Ilie Ecdicul - Capete morale (V)

 

16. Cel ce nu-și vatămă sufletul prin fapte, încă nu și-l păstrează neîntinat și prin cuvinte. Nici cel ce-l păzește de acestea, nu e sigur că nu l-a întinat prin gînduri. Căci păcătuirea este întreită.

17. Nu vei putea să vezi fața virtuții, pînă mai cugeți cu plăcere la cea a păcatului. Iar urîtă îți va părea a doua, cînd vei pofti gustarea celei dintîi și vei înstrăina vederea chipul acesteia.

Cugetare:

Detalieri la paragraful 16:

• Prin gînduri, cuvinte și fapte mișcăm rațiunile și relațiile noastre cu semenii, ce ceea ce ne înconjoară și cu înțelesurile nevăzute sau abstracte.
  
  
• Nu este îndeajuns pentru omul ortodox să se abțină de la fapte păcătoase pentru ca să nu fie rănit, și nici dacă se abține de la cuvinte sau gînduri rele. Cînd vorbim despre sceastă abținere menționăm că nu este o amînare a izbucnirii în păcat ci este o creștere peste limitările impuse de acesta.
  
  
• O creștere deplină cuprinde toate aspectele importante. În cazul creșterii duhovnicești scăderea fie și numai dintr-un aspect este dezastroasă. Nu pot face perechi de cîte două gînduri și cuvinte bune, dar paștrînd faptele bune, sau  cuvinte și fapte rele dar păstrînd gînduri bune și altele asemenea. Este necesar să le fac pe toate bune. Gînduri bune care să aducă după ele cuvinte bune și acestea să mă susțină în făptuiri bune.

Detalieri la paragraful 17.

• Cîtă vreme cochetăm cu plăcerile decurse din păcătuire nu avem capacitatea de a sesiza, deci nici de a înțelege cum arată virtutea și ce implică ea. 
  
  
• Cum să practicăm bucuroși virtutea dacă ea ne lipsește de plăcerile care însoțesc păcătuirea?
  
  
• Cum să fim creștini luminoși și bucuroși dacă noi tînjim după desfătările gustate prin păcătuire?
  
  
• Dacă purtăm în noi aceste tînjiri și în clipa morții, cum am putea accepta fericirea veșnică de vreme ce aceasta ne desparte pentru totdeauna de plăcerile păcatului, plăceri pe care noi, cu perseverență le-am considerat a fi fericire?
  
  
• În acest fel, cultivînd cu perseverență și în deplină libertate legătura cu păcatul prin confuzia plăcerii cu fericirea creștem în noi iadul pînă îl înveșnicim.

__________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283

Ilie Ecdicul - Capete morale (II)

 

11. De suflet e legată pofta și întristarea; iar de trup plăcerea și durerea. Și pricina durerii e plăcerea; căci voind să fugim de simțirea apăsătoarea durerii, alergăm la plăcere. Iar a întristării e pofta.

Cugetare:

• În paragraful 11 ni se expune o învățătură de temelie cu privire la trup și suflet. Aceasta este fundamentul teologiei morale ortodoxe.
• Despre relațiile dintre poftă și întristare, plăcere și durere este important să medităm. 
• Din teologia ortodoxă învățăm că acestea sînt puse de Dumnezeu în creație spre bine.
• Deci sînt în sine și nealterat facultăți pozitive ale ființei umane. Ele sînt afecte de neînvinovățit. 
  
  
• Aceste cupluri, poftă-întristare precum și plăcere-durere au o funcție fumdamentală, simplă, dar totodată esențială de limbaj. 

• Înțelegerea acestei funcții aduce după sine reajustări ale perspectivelor de viață, a percepției propriului trup și a multor provocări întîlnite în viață.
• Să ne amintim că rolul simțurilor trupești este de a culege date din lumea materială și de a le transmite pe canale anatomice, neurologice minții. Să ne amintim că prin minte înțelegem (ca ortodocși) atît aspectele encefalice cît și cele în relație cu Rațiunea cerească.
• Astfel ne aflăm în dialog cu lumea.
• Și mijlocim dialogul dumnezeiesc cu creația materială.
• Să precizăm din nou, că folosim cadrele mentale simbolice și semantice ale Sf. Părinți, de aceea prin dialog înțelegem  διαλογίζομαι = dialoghizomai  ceea ce înseamnă a dezbate pentru a ajunge la un rezultat exact. 
• Deci partea imaterială a omului se află în dialog cu lumea materială prin și cu ajutorul trupului material. Un dialog menit a produce rezultate exacte.
• În acest cadru, la nivel trupesc, prin simțuri primim semnale despre lumea materială. Dacă obiectul investigat este folositor, primim un semnal pozitiv, dacă este nefolositor sau dăunător primim unul negativ. Altfel spus, în primul caz sîntem invitați, în al doilea respinși. Între aceste două semnale avem gradații. 
• De pildă, focul. Dacă bag mîna într-o flacără voi simți durere. Expunerea are două coordonate: intensitatea și durata. 
• Pot trece mîna prin flacăra unei lumănări dacă am o mișcare suficient de rapidă pentru a avea o durată mică de expunere, nu pot trece mîna prin flacăra unui cuptor de topit oțel mișcînd-o cu vreo viteză posibilă anatomiei umane.
• Pot scădea intensitatea expunerii corpului meu la căldura unui cuptor de topit oțelul prin distanță.

        Prin urmare:

1)  în cazul lumănării nu voi simți plăcere senzorială dar nici durere => este neimportant  pentru trupul meu dacă trec sau nu mîna prin flacăra lumănării;

2) în cazul expunerii mîinii la cuptorul din topitorie voi primi un intens semnal senzorial de durere => este foarte important pentru trupul meu să înceteze expunerea;

3) în cazul expunerii de la distanță la căldura cuptorului, voi putea să reglez semnalul  senzorial

spre pozitiv în funcție de necesitatea trupului meu de a-și regla temperatura de funcționare => voi simți plăcerea de a sta la căldură în zile reci.

• Dacă mă voi expune timp îndelungat la căldură confortabilă și chiar voi crește treptat intensitatea căldurii, trupul meu va învăța să funcționeze la temperaturi care înainte de aceasta ar fi suprasolicitat organismul și va renunța la necesitatea funcției de a regla temperatura trupului de la frig la cald. Desigur, nu brusc, dar în timp această funcție va fi tot mai puțin importantă și căile neuronale care o slujesc vor fi recalibrate în conformitate cu nevoile noi. 
• Corpul meu simte temperatura și o transformă în semnal (plăcere sau durere) în conformitate cu ceea ce i se stabilește la nivel trupesc ca normă ce asigură funcționarea în condițiile în care a funcționat în mod constant pentru o durată suficientă adaptării.
• Corpul nu va face filosofie și nu se supune ideologiilor oricît de măiestrit i-ar fi prezentate. El va căuta acel echilibru între factorii externi, cei interni și necesitățile de funcționare care îi vor asigura cei mai buni parametri. 
• Dacă se stinge subit cuptorul voi simți neplăcerea frigului mai degrabă mai puternic decît semenul meu care a trăit în mediul lui natural, firesc din punct de vedere fiziologic și ale cărui mecanismele de termoreglare nu au fost (re)calibrate la condițiile date de cuptorul încins.
• Dacă nu pot asigura curînd condițiile date de cuptorul cald va fi nevoie de atenție și un plan metodic de readaptare la firescul natural, voi fi atent să simt disconfortul recelui fără a risca îmbolnăviri dar știind ca fără acest disconfort nu mă voi readapta condițiilor. 
• Să mă păstrez sănătos fără ajutor exterior e un deziderat natural. Cuptorul este un ajutor cînd capacitatea mea de termoreglare este depășită, dacă mă folosesc abuziv de avantajele lui devin legat de el, de ceea ce consumă pentru a genera caldură, de costurile legate de funcționarea lui ș.a.m.d.

• Aceasta explicație simplistă poate fi folosită pentru înțelegerea altor situații mult mai complexe. 
• Iar cum în ortodoxie nu ne limităm existența la trup în dauna sufletului și nici nu desconsiderăm trupul pentru a ne limita la lumea nevăzută, cuplul plăcere-durere produce relații cu cuplul poftă-întristare. Trupul este în relație cu sufletul.
• În cele sufletești într-un mod asemănător poftesc cele bune și mă întristează cele rele. Îmi pot deregla percepția realității într-un mod asemănător cu dereglarea precepției caldului și a recelui. 
• Așa cum pot ajunge să tînjesc după căldura cuptorului în condiții de mediu altădată perfecte pentru mine, pot ținti prin poftă ceea ce nu e important pentru suflet. 
• Cum pot simți  în mod real, nu închipuit, frig în condițiile în care înainte de gingășire aș fi simțit temperatură confortabilă, pot simți întristare în condițiile în care sînt lipsit de cele care prin natura lor nu sînt importante dar au fost promovate (adesea) pînă la nivelul de necesități.

• De aceea pricina plăcerii este durerea, fiindcă, odată dereglați din firescul nostru simțim durere de fiecare dată cînd nu ne satisfacem plăcerea (neimportantă dar promovată ca fiind astfel). De asemenea poftind cele neimportante ne întristăm cînd sîntem lipsiți de ele.
• În această situație trăim dezorientați și cu libertatea firească furată de  ce din afară si de eforturile de a ni le asigura.

______________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283