Cugetări patristice despre postire

  

  

    

”În ziua în care postești, să-ți fie de ajuns un pic de pîine, apă și legume, mulțumind lui Dumnezeu. Și socotind cheltuiala hranei pe care ar fi trebuit a o mînca în ziua aceea, să o dai unui frate sărac înstrăinat sau unei văduve sau unui orfan, și cel care primește, umplîndu-și sufletul său, se va ruga pentru tine Domnului.”                                 

                                                                                                                                    Avva Paladie

                                                                                                                             

   

"Dar postul mai înseamnă și un act de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că este un act de înfrînare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale și trupești, în așa măsură încît nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dîndu-ne iluzia, și trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista și parcă pentru ea ar fi toate. Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toți și toate."⁽¹⁾                                                                                                           

    " ... plivirea necontenită de patimi, afecte și de înclinări spre chemările răului, are ca o condiție neapărată ceea ce am putea formula în mod negativ: să încetezi de a fi tu însuți măsura lucrurilor. Dacă raportezi totul la tine ca la suprema măsură, te vei simți mereu iritat, ofensat și revoltat. În locul acestor mișcări de dezechilibru psihologic și moral, se recomandă practicarea răbdării, a blîndeții și a umilinței. Practicarea acestor virtuți își are razimul solid în exemplul totdeauna viu în minte al Mîntuitorului care, în mijlocul umilințelor și al ofenselor raporta totul la "voia Tatălui". Cînd Dumnezeu devine pentru tine și în locul tău măsura lucrurilor, ofensele de dinafară îți devin indiferente, impulsurile rele de dinăuntru se pot învinge cu ușurință fiindcă, față de lumea înconjurătoare și față de tine, ai atins starea de apatie."⁽²⁾

Cugetare:

• Uneori o să redescoperim cuvinte ortodoxe denaturate în semantica de azi. Cuvîntul restaurat pentru noi azi e APATIE.

• ἀπάθεια (în greacă), apathia (în latină) înseamnă lipsa suferinței, despătimire, eliberarea din robia emoțiilor.

• DEX 2009: APATÍE s.f. Stare, adesea patologică, de indiferență față de propria persoană și față de lumea înconjurătoare. (În unele concepții filosofice și religioase) Ideal moral care constă în înăbușirea oricărei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.

• Cuvîntul grecesc apatheia are sensul mult diferit de înțelesul (negativ) mult circulat de ”indiferent”. Acest din urmă sens este tributar presiunii neologismelor.  E atît de extins și de acceptat încît pentru a vorbi despre apatie în sensul corect e necesar să precizăm că avem în vedere contextul teologic ortodox sau pe cel filosofic- stoic.

• De aceea e mai clar să folosim un sinonim parțial, anume "despătimire".
  
  
  

________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, IBMBOR, București, 2002, p. 164 

2) Crainic, Nichifor, Sfințenia- împlinirea umanului, Ed. Mitr. Moldovei, Iași, 1993, p. 92

Vindecarea de mitomanie

"De nu aș fi stricat tot ce am fost, nu aș fi putut să mă zidesc. Adică de n-aș fi lăsat tot ce mi s-a părut mai bun din voia mea, n-aș fi putut să dobîndesc fapte bune." 

Avva Alonie ne împărtășește punerea în practică a unui principiu ascetic cu rădăcini scripturistice, renunțarea la ceea ce am ajuns să credem că ne definește. E greu de înțeles un îndemn care ne solicită să renunțăm nu doar la ceea ce evaluăm noi a fi rau la noi înșine ci chiar și la ceea ce ne pare a fi bun. Noi, cei ce pășim pe calea Bisericii, știm de la Părinți că păcatul ne afectează simțurile și gîndirea. Este deja ușor de înțeles că nu putem determina corect ce e bine și ce e rău fiind sub patimi. O cale de a ne elibera de înrobirea patimii este aceasta propusă de avva Alonie. Calea ascetică, eroică în care smerenia este atît de mare încît ne golim de sine și ne punem sub Adevărul etern prin sfatul Părinților și ascultarea duhovnicului.
În zilele noastre știm că de multe ori oamenii se mint pe sine. Probabil fiecare ar putea să găsească cel putin o situație în care s-a mințit singur, îndeobște supraapreciindu-se, dar adesea se întîmplă și să ne mințim subevaluîndu-ne. Uneori această stare devine vecină cu patologia și este numită mitomanie. Mitomanul devine victima propriilor minciuni despre sine. Doar că lucrurile sînt mai complicate decît par. Există studii care indică modificări are structurii creierului la persoanele care mint frecvent, ceea ce nu însemnă că situația este ireversibilă. Știința oferă soluțiile ei de tratament dar fiindcă există dificultăți în clasificarea mitomaniei nu există cercetări extinse care să probeze eficiența vreunui tratament. Pentru noi, din perspectivă teologică, e nevoie să sesizăm, încă odată, că obiceiurile și faptele noastre au puterea de a ne afecta fiziologic și că este necesar să începem actul de restaurare prin distrugerea definițiilor despre sine dobîndite sub patimi, mobilizarea plină de curaj a voinței, însoțirea cu sfaturile Sfinților Părinți, ascultarea de duhovnic și mai presus de toate lucrul cu harul Duhului Sfînt în Sfintele Taine.

Cum să ajungem la măsura dumnezeiască

Pe avva Alonie ( uneori îl întîlnim ca Alonios) îl cinstim în Biserică în data de 4 iunie. A trăit în Schitul egiptean în preajma anului 400 și a fost cunoscut de avva Pimen care l-a dat exemplu de smerenie. 

Cuvîntul lui de azi: "De va voi omul, de dimineață pînă seara, ajunge la măsura dumnezeiească" este tulburător fiindcă arată că Dumnezeu a pus capacitatea de îndumnezeire ca energie, lucrare activă. Această capacitate de sfințire a noastră, a ortodocșilor nu este în stare de hibernare și nu așteaptă un imbold mai presus de fire, nu mai mult decît este lipsit de forțe un arc ce așteaptă să lanseze săgeata. După cum spune avva Alonie, voința ridică degetul care lansează săgeata spre Cer.