperite sau noi.
Întîi s-au emis postulate cu privire la istoria românilor și s-a construit o istorie care a plecat de la programul cultural/politic înspre dovezi, apoi s-a creat o elită cărturărească al cărei gir a redefinit definiția de cărturar și a impus un limbaj științific care să excludă termenii slavonești și grecești, termeni care au accente teologice, în timp ce vocabularul slav/grec a fost modelat semantic să pară că este folosit de cei fără educație, că este anti-științific, că aparține trecutului superstițios.
S-a ajuns, pînă azi, să avem o limbă predispusă la împrumuturi și suprapuneri semantice în așa măsură încît, după moda franțuzismelor cînd nu mai aveam domnișoare ci doar demoazele, să nu mai avem slăninuță ci doar bacon.
Desigur, devenirea limbii cuprinde mult mai multe decît cele descrise mai sus, dar am ales acest factor ideologic pentru că a activat în sfera interesului nostru duhovnicesc și pentru că este ignorat și chiar negat de majoritatea celor care se exprimă cu privire la istoria limbii. 
Am făcut considerațiile de mai sus pentru a motiva dorința noastră de a regăsi sensul unor cuvinte și nu din dorința de a scrie o nouă istorie a limbii, deși ar fi momentul să se abordeze neideologic istoria.
 Nu vom face un demers sistematic, ci vom aborda doar acele cuvinte care ne atrag atenția.
De pildă, cuvîntul tagmă. Îl găsim explicat astfel:

TÁGMĂ ~e f. 1) Totalitate a persoanelor care țin de aceeași categorie socială sau profesională. 2) pop. Grup de indivizi uniți în vederea unor scopuri suspecte; clică; gașcă; clan; cârdășie; tacâm; șleahtă; bandă; coterie. [G.-D. tagmei] /<ngr. tágma ²
 

"Tagmă" e un cuvînt grecesc. Nu se cunoaște exact momentul în care a intrat în uzul românilor, dar putem bănui că traseul său este legat de clerul, de negustorii și de meseriașii greci.
E de amintit faptul că în perioada în care e cel mai probabil ca acestă influență să fi avut loc românii, vlahii -cum erau cunoscuți atunci, făceau parte din Rūm millet. "Millet" este cuvîntul prin care otomanii au desemnat modalitate a în care au considerat că diferitele grupuri religioase din interiorul imperiului se puteau administra sub legea specifică. Musulmanii sub Sharia, evreii sub Halaka iar creștinii sub Dreptul Canonic. Interesant este că acest cuvînt vine din limba arabă unde înseamnă "comunitate care urmează  o religie", iar în Imperiul Otoman supușii erau priviți ca aparținînd unui millet și nu unei anume etnii.  Reforma Tanzimat de la sfîrșitul secolului al XIX-lea nu face decît să precizeze și să aplice noțiunea de "millah" din Coran ³  realităților unui imperiu nevoit să răspundă mișcărilor naționaliste care, sub influența dușmanilor vest europeni, au început să ridice probleme.
Aceste precizări ne fac să înțelegem mai bine contextul felului în care limbile care constituiau Rum Millet-ul  s-au influențat una pe cealaltă. Această comunitate era văzută de otomani ca o unitate supra-etnică. Nu anula identitatea etnică, dar aceasta era doar un detaliu al identității religioase. Astfel, millet a fost folosit pentru a desemna o unitate de neam. Acest concept s-a impus în urma constatării realității concrete din teritorii. Neamurile ortodoxe aflate sub cucerirea otomană au manifestat o unitate de care cuceritorii au trebuit să țină seama concret.

de Spiridon MANOLIU - Own work, Public Domain, 
 

În acest context istoric e probabil că s-au făcut multe împrumuturi în limba română, mai cu seamă de la neamurile cu care ne-am aflat în comunitate valori culturale și spirituale dar și de la cele învecinate. E firesc ca multe cuvinte din fondul civilizațional comun să fi circulat în Rum Millet mai cu seamă în sfera preocupărilor teologice.
Astfel, unul dintre cuvintele care a intrat în corpul limbii atunci e posibil să fi fost și cel de care ne preocupă azi: "tagma".
În greaca Noului Testament, τάγμα - tagma are sensul de ordine, sau de ceva ce este ordonat, prin extensie și consecința logică poate fi un corp de armată, legiune sau un regiment.⁴ Întîlnim cuvîntul în 1 Cor, 15, 23: "( așa și în Hristos toți vor învia.) Dar fiecare în rândul cetei sale..." , unde "τάγμα", este tradus din limba greacă⁵ folosindu-se cuvîntul "ceată", în timp ce în traducerea slavonă se folosește cuvîntul "cin"⁶. Atît "ceată" cît și "cin" se regăsesc în română în forme aproape identice cu cele slavone, "чета", respectiv "чинъ", unde "чета" înseamnă corp militar (pluton), și potrivire, așezare pe perechi iar "чинъ" este perfect simetric lui "τάγμα" acoperind aceleași sensuri: ordine, ordonare, succesiune și corp militar (regiment)
Așadar, pentru teologi a traduce "tagma" cu ceată, are sens, iar versetul citat exprimă faptul că la învierea în Hristos fiecare va fi în ordine desăvîrșită, în ceata sa. Legătura dintre ordine și ceată este impecabilă în mediul teologic pentru că mai este folosită și o expresie care sugerează ordinea perfectă a Celor Înalte, este vorba de "cetele îngerești". Această expresie a păstrat sensul originar al cuvîntului "ceată" la nivel de masă prin participarea credincioșilor la slujbe și prin rugăciunile particulare:

"Veniţi, gânditorilor de Dumnezeu, să săvârșim zi de bucurie; acum cerul şi pământul se veselesc, cetele îngereşti şi adunările omeneşti în chip deosebit prăznuind. "⁷
 
Dar pentru vorbitorul secularizat, "nedus" la biserică, traducerea sugerează altceva. Cuvîntul ceată este explicat în dicționare astfel:

" CEÁTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa. "⁸

Iar cuvîntul "cin" îl va înțelege, în urma consultării dicționarului, astfel:

"

CIN¹, cinuri, s. n. (Înv.) 1. (În Evul Mediu) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ.

"

Deci, cititorul presupus de noi va înțelege la lecturarea Epistolei dintîi către Corinteni că la învierea în Hristos ne vom așeza în grupuri neorganizate, iar cînd se va ruga va afla că  îngerii se îngrămădesc de-a valma, dezorganizat, în jurul Tronului Ceresc. Acest lucru se întîmplă tocmai din pricina eforturilor de a desacraliza limba română, de a o îndepărta de sensurile teologice, pentru a putea fi folosită ideologic în mod optim.
Iată că tagmă, ceată, cin, sînt sinonime și că acestea fie cuprind în înțeles ideea de "scopuri suspecte", fie pe cea de neorînduială, fie se află în stuația de a fi un cuvînt învechit.
Ne aflăm în fața a trei cuvinte care și-au modificat sensul, desigur că nu exclusiv prin presiuni ideologice, dar acestea au fost factorul determinant.
Simptomatic și coerent cu propaganda anti-fanar și anti-slavă a secolului XIX, ele au ajuns să exprime caracteristici puse în mod necivilizat și inacceptabil pe seama grecilor și a slavilor (a se vedea lucrările și presa vremii ): viclenia, necinstea și neorînduiala (sălbăticia) 

Dar noi am aflat acum că: "tagmă" înseamnă ordine, ceva ce a fost pus în ordine, regiment militar sau legiune (romană), că "ceată" înseamnă grup ordonat de oameni, potrivit pe perechi, pluton militar, că "cin" înseamnă ordine, rang de cinste, regulă.


_____________________________________________________________________________________
1) Wikipedia despre alfabetul chirilic. consultat în 24 ian. 2017;
2) NODEX  consultat în 24 ian. 2017;
3)  "Tu nu le vei fi pe plac evreilor şi nazareenilor, până ce nu vei urma credinţa lor."120 Sura 2. Al Baqara, cu precizarea că pentru credință se folosește în arabă termenul millah. Pentru înțelesul acestuia și diferența dintre millah și din,  citiți articolul în engleză de pe Islam Today, amîndouă consultate în 24 ian. 20017;
4) Blue Letter Bible consultat în 24 ian. 2017;
5) " εκαστος δε εν τω ιδιω ταγματι " Byzantine/Majority Text 2000 - TheWord- vers. 5 - Costas Sterigiou, http://www.theword.net/;
6) "кийждо же во своем чину" Old Church Slavonic Bible in the new Russian orthography - TheWord- vers. 5 - Costas Sterigiou, http://www.theword.net/;
7) Canonul Triodului, Duminica Ortodoxiei http://www.teologie.net/data/pdf/triod-duminica-ortodoxiei.pdf, consultat în 24 ian. 2017;
8) DEX 2009 - sublinierea ne aparține, https://dexonline.ro/definitie/ceata consultat în 24 ian 2017;

Vindecarea de mitomanie

"De nu aș fi stricat tot ce am fost, nu aș fi putut să mă zidesc. Adică de n-aș fi lăsat tot ce mi s-a părut mai bun din voia mea, n-aș fi putut să dobîndesc fapte bune." 

Avva Alonie ne împărtășește punerea în practică a unui principiu ascetic cu rădăcini scripturistice, renunțarea la ceea ce am ajuns să credem că ne definește. E greu de înțeles un îndemn care ne solicită să renunțăm nu doar la ceea ce evaluăm noi a fi rau la noi înșine ci chiar și la ceea ce ne pare a fi bun. Noi, cei ce pășim pe calea Bisericii, știm de la Părinți că păcatul ne afectează simțurile și gîndirea. Este deja ușor de înțeles că nu putem determina corect ce e bine și ce e rău fiind sub patimi. O cale de a ne elibera de înrobirea patimii este aceasta propusă de avva Alonie. Calea ascetică, eroică în care smerenia este atît de mare încît ne golim de sine și ne punem sub Adevărul etern prin sfatul Părinților și ascultarea duhovnicului.
În zilele noastre știm că de multe ori oamenii se mint pe sine. Probabil fiecare ar putea să găsească cel putin o situație în care s-a mințit singur, îndeobște supraapreciindu-se, dar adesea se întîmplă și să ne mințim subevaluîndu-ne. Uneori această stare devine vecină cu patologia și este numită mitomanie. Mitomanul devine victima propriilor minciuni despre sine. Doar că lucrurile sînt mai complicate decît par. Există studii care indică modificări are structurii creierului la persoanele care mint frecvent, ceea ce nu însemnă că situația este ireversibilă. Știința oferă soluțiile ei de tratament dar fiindcă există dificultăți în clasificarea mitomaniei nu există cercetări extinse care să probeze eficiența vreunui tratament. Pentru noi, din perspectivă teologică, e nevoie să sesizăm, încă odată, că obiceiurile și faptele noastre au puterea de a ne afecta fiziologic și că este necesar să începem actul de restaurare prin distrugerea definițiilor despre sine dobîndite sub patimi, mobilizarea plină de curaj a voinței, însoțirea cu sfaturile Sfinților Părinți, ascultarea de duhovnic și mai presus de toate lucrul cu harul Duhului Sfînt în Sfintele Taine.

Vocile Părintilor - primele roade

Primele strădanii au început să dea rod. "Învățături despre viața morală" a Sfîntului Antonie cel Mare a fost deja citită și înregistrată în totalitate în lectura domnului Alin Gavreliuc și a doamnei Mirela Sabău. Între timp alți 5 lectori înaintează în silința lor de a se folosi de învățătura filocalică si de a fi de folos celor care nu pot citi din diferite motive, fie că sînt nevăzători, fie că sînt bătrîni cu dificultăți variate.
În acest moment fișiere audio sînt în faza de editare si se cauză soluții de difuzare și punere la dispoziție pentru descărcare.
Materialul audio este, cum vă imaginați, produsul unor înregistrări personale, cu aparatele aflate la îndemînă. Ne-am gîndit că ele sint produsul unui efort pe care l-am face dacă am avea o persoană dragă sufletului, doritoare să cunoască Filocalia, dar care se află în neputința de a o citi. În acest caz, de vreme ce oricum o citim, ne-am înregistra vocea cu ce avem la îndemînă și am face astfel ca acea persoană să fie în părtăsie cu schimbarea minții noastre după învățătura filocalică. E ca și cum un nevăzător care poate fi tatăl meu, mama mea sau copilul meu s-ar ține de mînă cu mine pe calea aceasta și ne-am fi de folos unul celuilalt.
Puteți să ajutați fie implicîndu-vă în demers în modul cel mai profund, ca lectori (http://www.ortodoxlazi.ro/2015/01/chemare-la-impreuna-lucrare-sa-citim.html), fie promovînd lucrare noastră prin mijloacele care vă stau la dispoziție, după putere și priceperea fiecăruia.

Societate: Cum stau lucrurile cu Ora de Religie

CCR a luat o decizie cu privire la organizarea orei de Religie, prin care se impune celor care doresc să primească educație religioasă în școală să solicite explicit acest lucru.
Argumentația CCR pleacă de la premisa că punctul neutru este situat la atitudinea "nici o religie" de unde se crează opțiunile.
De fapt, punctul neutru nu există, fiindcă poziția "nici o religie" este confiscată ideologic de mult timp. În istoria noastră recentă, comuniștii români au avut exact această poziție, prin care statul nu a susținut nici o religie dar prin articolul 17 din Constituția Republicii Socialiste România se garanta că nu există nici o îngrădire de drepturi pe baze religioase, de asemenea prin articolul 30 din aceiași CRSR garantează libertatea conștiinței, funcționarea cultelor religioase și învățămîntul religios.
În același articol se precizează limpede că:

"Școala este despărțită de biserică. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține alte instituții de învățămînt decît școli speciale pentru pregătirea personalului de cult."

Prin cele de mai sus demonstrez că poziția așa zis neutră a statului în ce privește educatia religioasă este greșit identificată ca fiind nesusținerea vreunui cult ori confesiune si că această pozitie este una în mod istoric doctrinară și în mod politic ideologică. 

Singura poziție corectă este cea democratică iar poporul a susținut prin vot articolul din Constituția post-comunistă prin care statul își asumă organizarea educației religioase și nu specifică despărțirea școlii de biserică, anume:

"Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege."

Articolul 32-(7) nu folosește expresia "organizat la cerere" iar noi am votat faptul că statul organizează potrivit legii, în cazul acesta a Legii Educației. Am votat că face aceasta în mod activ în spiritul declarat în același document în care spune cu referire la românii din străinătate, în articolul 7 că:

"Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt."

Prin acest articol, în Constituția în vigoare, se precizează două lucruri pe care CCR nu avea dreptul să le ignore: 

1. Că statul numește între atributele identității nationale și pe cel religios pe lîngă: etnic, cultural și lingvistic;
2. Că, pentru românii din afara granițelor țării, statul sprijină și acționează pentru conservarea acestor atribute ale identității religioase.

Așadar, decizia CCR s-a făcut interpretînd actuala Constituție în prismă ideologică, pornind de la o premisă nestipulată în actuala Constitutie dar prezentă în Constituția Republicii Socialiste România și anume că "școala este despărțita de biserică" și ca România este un stat secular.

Doar o persoană foarte naivă sau una fără minimă educație civilă nu realizează că nicăieri în Constituția actuală România nu se definește ca stat secular ci dimpotrivă, recunoscînd ca ideologică această poziție o adoptă pe cea mai corectă, anume pe aceea care, în conformitate cu recensămintele de stat indică majoritatea absolută a românilor religioși (indiferent de religia lor). 

De altfel o Constituție care ar fi atacat atributul religios al identității românilor cînd încă memoria crimelor socialiștilor împotriva noastră, a celor religioși, era încă vie si nu paralizată ca acum, nu ar fi fost niciodată votată.

Statul nu poate avea doua atitudini față de identitatea națională, una pentru românii de acasă în care organizează doar la cerere învățămîntul religios și una activă, prin care sprijină și actionează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimare identității naționale a românilor din afara țării. Iar specificarea dezvoltării identității religioase presupune că statul acționează prin educație, inclusiv educatie religioasă.

Așadar avem de a face cu un reviriment al abuzurilor socialiste pe pretextul asigurării unui climat neutru. Ultimul stat român în care legiuitorul a "asigurat" neutralitatea religioasă și a despărțit școala de biserică este cel socialist care vreme de 42 de ani a ucis, martirizat si prigonit persoanele religioase.

De aceea CCR prin Decizia-306-2012 a respins ca neconstituțional demersul similar anterior luînd în 2014 o poziție contrarătrădînd românilor faptul că puterea legiuitoare din România, fie este incompetentă, fie este vîndută, fie este activ ideologică.

Acestea fiind spuse am demostrat în ce spirit s-a făcut decizia Curtii Constitutionale din 12 noiembrie 2014 și putem vedea care este soluția noastră.

Întotdeauna prigonitorii ortodoxiei românești uită ca forța noastră se manifestă cel mai bine în mediu ostil. În primul rînd pentru ca astfel, nefiind oportunități de putere și de îmbogățire, Biserica scapă de oportuniștii care o invadează în vremuri pașnice și o fac de rușine. 

Așadar, privind decizia CCR ca un abuz de tip socialist, noi ar trebui să ne bucură și să le facem surpriza demostrării forței sociale pe care o putem pune în mișcare. Această forță îi deranjează pe mulți politicieni, de aceea încearcă fie ca prin diferite forme de mită sau șantaj să o cumpere, fie să o slăbească prin presă și prin abuzuri precum cel dezbătut aici.

Pentru noi, însă, mai importantă decît oportunitatea de a releva statului forța socială a Bisericii, este oportunitatea de a mărturisi.

Într-adevăr, prin acestă decizie CCR dă ocazia fiecărui ortodox din țară să mărturisească în scris credința sa și să depună fiecare familie ortodoxă această mărturisire, sub formă de cerere, pentru copii săi.

Fiecare parohie ar trebui să pună la dispoziția tuturor enoriașilor formulare de cerere imprimate ca să înlesnească procesul acesta.Fiecare familie ortodoxă ar trbui sa multiplice aceste formulare și să le dea fiecărui prieten care are copii la școală și să explice fiecăruia ce moment frumos este acesta pentru Biserică. 

Iar această acțiune a Bisericii Ortodoxe ar trebui copiată de fiecare cult și confesiune religioasă pentru că, desi această decizie pare sa lovească cel mai tare în ortodoxie, lovește în toate persoanele religioase din România. 

O asemenea conlucrare este adevăratul ecumenism, nu cel de cocktailuri doctrinare, pentru ca această colaborare învață reprezentanții religiilor să lucreze împreună, în interes comun, fără teama de a-și aduce atingere specificului religios. Totodată o asemenea acțiune unită crește fiecăruia respectul pentru cel de lîngă, dar care are alte convingeri religioase.

NEFERICIRE, ÎNTRISTARE, DEPRESIE

Felul în care Sfinții Părinți văd¹ lumea nu este produsul vreunui moft și nici nu poartă eticheta vreunei filozofii politice ori prețul vreunei corporații. Acesta izvorăște din Adevăr. Dintr-o relatie specială cu Adevărul, de la persoană la persoană. Pentru noi ortodocșii, Adevărul este Hristos, persoana treimică și întrupată. Așadar pentru noi, trupul omenesc cunoaște adevărul la scară celulară, s-a întrepătruns cu el. Toți cei botezați putem cunoaște adevărul prin această relație. Însă nici măcar sfinții nu s-au născut sfinți. Pe măsură ce au trăit în conformitate cu Adevărul, au devenit asemenea Lui și au putut exprima valori neperisabile în cuvinte. Sfîntul Antonie cel Mare ne învață acest lucru:

„Mintea vede toate, chiar și cele din ceruri. Și nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este de neînțeles, iar cuvîntului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat.”²

Totuși, pînă la sfințenie, trăim în minciună. Sfințenia este semnul că desăvîrșirea omului în Hristos este lucrătoare. Aceasta e o lucrare eternă întrucît ea are loc prin „unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfîrșit, ținta unirii cu El, sau a desăvîrșirii noastre, nu corespunde niciodată vreunui capăt, de la care să nu se mai poată înainta.”³

Fericirea este starea de bine rezultată din această lucrare. Ceea ce experimentăm la nivel emoțional și care nu se află în legătură cu Adevărul este nefericire. Din cauza patimilor noastre nu avem o raționalitate limpede ci una bolnavă care cotează ca fiind fericire orice stare de satisfacție a simțurilor și orice moment de acalmie.

Unii, aflați încă în avîntul patimilor, se simt fericiți, alții avînd deja sufletul amorțit se conving singuri că sînt fericiți. Pe aceștia îi lasă Dumnezeu să traiască asemenea bogatului nemilostiv⁴ din Evanghelia duminicii a XX-a după Rusalii. Dar cei mai mulți încep să se dezmorțească și chiar să trăiască o viață cu angajamente religioase, mulți dintre aceștia sînt chiar practicanți consecvenți ai credinței aflați la începutul luptei de despătimire. Aceștia din urmă încep să cunoască Adevărul dar fie nu au reușit să transforme în trăire acest eveniment, fie doar încep să simtă amărăciunea care vine din plăcerea simțurilor sub formă de falsă fericire. Așadar încep să înțeleagă că fericirea nu stă în plăcere și se angajează într-un efort ascetic și de disciplină religioasă dar care, pentru că încă sînt niște moleșiți și alintați, le găsesc neatractive și astfel se pomenesc lipsiți de alintul plăcerilor și captivi într-o viață care le pare fadă. 

Evagrius of Pontus, fol. 49vhttp://evagriusponticus.net/images.htm

Avva Evagrie Ponticul ne explică în cel fel se săvîrșesc cele descrise spunînd că aceștia din urmă sînt captivii ispitelor unui drac:

„Toți dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primește sa facă aceasta, ci el ucide gîndurile celor care au început aceasta viețuire tăind și uscînd prin întristare orice plăcere a sufletului...”⁵

Sfîntul Ioan Casian, asemenea lui Evagrie, vede nefericirea ca fiind lucrarea unui duh necurat și viclean care are ca scop împiedicarea progresului duhovnicesc și o descrie astfel:

„Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului și-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-și facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri și nu rabdă pe om să fie blînd și smerit față de frați. Îi pricinuiește scîrbă de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții.”⁶

Întristarea distruge orice bucurie, nici una nu este destul de mulțumitoare pentru cel care îngăduie acestui duh să se instaleze. Rugăciunea devine formală, cîta mai este, fiindcă în scurt timp cel rănit de întristare va ajunge la concluzia că nu are stare de rugăciune sau chiar că nu are rost să se mai roage. Acest drum duce la pierderea credinței. Citirea Sfintei Scripturi și a învățăturii Sfinților Părinți este de asemenea înlăturată. De tot în cazul celor cei loviți puternic de întristare, doar pentru a fi înlocuite de citiri nefolositoare și netămăduitoare de cei care sînt neîndepărtați de alintări. Iar lucrarea aceasta devastatoare se împlinește prin îndepărtarea de comunitatea sănătoasă, de oamenii aleși și folositori, de semenii care se pot implica în tămăduirea sufletului celui îmbolnăvit de întristare. Adică de Biserică.

De aceea se întîmplă ca unii să fie nefericiți într-una. În limbajul de azi am spune că au nefericire cronică sau că sînt deprimați. Nu vorbim de stări episodice de nefericire ci de o stare constantă de nefericire întreruptă arareori de efemere momente frumoase.

Această nefericire este marcată de sentimentul de deșertăciune fiindcă vine din căutarea infinitului în finit, a veșniciei în cele trecătoare. Iar cînd facem acest lucru nu mai cautăm pe Dumnezeu și nici pe noi înșine în lumina Adevărului⁷, ci cultivăm o răscolire a celor materiale care ne înconjoară, atît de profundă încît nu doar că ne rănim dispozițiile sufletești dar și îmbolnăvim trupul sau chiar mai mult decît atît, înscriem în moștenirea trupului nostru acest eșec.

http://sonjalyubomirsky.com/

Cercetătoarea Dr. Sonja Lyubomirsky⁸ a documentat o teorie care subliniază cîteva lucruri interesante. Primul este acesta, că nefericirea se înscrie în moștenirea trupului, în bagajul genetic.

Astfel apreciază că fericirea unei persoane este pe jumătate determinată de factori genetici, 10% de împrejurările vieții și 40% de comportamentul propriu.⁹ Astfel Dr. Sonja Lyubomirsky confirmă ceea spune Sfîntul Grigorie de Nyssa:

„ Răul s-a amestecat cu firea prin cei ce au primit de la început patima, însușindu-și patima prin neascultare. Precum firea animalelor de orice soi se continuă în șirul de urmași, încât cel ce se naște este asemenea cu cel care l-a născut, la fel se naște din om, pătimașul din pătimaș, păcătosul din păcătos.”

De altfel, pentru cei credincioși, informațiile pe care le regăsim în cercetările recente sociale, psihologice, filozofice sau altele asemenea sînt prețioase însă nu indispensabile, sfinții oferindu-ne călăuziri și moduri de viață la îndemîna fiecăruia.

În acest sens este interesat de urmărit cum personalități ale începutului de secol XXI cu recunoaștere mondială în domeniul științelor sociale aplicate descoperă cu bucurie și în urma unor eforturi cheltuitoare de resurse principii și enunțuri prezente și aplicate din antichitate în Biserica noastră. Iată de pildă o sinteză făcută de Tamara Star¹⁰ identifică aceste comportamente ca generatoare de nefericire:

1. Convingerea că viața este grea;
2. Convingerea că cei mai mulți semeni nu sînt de încredere;
3. Sublinierea răului din lume în dauna sesizării celor bune;
4. Invidia;
5. Încercarea de a avea controlul total al vieții;
6. Îngrijorarea pentru ziua de mîine;
7. Vorbirea de rău, nemulțumitoare și bîrfitoare;

Pentru orice credincios activ este simplu să observe că toate cele șapte puncte sînt prezente în învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii. Desigur, soluțiile date de autoare sînt rezolvări simptomatice. De pildă pentru a rezolva primul punct autoarea recomandă adoptarea unei atitudini de studiere curioasă a vieții în contrast cu una de victimizare, recomandă perseverență în găsirea și aplicarea soluțiilor în urma asumării responsabilității personale în situațiile dificile. Pentru a doua, întărirea încrederii în binele din oameni, în chestiunea răului din lume cei nefericiți sînt îndemnați să fie optimiști și echilibrați și așa mai departe.

Cu mult mai multă profunzime, sfinții descriu starea în amănunt și prescriu leacul. Dacă în paradigma actuală rezolvarea nefericirii se face prin automotivare în direcția adoptării unui comportament postulat a fi generator de fericire, la Sfinții Părinți nu întîlnim vreo recomandare care să implice doar resursele personale ci implicarea victimei întristării într-un efort conjugat de tip bisericesc în care omul se regăsește între Dumnezeu și Biserică.

Aceasta pentru că Biserica știe și ține seama de faptul că cel atins de întristare nu are voința intactă. El este bolnav și simplul fapt că înțelege că o atitudine optimistă este bună, că perseverența și orientarea spre rezolvarea problemelor sînt pozitive, nu îl ajută să pună în fapt aceste convingeri frumoase. Nu îi este ușor pentru ca voința îi este afectată și nu se poate motiva.

Sfinte Cuvioase Ioane Casian
roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi

Sfîntul Ioan Casian spune că întristarea ”se tămăduiește prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeiești și prin petrecerea cu oamenii cei cuvioși.”¹¹

În modul de viață bisericesc, ortodox, cel bolnav de întristare nu este lăsat să se motiveze singur ci i se oferă soluții concrete. Petrecîndu-și timp prețios cu cei cuvioși, între care de frunte este preotul său duhovnic, își întărește convingerea că Dumnezeu îi este alături, prin rugăciune și postirea impusă de viața bisericească cultivă o apropiere de El și o întărire a învățăturilor de viață precum și o creștere în har și voință, prin citiri spirituale și meditații duhovnicești își dezvoltă și întărește cunoașterea valorilor sănătoase care-i asigură nu doar tămăduirea dar și continuarea unei vieți dinamice, cu sens și în conștința valorii de sine date de prețuirea comunității. Această prețuire vine în contextul smereniei față de Dumnezeu, conștientizarea slăbiciunii umane și îndrăznirea către El în virtutea harului Duhului Sfînt primit prin Sfintele Taine.

Astfel credinciosul ortodox știe că deși este slab, deși greșește, i se cere să-și depășească slăbiciunea prin trăirea în fapt a învățăturilor de mai sus cu ajutorul Bisericii prin Harul dumnezeiesc din Sfintele Taine în Biserică, prin participarea vie a sfinților și tuturor semenilor ortodocși.

Așadar, dacă ați fost diagnosticați ca depresivi, sau dacă ați constatat că sînteți atinși de întristare așa cum este descrisă mai sus, puneți în practică sfaturile anterioare. Rugați-vă, citiți Sfinți Părinți, mergeți la slujbe și integrați-vă în Biserică prin Sfintele Taine spovedindu-vă și reglementîndu-vă viața ca să primiți Cuminecarea, participați la Sfîntul Maslu, rugați-vă să vă găsiți duhovnicul, dacă nu-l aveți. Apoi în conformitate cu îndrumările sale postiți și vă implicați în acte de milostenie și de filantropie punînd astfel în practică leacul recomandat de Sfîntul Ioan Casian. Fiți flexibili dar consultați duhovnicul pentru a vedea dacă ce vă doriți se încadrează în recomandările sfîntului.

______________

1Folosesc prezentul pentru că pentru noi sfinții sînt la fel de vii ca oricare persoană pe care o cunoaștem si pentru că viziunea lor își păstrează validitatea peste veacuri.

2Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 27;

3pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, ed. IBMBOR, București, 2002, p. 5;

4Luca 16, 19-31, Biblia sau Sfînta Scriptură, online: http://bibliaortodoxa.ro/despre.php, 29.09.2014, Mt. 24, 45-47 - pentru toate citatele scripturistice, cu precizarea că acolo unde se va cita din alte versiuni, acestea vor fi specificate ca atare;

5Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 60;

6Idem, p.114;

7Înțeles ca Hristos.

8Profesoară la Professor, University of California, Riverside, recunoscută ca o somitate în cercetarea fericirii, deși mărturisește despre sine că nu este deloc religioasă, își respectă ținuta de savantă și a făcut cercetări imparțiale cu privire la fericirea celor religioși. http://sonjalyubomirsky.com/ și http://www.psychologytoday.com/blog/how-happiness/200806/happiness-and-religion-happiness-religion consultate în 15 ian. 2015;

9Cf. Sonja Lyubomirsky, The How of Happiness, Penguin Press, 2008;

10http://www.huffingtonpost.com/tamara-star/7-habit-of-chronically-unhappy-people_b_6174000.html consultat în 15 ian. 2015;

11Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, 116;

Manifest ortodox împotriva statului abuziv

λεγει αυτω ο πιλατος τι
εστιν αληθεια και τουτο
 ειπων παλιν εξηλθεν προς
 τους ιουδαιους και λεγει
αυτοις εγω ουδεμιαν
αιτιαν ευρισκω εν αυτω

Statul abuziv își are originea în iad. El este păcătuirea dusă la nivel de artă politică. Este expresia cea mai concretă a luptei împotriva lui Dumnezeu. Nu vă lăsați păcaliți, nu este statul comunist, nu este statul militar, nu este cel teocratic, nu este cel cezaro-papist și nici cel capitalist ori corporatist. 

Este doar atît: statul abuziv.
Pentru noi, ortodocșii, trebuie să fie limpede că lipsa trăirii credinței noastre în gesturile mărunte duce la lipsa lui Dumnezeu din societate și că aceasta face loc abuzului. Păcatul îi învață pe cei robiți de el și vrăjiți de patimi, dintre care cele mai vizibile sînt: slava deșartă, mîndria, iubirea de bani și averi, să se folosească de orice doctrină le justifică atitudinile și le susține demersul. Așa se face că unii îmbrătișează credința pentru a exploata oportunități și adesea au succes ajungînd să conducă diferite comunitați de credință. Nu contează că sînt creștini sau altceva. Pot fi musulmani sau budiști. 

Aceștia au o singură religie și aceea are o singură poruncă: a nu leapăda păcatul. 

Ei se află acolo pentru oportunități și satisfacere nu pentru slujirea religioasă. 

Îi identificăm adesea: preoți, protopopi, episcopi, pastori, predicatori sau muftii și imami, ori rabini sau guru. 

Cînd se amestecă în politică, asemenea oameni devin periculoși, cînd au brațe înarmate în ascultarea lor devin cu adevărat abuzivi. 

Unii o iau pe scurtătura religioasă și fără a se mai complica în vreun fel pentru a obține o poziție clericală vor doar influența de tip clerical.

 Aceștia țin discursuri și conferințe, seminarii, siteuri și forumuri, publică articole și cărți doar pentru a conjuga influența religioasă la politică și amîndouă la ambițiile pătimașe. Aceștia sînt de asemenea promotorii abuzului. Devin jurnaliști, lideri de opinie, avocati, judecători, primari sau președinti de țară. 

Nu contează, singurul lor meșteșug adevărat este de a sluji patimilor personale.

Alții se folosesc de influența cîștigată pe motiv religios prin negarea religiei. 

Aceștia creează, promovează și exploatează nemulțumiri legate de imoralitatea celor religioși, de fapt îi identifică atent pe nemernicii descriși anterior, pentru a cîștiga influență politică precum și pentru a-și justifica și satisface propriile patimi.

Pot fi comuniști sau corporatiști, tot același aluat, disocierea dintre ei se face doar în privința metodei prin care abuzează poporul. Și unii și alții susțin că sînt democratici. Se acuză reciproc că impun o iluzorie democrație dar au instaurat un de facto un stat abuziv în care cetățeanul este lipsit de drepturi și de putere. O apă și un pămînt. Slujitori ai iadului toți aflați în război cu binele lumii pentru a-și cîștiga falsul lor bine individual.
Părinții primului mileniu al Bisericii știu asta. Nu se lasă amăgiți de chipurile înșelătoare ale pătimașilor aflați în dregătorii și tronuri. Au luptat cu aceștia învățînd poporul să învingă păcatul. Un popor păcătos este unul usor de condus, e ca un animal dresat să primească recompensa. Vorbim de un dresaj simplist rezumat în expresia "faci ce-ți cer - ai recompensă, nu faci - ai pedeapsă".
Acest tip de popor are nevoie de stat pentru orice. 

Sărăcia aproapelui este treaba statului, siguranța străzii este treaba statului, siguranța cetății și a granițelor este treaba statului, apa - caldă ori rece - este treaba statului. Totul de la artificii la moarte devine treaba statului.
Poporul înrobit de păcat trăiește la nivel de resursă de stat. E o formă de energie regenerabilă care are ca unitate de măsură internatională omul. În statul abuziv nu este nevoie de idealuri și de spiritualitate, este nevoie de o cultură a resursei care să optimizeze metodele de exploatare și să mențină resursa la parametri optimi.
În statul abuziv este nevoie de opinie doar pentru a menține cele menționate mai sus: metodele de exploatare și parametrii.
Orice altă opinie precum și orice demers cultural sau spiritual care ar putea genera opinii altenative ori divergente reprezintă un pericol.
De aceea nu este dorit creștinismul ortodox. 

Pentru că, deși este trăit superficial de sute de milioane de oameni poate produce cîteva sute de mii de oameni care nu au nevoie de stat să le sustină traiul fiindca se hrănesc frugal, se îmbracă sobru și nu risipesc, nu au nevoie de stat pentru a-l ajuta pe aproapele fiindcă o fac ei în mod loial, integral pe termen lung și cu relflexe în veșnicie, nu au nevoie de stat să-i apere de hoții de găinii fiindcă ei prin aceste întîmplări îi găsesc pe cei care au nevoie de supă pe masă, nu au nevoie de NATO sa-i apere de ruși, fiindcă ei țin la mare preț rezistența antiotomană a strămosilor și pe sfinții din închisori care au învins comunismul, nu au nevoie de armata rusă să-i apere de homosexuali și de legile libidinoase ale Occidentului fiindcă ei înving homosexualitatea iubind homosexualii mai presus de orice drept pămîntesc. 

Pe ei îi urăsc activiștii LGBT pentru că sînt iubiți de cei pe care activiștii pretind că-i reprezintă. Dar ei nu trăiesc din imaginea homosexualității ci umăr la umăr, genunchi lîngă genunchi cu homosexuali, lesbiene, curvari si curve care vor să știe cum să caute binele si fericirea.
Nu există un grup subversiv mai periculos decît acesta care denunță statul abuziv sub orice formă se ascunde.
Acest grup are toate resursele care-i permit să rămînă o forță ce nu poate fi neglijată: are doctrină, are vechime, a învins orînduiri si le-a impus respectul, își poate asuma tronul imperial si se poate ascunde în peșteri. Dacă e liber, e periculos, dacă e în temniță e și mai periculos, dacă adepții sînt executați devine implacabil.
Dacă adepții sînt denigrați și compromiși atragi atenția asupra lor și îl ajuți să facă noi adepți.
Dacă sînt chemati la banchetul mitelor, nu vin, dacă se încearcă înfometarea lor, se bucură că le facilitezi demersul ascetic. Cine îi denigrează devine  penibil prin alăturare, cine îi laudă devine penibil pentru că laudă ceea ce nu trăiește.
Cine îi cenzurează descoperă că îi ajută să cîștige un public loial care soarbe învațătura cu intensitate.
Cine le deformează mesajul se desconspiră ca robi al nemerniciei și le consolidează mesajul.
Oricine poate deveni membru celui mai noncofnormist și puternic grup din istoria umanitații. Accesul este public, toți sîntm chemați, inițierea este însă personală.
Ei sînt peste tot iar în cărțile Părinților primului mileniu al Bisericii se găsesc indicațiile concrete pentru a te alătura lor. Sînt acolo, la ascunse la vedere.
Să ne vedem cu bine!