Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XX)

 

21. Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia, şi viața liniştită mai slăvită decît mulţimea aurului. Cîţi bogaţi nu erau în vremea aceea, care gîndeau lucru mare despre slava lor, dar au fost acoperiţi de tăcere şi daţi uitării, pe cînd minunea celui fără slavă e cîntată pînă azi, şi amintirea celui ce locuia în pustie le e scumpă tuturor. Căci este propriu virtuţii să fie lăudată şi să-şi răspîndească faima, care-i vesteşte frumuseţile. Să încetăm de a ne mai hrăni ca vitele, ca să cîştigăm destoinicia păstorului; să părăsim negustoria blestemată, ca să cîştigăm mărgăritarul de mult preţ; să fugim de lucrarea pămîntului, care răsare spini şi mărăcini, ca să ne facem lucrători şi păzitori ai Raiului. Să aruncăm tot şi să alegem viaţa liniştită, ca să ruşinăm pe cei ce ne hulesc acum, învinuindu-ne de cîştig. 

Căci nimic nu ruşinează pe cei ce ne ocărăsc, ca îndreptarea cu blîndeţe a celor huliţi. Schimbarea celor huliţi se preface în ruşine pentru cei cari hulesc.

Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor; ruşine cu adevărat, pentru care suntem luaţi în rîs de toţi, pe drept cuvînt. Astăzi, îndată ce a intrat cineva în viața monahicească şi a învăţat felurile nevoinței, cum să se roage adică şi cînd, şi care este felul de trai, se face îndată învăţător pentru lucrurile pe care nu le-a învăţat; şi începe să atragă ucenici cu grămada, avînd el însuşi încă lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai mult, cu cît socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete. Căci acestea au lipsă mai întîi de curăţirea vechilor întinăciuni, pe urmă de multă luare aminte ca să primească întipăririle învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi închipuie că nu mai e nimic altceva decît nevoinţa trupească, cum va îndrepta purtările celor supuşi? Cum va preschimba pe cei stăpîniţi de un obicei rău? Cum va ajuta celor războiţi de patimi, necunoscînd cîtuşi de puţin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile primite în război, cîtă vreme el însuşi zace de răni şi are lipsă de legături?(1)

Cugetare:

• În timpul vieții lumești, datorită limitelor trupești ale minților noastre, avem nevoie să măsurăm în unități pentru a evalua progresul.
  
  
• Chiar și fuga după avuție este o formă dezorientată a nevoii de a înainta, a urca, a progresa. De aceea în lumea de azi, și de mereu, au trăit oameni care au avut averi ce ar fi hrănit multă vreme popoare întregi și cu toate acestea ei nu s-au oprit vreodată din acumularea bogățiilor.
  
  
• Despre cei mai mulți nici nu mai știm, despre alții vom uita.
  
  
• Însă odată cu realizarea limpezirii duhovnicești ne dumirim și înțelegem că viața liniștită este precursoarea vieții eterne în bucuria Domnului. 
  
  
• Liniștirea devine cea mai de preț achiziție fiindcă în liniște, auzind pe Dumnezeu, cunoaștem fericitea nesfîrșită ca intensitate și durată, fericirea liberă de susținerea trupească.
  
  
• Trupul, cum știm, are rolul lui de nelipsit, dar nu ar trebui să ne dorim să trăim într-o buclă de consum: efort, cîștig, hrănire/reîncărcare, efort, cîștig... 
  
  
• Într-o asemenea buclă, fără orizont deschis, trăiesc animalele fiindcă viața lor este mereu pentru acum, fără nevoia ascensiunii spirituale. Simplitatea lor este creată de Dumnezeu să ne fie sprijin și totodată să ne fie ținte ale drăgăstoasei îngrijiri.
  
  
• Ele și lumea întreagă constituie mijloacele prin care omul extinde sfințenia dragostei și bucuria Duhului pînă în străfundurile materialității.
  
  
• Dar noi tînjim după progres, dorim ascensiunea, căutăm nesfîrșita intensitate a iubirii și de aceea ne îndeamnă sfîntul să nu fim asemenea vitelor ci asemenea păstorului.
  
  
• Adică să părăsim lucrările făcute de dragul cîștigului material și să cultivăm cîștigul spiritual.
  
  
• Datorită aceste nevoi cultivăm uneori conceptul care spune că trebuie să iubim profesia pe care o facem. 
  
  
• În realitate, viața de fiecare zi, dovedește că în orice profesie ar fi cineva și oricîtă pasiune ar avea, pe măsură ce trece timpul, va aduna suficient de multe experiențe și interacțiuni nefericite încît să nu mai poată spune că are pasiunea începutului. 
  
  
• Dar dacă profesia aceea îngăduie aceluia să cultive deziderate superioare să crească în viața sa, ea ramîne mereu proaspătă, mereu atractivă fiindcă devine parte din înduhovnicirea sa. 
  
  
• Din meserie de dragul cîștigului (bani, prestigiu, putere etc) devine lucrare  a Raiului și păzitoare a drumului spre Împărăție.

• Lucrarea noastră spirituală în societate nu poate fi denigrată dacă ea produce roadele așteptate, anume trăirea virtuților.
  
  
• Putem îndrepta pe cineva spre trăirea virtuților doar trăind noi înșine virtuțile și, în consecință, îndreptînd pe alții cu blîndețe, adică avînd exact acea strategie care exploatează abilitățile date de virtuți.
  
  
• Aceasta lucrare face de rușine pe oricine ne-ar denigra.

• Dar impostura este considerată de Sfinții Părinți a fi un păcat care sabotează Biserica și înarmează dușmanii ei. 
  
  
• A vorbi despre îndreptare fără a practica îndreptarea este impostură spirituală și este lucru de rușine.
  
  
• De aceea există incompatibilitați între exigențele necesare oferirii de ajutor sufletesc și multimea nesfîrșită de impostori care (în cel mai bun caz în urma unor studii universitare în domeniu) fac terapii emoționale, ghidare de conștiință, dezvoltare personală, parenting, leadership, meditație ghidată, consiliere de cuplu ș.a.m.d. 
  
  
• Dar dacă este tristă și periculoasă această situație, în care jurnaliști nefericiți îi învață pe alții cum să fie fericiți, avocați falimentari îi învață pe alții cum să conducă firme, ingineri mecanici îi învață pe alții cum să fie sănătoși respingînd medicina, economiste fără copii sau cu copii cu vîrste de o cifră îi învață pe alții cum să-și crească copilul pentru a fi adultul perfect, cu atît mai mult este tulburător ca acest tip de impostură să fie practicat de noi, cei care am ales să urmăm sfinților. 

• Graba de a „mărturisi” și de a „propovădui” înainte de a trece prin încercările ascultării are ca motiv patima slavei deșarte și nu iubirea de Dumnezeu și de semeni.
  
  
• La un anumit moment impostura nu își mai ascunde chipul și începe să scoată la vedere împătimirile.
  
  
• Așa cum s-a întîmplat de multe ori și chiar aproape de noi, relativ recent, cînd un preot care din studenție a cultivat o imagine de harismatic, a fost intoxicat de otrava imposturii sale și, practicînd meditație orientală și tehnici energetice și de respirație din păgînismul hindus pentru a-și spori „harismele” a ajuns bătaia de joc a vrăjmașului. Întîi l-a făcut să se creadă tămăduitor și să identifice versete biblice care vorbeau despre  „harismele” sale, apoi l-a tăvălit în patul unei femei pe care o spovedea, și în urma îndepărtării sale din Biserica Ortodoxă canonică a primit grad administrativ superior și o cruce mare de agățat la gît într-o biserică necanonică formată din caterisiți.

• Dar să nu ne imaginăm că doar preoților li se aplică avertismentul împotriva imposturii moral-duhovnicești.
  
  
• Se aplică și fraților și surorilor ortodoxe care insistă fie sfătoși și insistenți cu ceea ce li se pare lor a fi spiritual fără a-și verifica propria ținută morală, fără a trece încercarea ascultării de duhovnic pînă la primirea binecuvîntării de a mărturisi.
  
  
• Atunci cine poate mărturisi?

• Semnul de nezdruncinat este dat de compatibilitatea integrală a mesajului mărturisirii cu conceptele filocalice (patristice).
  
  
• Mărturisirea nu are voie să fie originală ci trebuie să fie alcătuită din învățăturile sfinților părinți a căror trudă ascetică și teologică a ridicat Biserica Sinoadelor Ecumenice.
  
  
• Atunci ei mărturisesc iar cel ce mărturisește este doar traducătorul lor pentru mintile semenilor săi.
  
  
• Mesajul lor îl curăță și pe mărturisitor precum îndreaptă pe cei ce-l ascultă fiindcă este mesajul minților despătimite și străluminate.

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 167-168

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XVII)

 

17. Dacă Babilonenii, măcar că erau barbari, cucerind Ierusalimul după legea războiului, au respectat virtutea lui Ieremia şi i-au dat din belşug toate cele de trebuinţă, şi anume nu numai cele pentru hrană, ci şi vasele din care este obiceiul să se servească cei ce mănîncă, cum nu vor respecta viaţa virtuoasă cei de acelaşi neam, care au cugetul curăţit din tinereţe de ceea ce e barbar, spre a înţelege cele bune, şi care rîvnesc virtutea? 

Căci chiar dacă n-au putut să ia asupra lor îndeletnicirea nevoinţei pentru dobîndirea acesteia, din pricina slăbiciunii firii, dar cinstesc virtutea şi se minunează de cei ce se nevoiesc cu agonisirea ei. 

Doar cine a înduplecat pe șunamiteanca să-i zidească lui Elisei foişor şi să-i pună virtuţile bărbatului? 

Şi ce a îndemnat pe văduva aceea, cînd foametea bîntuia peste tot pămîntul, să pună mai presus de trebuinţa sa, slujirea Prorocului? Desigur dacă  n-ar fi fost uimită de viața lui Ilie, nu ar fi scos puțina hrană a vieţii ei şi a copiilor, ca să i-o dea lui, alegînd înainte de vreme moartea pe care şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspetelui.

18. Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în osteneli, şi dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprinzîndu-se cu o viață simplă şi înaintînd, aşa zicînd, de la puţinătatea trebuinţelor pînă la starea care nu mai are nici o trebuinţă, s-au aşezat aproape de Puterile netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi după trup, s-au făcut mai puternici decît cei ce le aveau pe toate, stînd de vorbă cu cei ce purtau diademă, cu atîta îndrăzneală, cu cîtă nu stăteau aceia cu supuşii lor. În ce arme, sau în ce putere s-a încrezut Ilie cînd i-a spus lui Ahab: „Nu eu tulbur pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău".

Sau să privim cum stă Moise lui Faraon împotrivă, neavînd nimic altceva ca temei de îndrăzneală decît virtutea. 

Iar Elisei i-a zis lui Ioram, cînd se adunase oastea celor doi regi din Israel şi Iuda pentru război: „Viu este Domnul Puterilor, înaintea Căruia am stat astăzi, că dacă n-aș fi văzut faţa lui Iosafat, nici nu m-aș fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă". El nu se temea nici de oştirea în mers, nici de mînia regelui, căreia, fiind vreme de război, era foarte uşor să-i dea drumul, cugetul lui fiind tulburat de o pornire nestăpânită din pricina grijii războiului. 

Dar poate împărăţia pămîntească să facă lucruri asemănătoare cu cele pe care le face virtutea? Care porfiră poate despărţi un rîu, ca haina lui Ilie, care diademă a tămăduit boli, ca ştergarele Apostolilor ? 

Prorocul a mustrat singur pe regele care săvîrşise fărădelege, măcar că avea cu el toată oastea; şi fiindcă mustrarea i-a aţîţat mînia, regele a întins mîna asupra Prorocului, dar n-a putut nici să-l prindă pe acela, nici să-şi aducă mîna uscată la loc. Era o luptă între virtute şi puterea împărătească. Dar mai tare a fost biruinţa virtuţii, căci, fără să se lupte Prorocul, virtutea a doborît pe vrăjmaş; stînd în loc luptătorul, a lucrat credinţa. Tovarăşii de război ai regelui s-au făcut privitori ai luptei şi mîna a rămas înţepenită, mărturisind  biruinţa virtuţii.(1)

Cugetare la capurile 17 și 18:

• Trăirea virtuților nu trece neobservată.
  
  
• Impune respect.
  
  
• Semenii noștri străini de ortodoxie și chiar păgînii respectă autenticitatea, perseverența și coerența cu care unii dintre practicanții ortodoxiei trăiesc. Viața celor din urmă este atît de legată de Împărăție încît reprezintă o extindere concretă a puterii și strălucirii dumnezeiești în lumea aceasta.
  
  
• Privind la  femeia din Șunaam, numită sunamiteanca sau sunamita în discursul teologic românesc vedem o persoană înconjurată de măreție. În latina strămoșilor, din Vulgata (Biblia tradusă în latină de sfîntul Ieronim) scrie „mulier magna” adică muiere măreață. 
  
  
• Așadar, șunamiteanca era o muiere măreață. Nu doar bogată și mîndră, de-a dreptul măreață cu tot ceea ce presupune măreția: stare socială, avuție, atitudini și purtări. 
  
  
• O asemenea persoană nu poate fi impresionată cu ușurință, dar iată că viață Proorocului Elisei a avut puterea de a o impresiona într-atît încît să-i facă propria cameră ca ori de cîte ori va trece prin Șunaam să-i fie la dispoziție.
  
  
• Există un simbol care ne ajută să înțelegem cît de profund este modelat de ortodoxie poporul nostru în ce priveşte atitudinile sale valide peste timp. Așa cum șunamiteanca îl ocrotește pe Elisei știind ca este om sfînt și alegînd corect locul său, și oamenii din popor au avut mereu o atitudine de respect și ocrotire față de cei sfințiți. Căci Elisei nu vine de nicăieri, el este urmașul duhovnicesc al proorocului Ilie iar noi știm că Sfinții Apostoli sînt urmașii Domnului iar lor se sînt următori cei sfințiți în treptele preoțești.
  
  
• Viața proorocului Ilie s-a dovedit a fi o loială urmare a lui Dumnezeu, o neabătută fidelitate spirituală dusă pînă la asumarea extremă a lipsurilor. 
  
  
• De aceea văduva păgînă din Sarepta Sidonului își rupe de la gură pentru a-l ocroti pe sfînt. 
   
• Preoții nu se declară ei preoți, ei sînt urmașii duhovnicești ai Apostolilor prin canonicitatea hirotoniei și se validează de fiecare dată cînd se dovedesc a fi în coerență cu învățăturile apostolice primite prin urmarea Părinților. 
  
  
• Dacă preoții își caută dumnezeul proiectat de propriile umbre spirituale și intelectuale părăsesc coerența, perseverență și loialitatea sfinților.
  
  
• Ortodoxia trăită provoacă reacții, uneori de teamă de opoziție.
  
  
• Ortodoxia trăită impune uneori teamă și reacții de opoziție.
  
  
• Situațiile în care ortodocșii luptă pentru Dumnezeu și nu pentru ceea ce ei vor să le fie dumnezeu sînt vădite de puterea Duhului lui Dumnezeu care este prezent în acele lucrări la fel de limpede ca în situația în care mîna regelui Ieroboam s-a uscat, înlemnind în timp ce era întinsă acuzator spre omul lui Dumnezeu spre a-l condamna.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 163-165