Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXX)

 

32. Căci la ce ne şi foloseşte plugăria, cîtă vreme dăinuieşte războiul în ţară şi ne împiedică să ne bucurăm de roadele ei, silindu-ne să dăm belşugul mai degrabă vrăjmaşilor decît celor ce s-au ostenit? 

De aceea poate nu le îngăduie Dumnezeu israelitilor, care luptau încă în pustie cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria, ca aceasta să nu-i împiedice de la deprinderile războinice. 

Dar după ce vrăjmaşii au ajuns sub mîna lor, îi sfătuiește să se ocupe cu ea, zicînd: „Cînd veţi intra în pămîntul făgăduinței, sădiţi în el tot pomul roditor", (Lev. 19,23) dar înainte de a intra să nu sădiţi. 

Sădirea urmează după intrare.

Şi pe drept cuvînt. 

Căci înainte de desăvîrşire cele sădite nu sunt sigure, mai ales că cei ce vreau să sădească umblă încă încoace şi încolo, după năravul celor nestatornici. 

Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rînduială şi o înşiruire, ca şi în oricare altul, şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început şi sunt atraşi de lucrurile mai plăcute, sunt făcuţi de silă să ţină seama de şirul rînduielii, aşa cum Iacov, atras de frumuseţea Rahilei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobîndirii unei asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămîna ei de ani.

Cel ce vrea să ţină seama de ordinea vieţuirii, trebuie aşadar să nu meargă de la sfîrşit spre început, ci să înainteze dela început spre desăvîrşire.(1)

Cugetare:

• Urcușul duhovnicesc este o creștere asemănătoare unui proces de limpezire și de dezvoltare sistematică. 
  
  
• În terminologia patristică greacă este ἀνάβασις- anabasis-  iar la sfîrșitul acestei cugetări puteți citi puțin despre frumoasa poveste a verbului „a urca” în limba română 

*   Verbul românesc „a urca” descinde din latinescul orior care înseamnă a se ridica, a apărea, a deveni vizibil și chiar a se naște. Semantica acestui cuvît este legată de apariția cuiva dintr-o vale pe culme, ceea ce confirmă legătura neamului nostru cu natura, dar mai ales are legătură cu posibilitatea de a face contact cu existență cuiva- prin sensurile de a deveni vizibil și a se naște. Deci, urcușul duhovnicesc poate asimila în mod legitim ideea de naștere în cele înalte, de apariție pe culmi.

• Ca în orice creștere există o succesiune firească a actelor sale. De aceea dacă începutul este marcat de efortul, disconfortul și durerile luptelor, biruința în acestea aduce străduința de a cultiva și îngriji cele cîștigate precum și nevoia de a susține semenii în drumul către același „pămînt al făgăduinței”.
  
  
• Dumnezeu Însuși supraveghează împlinirea acestui parcurs și El este acela care oferă șansa ca noi să nu putem sări etape spre dauna noastră și spre slăbirea liniștirii făgăduite.
  
  
• În viața cotidiană dorul acesta de culmi spirituale se manifestă în diferite forme. 
  
  
• Mă pot simți neîmplinit deși nimic din viață mea nu pare a susține acest sentiment. Mă pot simți incapabil, confuz sau neputincios. Uneori pot crede că nu am  sens și nu-mi pot vedea semnificația. Cum să fiu iubit și cum să iubesc dacă eu cred despre mine că sînt așa? Dar iată că aceste forme sînt modelări ale căutării împlinirii făgăduinței fericirii. Pentru a ajunge în pămîntul făgăduinței e nevoie să înfrunt asprimile călătoriei. Nu m-aș putea motiva să plec la drum dacă locul în care mă aflu mi-ar oferi  fie și o diluție a ceea ce eu cred că este fericire. Confortul acela căldicel mă blochează acolo. Disconfortul acela aspru mă înțeapă și mă împinge să îmi țintesc atenția și să-mi dedic puterile urcușului care mă duce la liniștirea fericită pe care o caut.
  
  
• Mă pot simți neîmplinit pentru că, intuind dimensiunea spirituală, chiar realizez că nu sînt, ceea ce nu înseamnă că împlinirea îmi este cu neputință de atins. Pot simți neputință și confuzie fiindcă am nevoie de limpezimea minții pentru a îngădui Duhului Sfînt să îmi stea sprijin și pentru a discerne ce se întîmplă. Sensul și semnificația mea ca ființă îmi semnalează intens cînd nu le cultiv în direcția veșniciei împlinite în fericire dumnezeiască. 
  
  
• Iar sfîntul Nil Ascetul ne învață că cel care se află în acest urcuș către pămîntul făgăduinței se poate bucura de călătorie, de ascensiune, dar nu de statornicia și neclinitirea serenității virtuților îmblînzite. Iar cel care a dus lupta urcușului binecuvîntat nu mai are neliniștea călătoriei ci statornicia vederii în zări.
  
  
• Cei care nu au dezvoltat în viața lor virtuțile cu limpezime de sesizat nu pot călăuzi pe alții fără a-i tîrî după ei în nestatornicia migratorilor și incertitudinile căilor care nu le sînt îndeajuns de cunoscute.

____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXV)

 

26. Astfel şi Nahaș Amonitul, (1 Regi 11,1) care se tălmăceşte şarpe, ameninţă pe Israel cel străvăzător să-i scoată tot ochiul drept, ca să nu mai aibă nicio înţelegere dreaptă, care să-l călăuzească la fapta dreaptă. 

El ştia că înţelegerea este pricina marii înaintări a celor ce vin de la contemplaţie la viaţa practică. Căci unii ca aceştia săvîrşesc fără greşeală ceea ce văd mai înainte, prin ochii pătrunzători ai cunoştinţei.

Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cît de cît să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcînd-o de la cunoştinţă şi trăgînd-o spre lucrurile pămînteşti, odată ce se află în cele înalte.

Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Iotam sichemiţilor, zicînd:

„Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăteşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu, oare, rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpînesc peste copaci"? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. 

Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpînirea, o stăpînire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în copacii supuşi, nimic care să o facă plăcută.

Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel precum vița, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpînească peste copacii pădurii, bucurîndu-se mai mult de rodul lor decît de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decît conducerea altora.

27. Iar blestemul, pe care l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceia. 

„Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele".

Aşa şi între oameni, odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atît pentru cei ce s-au supus unui învăţător neîncercat, cît şi pentru cei ce au primit stăpînirea în urma neatenţiei ucenicilor. 

De fapt neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales cînd la neştiinţa aceluia se adaugă trîndăvia lor. 

Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului.

Pentru că e lucru grav şi primejdios, atît neascultarea acelora, cît şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. 

Cei ce stăpînesc peste animalele necuvîntătoare, nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gîndurilor le face foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebue să se pregătească pentru o luptă obositoare.

Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei  să le cunoască cu îndelungă răbdare.(1)

Cugetare:

• Adesea simțim deficiențele noastre duhovnicești. Și cînd ne dor căutăm soluții.
  
  
• Desigur soluția simplă este să trăim clipă de clipă cu dorință de a asculta de Părinții Bisericii adică să le cercetăm învățăturile, să medităm la ele, să facem corelații, să punem în practică și să ne ținem de rînduiala de viață filocalică.
  
  
• Fără compromisuri și soluții izovrîte din întunericul minților noastre împătimite.
  
  
• În pilda amintită, copacii neroditori ai pădurii, nu pomii cu roadă, nu via încărcată simt nevoia să scape de dezordinea produsă de nerodirea lor și tot ce pot este să caute a se organiza (fără a se schimba ontologic) într-un sistem ierarhic.
  
  
• Dar acest sistem nu este fundamentat pe rodire ci pe voința de a găsi forme exterioare și prestigiu.
  
  
• De aceea nu reușesc să convingă nici un purtător de rod cu doar un mărăcine a cărui constituție fragilă și ușor inflamabilă duce la probabilitatea aprinderii pădurii.
  
  
• Uneori simțim deficiențele noastre duhovnicești. Și cînd ne dor ne organizăm în forme exterioare și aducătoare de prestigiu lumesc. Comitete, comisii, organizații, caritate etc.
  
  
• Dar pentru formarea unei comunități e necesară exprimarea practică și explicită a acordului că trăirea virtuților, cultivarea roadelor duhovnicești este liantul comunitar.
  
  
• Noi ne îmbibăm în Sîngele și Trupul Potirului nu ne organizăm în jurul acestuia. 
  
  
• Nu există comunitate filocalică fără atenția neslăbită asupra pazei gîndurilor, cuvintelor și a faptelor.
  
  
• Nu pot fi și roditor și mărăcine.
  
  
• Mărăcinele dă foc din cauza uscăciunii sale lipsite de viață și a slăbiciunii alcătuirii lui iar rodul dă viață.
  
  
• Nu pot să fiu și ortodox (darămite filocalic) și chefliu în posturi, băutor de alcool, înfulecător de mîncăruri alese și ascultător de muzică împătimitoare.
  
  
• Nu pot fi ortodox în timp ce mintea mea se organizează sub mărăcini cochetînd cu idei care își propun să dizolve valorile morale ortodoxe doar fiindcă mi se pare că sînt deschis la minte și îmi aduce un fermecător prestigiu să favorizez ideologii ale păcatului.
  
  
• Astfel mintea mea devine pădure condusă de mărăcine.
  
  
• În consecință este evident că o minte de acest fel se simte bine doar alături de minți asemănătoare si laolată nu pot decît să proiecteze între ele ceea ce ascund în umbra gîndirii lor: nerodire condusă de mărăcinele aducător de foc și distrugere.

_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 171-172

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (V)

 

    16. Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întîi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrîurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. 

    Căci numai cînd ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strîmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pămîntească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvîrşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică. „Căci dragostea desăvîrşită, zice, scoate afară frica”. (I In 4,18)

    Dar de amîndouă au parte numai drepţii, care lucrează virtuţile cu ajutorul Duhului Sfînt. De aceea zice Scriptura într-un loc: „Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui” (Ps 33, 9); iar în alt loc: „Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui”.(Ps 30, 25) Prin acestea învăţăm limpede că frica de Dumnezeu este proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s-a zis, pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor curăţiţi, în care nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfînt. Căci s-a zis: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.”(Ps 62, 8).

    17. Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut  de  murdărie,  nu  simt  lucrarea  leacului:  dar  după ce  sunt curățate, simt  lucrarea  leacului, ajungînd prin  el la tămăduirea desăvârşită. Aşa şi  sufletul: cîtă vreme e  neîngrijit şi  acoperit  în întregime  de  lepra voluptăţii, nu  poate simţi  frica  lui Dumnezeu, chiar  dacă  i-ar  vesti  cineva  neîncetat  judecata  înfricoşătoare  şi  aspră  a lui  Dumnezeu. Dar  cînd  începe  să  se  curăţească  cu  multă luare  aminte, simte  frica  lui  Dumnezeu  ca  pe  un  leac adevărat al vieţii, care mustrîndu-l, îl arde ca într-un foc  fără durere. Pe  urmă, curăţindu-se treptat, ajunge  la curăţirea  desăvârşită, sporind  în dragoste  pe  măsură ce  se micşorează  frica din  el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvîrşită, în care, cum am  zis,  nu  mai este  frică, ci  nepătimirea deplină, produsă  de  slava lui  Dumnezeu. Să  avem  deci  ca  laudă  neîncetată,  mai presus de  toate  laudele, întâi  frica lui Dumnezeu, apoi dragostea, care  este plinirea legii desăvârşirii  în  Hristos.

Cugetare:

• Învățăm de la sfinți că teama de Dumnezeu este o trăsătură dobîndită de cei care vor cu tărie să cultive virtuțile. Această trăsătură deschide omului capacitatea de a iubi din toată inima pe Dumnezeu prin faptul că, prin ea iubirea practică a lui Dumnezeu devine prioritate. Ea devine cea mai mare grijă. Cîtă vreme am alte griji înainte de aceea că aș putea să mă comport nevrednic de Dumnezeul meu nu voi avea de ce să părăsesc tocmai acele fapte, conduite și atitudini care generează grijile mele. Mă tem de consecințele lor mai mult decît de răceala pe care o pun între mine și Dumnezeu prin lucrarea concretă și perseverentă a patimilor. De aceea trăiesc „dragostea lucrătoare”  doar aceia care se curăță activ și se lasă modelați de temerea de Dumnezeu. Însăși temerea de Dumnezeu se obține în urma părăsirii grijilor pămîntești. Acestea, laolaltă cu ceea ce le generează, afectează capacitatea noastră de a ne lăsa pătrunși de luminarea Duhului Sfînt. Ele constituie „grosimea pămîntească” care ne face insensibili la dragostea desăvîrșită. Dumnezeu revarsă neîncetat dragostea sa în deplinătatea ei asupra noastră, însă această „grosime” insensibilă ne împiedică să o simțim, în afara unei minime măsuri. Această minimă măsură este acea prezență a iubirii lui Dumnezeu pentru lume care nu poate fi stinsă de nimic, fiind mărturia care străbate istoria pînă la Parusie.
  
  
• De aceea temerea de Dumnezeu este necunoscută celor care nu se curățesc activ și cotidian de împătimiri și de urmările lor. Frica de Dumnezeu este unealta pe care o pot instrumenta „drepții care se încă se curățesc”. Aceștia sînt aceia dintre noi care, nefiind încă liberi de toate urmările împătimirilor, duc perseverent o viață de curățire. Teama care îi vizitează nu aduce paralizia terorii ci semnele de neconfundat ale dragostei. Ca atunci cînd iubim pe cineva atît de mult încît ne este frică să îi aducem vreo supărare. Nu de frica pedepsei, ci de cea a înstrăinării și a răcelii care o însoțește. Odată cu creșterea sensibilității la dragostea dumnezeiască ne lăsăm pătrunși de lumina ei care înlătură tocmai acele fapte, conduite și atitudini care ne țineau legați de patimi și, în mod firesc, frica de Dumnezeu se revelează ca ceea ce a fost mereu, anume dragoste. Astfel nu o mai simțim ca frică, devine elan și cunoștință dată de discernămînt.
  
  
• Patimile ne rănesc sufletele. Să ne gîndim la situația unor robi care sînt, adesea zilnic, răniți în diferite locuri ale trupului. Rănile acestea s-ar adînci mereu, s-ar infecta des și s-ar agrava. Ei nu ar putea trăi bucuroși sub apăsarea atîtor răni. Le-ar fi greu să uite de dureri și să trăiască deplin, cu toată puterea lor emoțională, cu deplină implicare alături de cei iubiți. Iar cînd ar fi eliberați de situațiile care i-au rănit repetitiv și timp îndelungat ar avea nevoie de o perioadă semnificativă pentru a li se închide rănile. Apoi de mult mai mult timp să li se închidă rănile sufletești dobîndite în timpul agresiunilor constante. Între ele un loc însemnat l-ar avea culpa de a colabora uneori cu agresorul, chiar de a fraterniza cu el în anumite situații. 
  
  
• Patimile rănesc. Ne rănesc zilnic, ani de zile. Uneori colaborăm cu stăpînii împătimitori, alteori ne alăturăm lor pînă într-atît încît devenim extensia lor și înrobim pe alții. Ne găsim plăcere în zgîndărirea rănilor patimilor. Știm că suferim dar încă ne mai mințim în fel și chip înnobilîndu-ne neputința. Pe măsură ce ne bălăcărim în patimi devenim tot mai insensibili la lumina dragostei dumnezeiești și la lucrarea Duhului Sfînt. Și așa cum am urla de durere și am fugi de medicul care ne-ar curăța rănile infectate și învechite, fugim cu groază de disconfortul produs de învățăturile, rînduielile și practicile despătimitoare cu care cîte un asistent al Doctorului Sufletelor încearcă să ne curețe de „lepra voluptății”. Dar cînd începem să ne vindecăm realizăm cu groază pericolul în care am fost și ne refugiem în brațele iubirii de Dumnezeu.
  
  

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 316

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (III)

 

7. Cuvîntul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atît de mult se lărgeşte prin vederi, cît vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvînta. Căci nimic nu e mai sărac decît cugetarea care, stînd afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.

8. Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfîntului Duh să nu înceapă a cuvînta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rînduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întîi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întîi din roade.

9. Atît înţelepciunea, cît şi cunoştinţa, cît şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfînt. Fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul (1 Cor. XII, 7 ş. u.). Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvînteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă, şi înţelepciune în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei prin dragoste. Fiindcă cea dintîi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua, prin cuvînt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă cînd lipsesc cu desăvîrşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu care o dă.

10. Cînd facultatea impulsivă (mînia) a sufletului se porneşte împotriva patimilor, trebuie să ştii că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar cînd vede cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la linişte fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mişcat de dragostea cuvintelor, asigurînd însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minţii. Căci până nu se smereşte cineva foarte prin dispreţuirea de sine, nu poate grăi despre măreţia lui Dumnezeu.(1)

Cugetare:

         Sublinieri la paragrafele 7 și 8

• Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.
  
  
• Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade.
  
  
• Se cuvine să ne străduim personal a cunoaște dulceața dragostei dumnezeiești înainte de a vorbi despre Dumnezeu. Există necesitatea de a ne scălda în belșugul luminii dragostei dumnezeiești fără a ne preocupa ( în acel moment) de propovăduire. Atunci atenției ființei noastre se cuvine să îi îngăduim a fi răpită în totalitate în contemplare și meditație. Dar există o vreme cuvenită în care găsim o potrivită adecvare a discursului către cei care au nevoie și atunci mărturisim. Această condiție aduce conținuturile luminoase (noemele = noimele) ale gîndurilor și cuvintelor care izvorăsc din ele.

         Sublinieri la paragrafele 8, 9 și 10

• Nu putem să ne asumăm propovăduirea dacă nu sîntem luminați, dar nici dacă fiind luminați nu am reușit să ne smerim înțelegerea prin ajustare la puterile celor ( încă) neluminați.
  
  
• Lucrarea Duhului Sfînt este adaptată la noi și la ceea ce se întîmplă pe lîngă noi, ceea ce nu înseamnă divizarea lucrării Duhului Sfînt sau deformarea ei. Nu toți sînt apți pentru aceeași lucrare. Unii au trăire, dar nu au cuvînt de mărturisire, alții au și trăire și cuvînt. Nu mereu e potrivit să cuvîntăm ( nici măcar cele sfinte), există momente de luptă interioară în care e bine să prețuim tăcerea. Adesea acestea sînt semnalate prin mobilizarea impulsului de combatere hotărîtă a patimilor. Acest impuls devine patima mîniei cînd este deturnat de la scopul, vigoarea și ținta sa. Smerenia ne asigură folosirea corectă a acestui impuls și face posibilă persectiva neînșelată asupra măreției lui Dumnezeu. Fără să fi avut vederea neînșelată a măreției lui Dumnezeu predica (mărturisirea) noastră e mai degrabă șovăitoare, slabă.
  
  

         Sublinieri la încheierea paragrafului 10: „Căci   până   nu   se   smereşte  cineva  foarte                             prin  dispreţuirea  de   sine,    nu   poate   grăi   despre  măreţia  lui  Dumnezeu”

• Sfinții Părinți au ales o cale revelată care să ducă la virtute și la restaurarea ființei nu o cale făurită de om care să ducă la împăcare confortabilă cu sine  prin mecanisme de autoacceptare, adaptare și apărare. Această cale ne este prezentată de cei care au parcurs-o, de Sfinții Părinți, cu sinceritate și cu încredere în capacitatea noastră de a primi învățătura și de a o adapta fără a o denatura. Sfîntul Diadoh al Foticeii afirmă fără menanjamente că dacă cineva nu se smerește foarte tare folosindu-se de disprețuirea de sine nu poate vorbi despre măreția lui Dumnezeu. Disprețul de sine este motivația care activează lucrarea smereniei. Fără intensitatea acestei declansări smerenia rămîne un concept filosofic identificabil în multe sisteme morale  sub varii forme.  Smerenia, activată astfel,  e un instrument foarte puternic în mistica ortodoxă. Este asemenea daltei în mîna sculptorului. Așa cum lemnul ori piatra prezentată sculptorului este de aceeași natură cu viitoare operă dar se definește prin forme străine de estetica sculpturii, noi ne autodefinim și ne recunoaștem în forme străine de opera și voința dumnezeiască. Disprețul de sine este forță care respingînd formele naturii căzute dorește a fi subiectul unei schimbări pe care nu o înțelege deplin si pînă la capăt. În simbolica menționată, disprețul de sine este forța care ar duce lemnul sau piatra în atelierul scupltorului pentru a-i fi  îndepărtat materialul care nu e în concortdanță cu viziunea artistului. Cărăușul acesta nu înțelege întru totul viziunea meșterului dar are încredere în capacitatea lui. Odată realizată această prezentare în fața meșterului se petrece o etapă de decizie, în care materialul va fi folosit în conformitate cu calitățile sale: sculptură de sine, stîlp sau grindă sculptată ori structură de rezistență cu rol estetic redus. Fiecare după chemarea sa.(1 Cor. 12, 11) Abia acum lucrarea de dăltuire începe să înlăture tot ce este în plus și nimic mai mult. Așa este și această lucrare mistică descrisă de Sf. Diadoh, disprețul de sine ( sub forma realismului dat de concluzia că fiind păcătos nu am discernămînt curat, emoții limpezi si atenția îndreptată spre ceea ce trebuie) îngăduie ca Dumnezeu să lucreze cu dalta umilinței (smereniei) asupra mea în conformitate cu misiunea care mi-e încredințată de El.
  
  
• Ceea ce Sfinții Părinți numesc „dispreț de sine” este un concept pozitiv diferit de „înjosirea de sine” produsă de patimi. Disprețul de sine este o poziționare realistă față de sine care permite nu doar o evaluare corectă a parcursului spre virtute dar și înlătură pericolul de acceptare a stării de „căldicel”, de compromis, în ascensiunea către Împărăție. Așadar diprețul de sine este o poziționare critică atentă la sine folosind evaluări descendente din virtuți și produce o mobilizarea a mea în direcția îmbunătățirii. 
  
  
• În contrast absolut este înjosirea de sine care e o stare demobilizantă, ce îmi aduce gîndul că nu sînt în stare, nu pot face, sînt incapabil să lucrez binele.  Înjosirea de sine ste un ingredient al căderii în întristare și deznădejde. Din fericire cele două sînt ușor de deosebit tocmai prin diferență menționată, cîtă vreme disprețul de sine mă impulsionează să vreau mai bine, înjosirea de sine mă descurajează și mă afundă în mlașina disperării.
  

• Avînd mințile îmbibate cu concepte străine de înțelesurile filocalice ne revoltăm adesea împotriva unor concepte de smerenie predicate de Părinți pe care le înțelegem ca fiind exagerări care produc atacuri la starea interioară de bine. 
  
  
• Această coliziune este posibilă doar din cauza loialității noastre față de abordări intelectualiste în dauna practicii asceticii ortodoxe. Odată ce cunoaștem bucuriile duhovnicești nu mai găsim apetisante satisfacțiile date de abordări intelectuale sau emoționale străine. 
  
  
• De aceea învățături lumești despre stima de sine și bucuriile mîndriei realizărilor lumeșți devin incapabile să se prezinte ( cum o făceau în mod înșelător) ca stări de bine.

_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (II)

 

5. Libertatea voinţei se arată în voirea sufletului raţional, care e gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului.

6. Lumina cunoştinţei adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele de rău. Căci atunci calea dreptăţii, atrăgînd mintea spre Soarele dreptăţii, o duce la lumina nesfîrşită a cunoştinţei, ca pe una care caută de aci înainte cu îndrăznire dragostea. Trebuie deci să smulgem într-o pornire nemînioasă dreptatea de la cei ce îndrăznesc să o necinstească. Căci rîvna evlaviei îşi arată biruinţa nu urînd pe cineva, ci mustrându-l.(1)

Cugetare:

• La paragraful 5 vedem că libertatea voinței aparține ființelor raționale. Așadar ființele lipsite de rațiune (cei sărăci du duhul, cei îmbolnăviți în vreun mod care le afectează rațiunea și celelalte ființe neraționale) nu au libertatea voinței. Aceasta este adevărata deosebire între om si făptura văzută. Astfel, voința sufletului rațional se poate mișca spre ce dorește, de aici și responsabilitatea. De aceea ține de noi să ne motivăm a ne folosi libertatea voinței pentru a ne mișca viața spre bine. Nu oricum ci să fim mereu atenți ca la fiecare ocazie să căutăm binele, să fim „gata spre bine”. 
  
  
• Lucrînd binele din cauză că ne orientăm libertatea voinței spre bine și o ținem în stare atenție alertă spre săvîrșirea binelui, populăm zilele noastre cu amitirea binelui și anulăm pomenirea răului din amintirile nefericite ale păcătuirii și împătimirii. Umplîndu-ne zilele de bine împingem răul afară din vasele sfinte care sîntem noi.
  
  
• Pr. D. Stăniloae:" Dumnezeu se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate încălca, pentru că provine din atotputernicia lui Dumnezeu. (Dogmatica, v. I, p. 431)
  
  
• Discernămîntul este fundamental pentru o conduită care să permită atingerea cunoștinței. Cum ne formăm discernământul e o chestiune de asceză și mistică. Ne vom mai întîlni cu această meditație. În acest moment ne este de folos să remarcăm faptul că discernământul nu este doar rezultatul analizei reci a faptelor ci este analiza obiectivă a faptelor călăuzită de dragoste. De aceea falselor acte de justiție, desfășurărilor argumentative lipsite de dragoste le opunem cu fermitate nemînioasă produsul discernământului nostru înduhovnicit de dragoste. Cunoaștem că ne folosim de acesta cînd realizăm că nu ne îndreptăm cu supărare, mînie, ură asupra aproapelui ci cu autoritatea blîndă care indică ceea ce trebuie vindecat în atitudini și comportamente fără a răni. Cuvîntul ales în română e foarte important: "mustrare ". Are aceeași rădăcină cu demonstrare și reprezintă mai degrabă actul de a indica, a arăta decît a certa. Certare  vine din cuvîntul certo care indică o luptă, o dispută menită a rezolva o chestiune, a o duce la finalitate.

Precizări despre apatheia, empatheia și sympatheia - Christos Thomopulos: 

• Pentru că mai sus s-a menționat empatia și faptul că acest cuvînt este un neologism adoptat în limba Romană din franceză e interesant să facem cîteva precizări de natură lingvistică.  Acest cuvînt vine din grecescul εμπάθεια iar istoria lui lingvistică este atit de lămuritor simbolică prin deturnarea semantică la care a fost supus. ἐν (en= în) + πάθος(páthos= durere, suferință, pasiune).
• Acest cuvînt a făcut carieră în mediul psihologilor englezi după ce un anume  E.B. Titchener l-a împrumutat (mutilîndu-i înțelesul) pentru a traduce Einfühlung din germană. Cîtă vreme cel din urmă înseamnă „în contact” enpathos înseamnă „întru suferință, în+pătimire”. In Lexiconul Lampe la pagina 2883 este cuvîntul συνυπομεν care ar fi putut acoperi semantica respectivă.  Conotația puternic negativă este prezentă și azi în limba greacă la cuvântul ἐμπαθής. În urma acestui tip de demers (popular în secolele XVIII- IX și chiar la începutul secolului XX ) s-a inversat conotația emoțională.
• Din noțiunea de negativă de împătimire s-a ajuns la uzanța eronată a unei semantici care exprimă capacitatea de a fi deschis, sensibil la emoțiile celuilalt. În limba engleză (și nu numai) este folosit adesea și haotic ca sinonim al lui sympathy. În realitate, în contextul cultural generat de ortodoxie εμπάθεια este antonimul nepătimirii- în greacă ἀπᾰ́θεια - despre care am scris mai sus cîteva detalii.Amintim doar că apatheia înseamnă libertatea de suferințe, nepătimirea și este folosit ca atare în cultura ortodoxă, atît de limbă greacă cit și de limbă latină. 
• Mai târziu aparînd fricțiunile între Patriarhia Romei restul lumii creștine, cu scopul obținerii de putere lumească și primat administrativ, Europa apuseană se îndepărtează de sensul original (In timpul tratatelor “contra errores Grecorum” al lui Toma de Aquino din secolul al 13-lea, procesul era deja la capătul lui).După renaștere și iluminism, se vede sensul deja împământenit și astăzi: În Lexiconul Lampe la definiția pentru apatheia se insistă pe noțiunea de libertate fată de păcate în care sînt adesea contopite sensurile conexe.  Așadar nicidecum nu înseamnă indiferență, demotivare, dezinteres. Este interesant cum empathos a fost deturnat din înțelesul negativ în cel pozitiv și invers, cum apathos a devenit din cuvînt pozitiv unul negativ.  În cele din urmă avem cuvîntul συμπάθεια - simpatheia, de la sin+patos/patimă care înseamnă a suferi împreună. Dar nu e vorba de o suferință doar propusă rațional ci împărtășită, o afinitate- înrudire în suferință. 
• Este suficient să arătăm puterea cuvintelor derivate din limba română, care au păstrat semnificația originală: patos, patimă, pățanie, împătimire, nepătimire, compătimire. Comparația cu neologismul pasiune ar fi interesantă și poate va face subiectul unui alt comentariu. 
• Observăm diferența culturală profundă între cele două creștinisme, cel apusean și cel răsăritean: dacă la noi în spațial ortodox, post-bizantin πάθος, patos - patimă sunt cuvinte care exprimă o pățanie/patimă (πάθημα și πάθηση), o realitate înfăptuită și nu numai cerebrală (πάθος, a se vedea aici și verbul ποθώ a dori cu împătimire), în occident spiritualitatea a devenit o chestie eminamente cerebrală, o chestiune de credință, de gândire, cognitivă („cogito ergo sum“ după Descartes). 
• Rădăcinile acestei transformări se pot găsi la centrarea occidentului în scrierile latinofonul Augustin. Datorită sărăcirii în urma invaziilor barbare și căderea imperiului Roman de Apus s-a pierdut accesul la limba erudiților, limba internațională din vremurile de pe atunci și s-a redus nivelul de înrudire doar la (puținele) surse latinofone. Astfel s-a pierdut masa scrierilor hellenofone, siriace și copte a părinților deșertului. Tocmai aceste scrieri care reprezintă baza teologiei răsăritene și e care încercăm să le cercetăm aici.
  
  

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (I)

     

1. Fraţilor, oricărei vederi (contemplaţii) duhovniceşti să-i premeargă credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecînd printr-o simţire a minţii urma Celui nevăzut.

2. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă îşi cultivă modurile vieţuirii. Din această stare nu se mai poate schimba cînd sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns în Dumnezeu aşa de mult, cît poate vrea cu puterea care lucrează în el. Căci zice: „Fiţi buni şi milostivi, ca Tatăl vostru cel din ceruri“ (Luca VI, 36).

3. Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Cînd însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui decît deprinderea răului. Fiindcă cel dintîi este, pe cînd cel de al doilea nu este decît numai în faptul că se face.

4. Toţi oamenii suntem „după chipul“ lui Dumnezeu; dar „după asemănare“ nu sunt decît aceia care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Cînd deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieţii uşoare(1)

Cugetare:

• Contemplația are ca premisă credința, nădejdea și dragostea. Credința și nădejdea ne ridică deasupra celor care se adresează simțirilor. Dragostea, fiind legătura fundamentală interpersonală a  Tatălui și Fiului și a Duhului Sfînt, precum și a lui Dumnezeu cu creația, leagă sufletul de cele dumnezeiești. Dragostea se prezintă că un alt simț, mai presus de simțuri, care călăuzește mintea spre Dumnezeu.

• Putem deveni buni doar dacă vom cultiva un mod de viață în acord cu Dumnezeu. Odată pătruns de acest mod de viață nu îl mai pot părăsi. Avem adesea înșelarea că aceste cerințe sînt filosofice, teoretice. Vedem la a treia subliniere cît de operațional este mesajul dat de Însuși Hristos în referința biblică oferită.
  
  
• Referința biblică dată la paragraful 2 (Luca VI, 36 ) e mai ușor de înțeles în contextul capitolului: 

"29  Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;
30  Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
31  Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
32  Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
33  Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
34  Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
35  Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
36  Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
37  Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”                                                                                                                                  

• E necesar să aprofundăm cuvîntul ales de traducătorul român al Bibliei. 
  
  "Milostiv" e un cuvînt (de origine slavonă) compus din милъ ( citit aproape ca mili) și sufixul -ость ( osti). Unde "mili" înseamnă drag iar prefixul formează substantive feminine.  În slavoneasca bisericească милость (milosti) are același sens la milostiv în românește cu precizarea că se înțelege că milostenia este precedată de starea de drag.
  
  
• În traducerea slavonească nu se folosește cuvîntul милость ci милосерди (miloserdi). În română îl avem și noi, mai mult în limbaj liturgic ca "milosîrd." Tot cuvînt compus mili + серди (serdi). серди = inimă în slavoneasca bisericească.  Milosîrd  ar putea însemna a avea inima plină de drag. Dar la vechii slavi inima este nu doar centrul emoțiilor ci a întregii vieți. De aceea серди înseamnă și comportament, emoții, predispoziție sufletească. În aceste calități formează diferite substantive în slavonește.
  
  
• În textul grecesc ptr "milostiv" avem οἰκτίρμων oiktirmōn sau ichitrimon care înseamnă compasiune. Compasiune, fără a detalia, are din perspectivă istorică valența de a descrie starea de suflet care ne poate face să simțim suferințele aproapelui. Dar e interesant că passio în latină înseamnă și eveniment. Așadar compasiune e și a putea suferi alaturi de aproapele și de a experimenta evenimentele prin care trece. Azi ne place să îi spunem empatie, care nu e decît franțuzismul enpathie doar că în locul prefixului con (împreună) e folosit en (fr) = în. Însă despre cîteva cuvinte formate cu un prefix + pathos vom scrie ceva mai jos pentru a lumina unele aspecte semnificative ale limbii vorbite azi de noi.
  
  
• Așadar să fim buni în sensul menționat de Sf. Diadoh înseamnă să fim capabili să simțim împreună cu aproapele  suferințele sale și să înțelegem prin ce trece de parcă l-am însoțit prin evenimentele vieții lui. Dar e bine să reținem bogăția cuvîntului milostiv care implică noțiunea de dragoste. Cu precizarea că милъ înseamnă drag de ceva dar drag драгъ înseamnă în slavonește "prețios, ceea ce prețuiești". Cuvîntul „dragoste” de aici vine.

_____________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312

Avva Ioan Casian - Despre mîndrie

    A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbitică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. 

    Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrgueşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, când pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt". Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?"  şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră" dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de câte ori am dobîndit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine",  şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic",  sau cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",  şi în sfîrşit cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte". Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este";  iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?" Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu.

    Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.(1)

Cugetare:

• Mîndria poate distruge toată lucrarea virtuților și prin aceasta poate paraliza sufletul.
  
  
• Căderea în mîndrie trebuie prevenită. E necesară o pază continuă a mișcărilor sufletului ca nu cumva să cădem în mîndrie.
  
  
• Nu eu fac binele, ci Dumnezeu care e în mine, fără Hristos nu pot face nimic, tot binele este de la Dumnezeu- sînt gîndurile care au puterea de a păzi sufletul de mîndrie dacă sînt crezute, înțelese și practicate.
  
  
• Smerenia care este generată de aceste cugetări e, în fapt, practicarea neclintită a unui sistem de valori care îi acordă lui Dumnezeu prioritatea firească.
  
  
• Smerenia se naște din credință. Fără ea nu putem opera noemele (conținutul gîndurilor care trebuie să nască faptele liber voite)
  
  
• Smerenia se naște din frica lui Dumnezeu. Frica de factură dumnezeiască este acea trăire viguroasă a dorinței de a nu mai fi despărțiți de dragostea Fiului, de dulceața dumnezeiască a Duhului Sfînt, veșnicia Tatălui, adică de de lumina treimică. Este o dorință intensă, o teamă motivantă, activantă. Nu ne place cuvîntul „frică” fiindcă frica pe care o cunoaștem este lumească, neputincioasă, paralizantă și descompune. Frica lui Dumnezeu este motivantă, activă și construieșțe.
  
  
• Smerenia se naște din blîndețe. 
  
  
• Smerenia se naște din sărăcie asumată de bunăvoie.Sărăcia este desăvîrșită cînd este asumată de bunăvoie. Sărăcia asumată este eliberarea din chingile necesităților (re)comandate din afară. Sărăcia asumată este libertatea față de valorile materiale.
  
  
• Din acestea izvorăște dragostea desăvîrșită care aduce darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 120 - 121

Scrisori duhovnicești- Sf. Varsanufie și Ioan - Introducere (1)

Învierea- Teofan Cretanul, sec al 16l-ea

În ascensiunea noastră spre o viață cu valori patristice am găsit o primă treaptă potrivită la scara cea duhovnicească, anume colecția de scrisori duhovnicești a sfinților Varsanufie și Ioan, pe care vrednicul de pomenire părinte Dumitru Stăniloae le-a cuprins în volumul 11 al Filocaliei românești.
Introducerea pe care o face părintele Stăniloae este cuprinzătoare și limpede iar tot ce putem face este să detaliem anumite aspecte ținînd seama de caracteristicile comunității noastre, de lucrurile pe care, noi, cei implicați în activitățile acesteia, le găsim ca fiind importante.
Astfel, e atît de important să pricepem (1) felul în care se desfășoară lucrarea Duhului Sfînt în ce ne priveşte și care este rolul sfinților în ea, încît ar putea fi necesar să aprofundăm anumite afirmații făcute în deschiderea colecției, sub titlul “Conținutul scrierii”.

“Creştinismul este religia care asigură viaţa de veci  persoanelor omeneşti create de un Tată iubitor al unui Fiu iubit ca să extindă şi la ele iubirea Sa de Tată.” (2)

Despre viața eternă, în manualul său “Teologia dogmatică ortodoxă”, părintele Stăniloae ne învață cît este de  importantă viață veșnică pentru umanitate:

“Pentru această fază finală și eternă e toată viața în Hristos pe pămînt; pentru ea S-a întrupat, a murit pe cruce și a înviat Hristos și ne-a chemat și a rămas prin conlucrarea noastră î comuniune cu noi. Pentru ea este toată iconomia dumnezeiască gîndită dinainte de veci. Spre această desăvîrșire finală în Dumnezeu ar fi înaintat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea strămoșilor. Deci cu această țintă a creat Dumnezeu lumea.”(3)

Drumul nostru ascetic debutează cu asimilarea conceptului de “viață de veci” ca deziderat absolut și ca esență structurală a existenței personale.

Fără aceasta tot edificiul spiritual personal va fi înălțat pe o temelie înșelătoare. Învățătura despre viața de veci este elementul indispensabil declanșării “schimbării minții”, a ceea ce numim în ortodoxie “metanoia” (μετάνοια). Metanoia este reorientarea coordonatelor raționale în urma smeririi și a pocăinței.

La nivel practic, prioritatea ideii de viață de veci, produce schimbări la nivelul relațiilor dintre noi si semeni, fie ei din familie, fie în diferite grade de proximitate socială. De exemplu, în relația cu copiii voi avea grijă ca cerințele față de educație și școală să favorizeze copiilor mei accesul la viața de veci, înainte de a-mi proiecta ambițiile personale și de a îngădui ca presiunile sociale să modeleze sufletele copiilor mei. În relația cu soția/soțul, faptul că prioritatea o constituie viața de veci, mă face să privesc relația maritală ca pe o însoțire, un parteneriat pentru eternitate. Mizele mărunte rămîn mărunte sau chiar își reduc pînă la dispariție importanța. Subiectele care păreau a ridica dificultăți capitale sînt selectate de însăși relevanța lor pentru viața veșnică. Virtuțile înlocuiesc ambițiile și preconcepțiile pentru ca doar virtuțile sînt compatibile cu viața veșnică. Neînțelegerile care produceau ceartă, acum produc dezbateri în vederea identificării unor soluții cu perspective veșnice.

La nivel profesional au să apară schimbări care vor duce la redescoperirea unor mecanisme ale virtuților în care vom regăsi ca părți active smerenia, ascultarea, iubirea de aproape, lepădarea arginților și multe altele. Rămîne să descoperim fiecare noi aspecte pe care lumina vieții veșnice le scot la iveală în viețile noastre. Desigur, nu e ușor să trăim în detaliu această repoziționare, la urma urmei, e fermentul pocăinței, iar pocăința nu e confortabilă.
În cele din urmă, dacă e să-i facem pe sfinți părtași la viețile noastre, să ne motivăm la acest prim pas ținînd seama de cuvîntul Sfîntului Antonie cel Mare:
"Se cuvine ca oamenii să se nevoiească să-și îndrepte viată și obiceiurile după adevăr și cuviință. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc ușor cele dumnezeiești. [...]"(4)
________________
1) Cuvîntul “a pricepe” e bine să-l detaliem. Provine din latinescul “percipio”= per (prin) + capio (a ocupa/captura). În sensul de a înțelege, el aduce o nuanță diferită de “cunoaște”. El implică un act de culegere a informătiei, de însușire deplină ai ei și de asumare a manipulării cu deplină hotărîre și autoritate a acesteia. Informația este pentru cel ce pricepe asemenea unei capturi, a unei cuceriri. Odată ce reușim să cucerim ceva declanșăm fără întîrziere procesul de posesie și operăm cu resursele cuceririi. http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.04.0059:entry=percipio . A cunoaște, pe de alta parte, implică a deveni familiar cu ceva, prin apropiere și analiză. http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=cognita&la=la&can=cognita0&prior=et&d=Perseus:text:1999.04.0059:entry=percipio&i=1#lexicon
2) Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 11, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 7;
3) Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMO, București, 2010, p. 221;
4) Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 11, Ed. Humanitas București, 2008, p. 11;

Vocile Părinților- un demers bun si pentru copii

"Vocile Parinților" este și pe măsura copiilor noștri. Ce poate fi mai frumos decît înțelepciunea  veșniciei pe buze inocente de copil?

Surorile Miruna și Ioana Gavreliuc au dat dovadă de tărie și devotament și, în mod cu totul liber asumat au făcut o lucrare minunată. Iată, vă oferim fișierele Mirunei, pe care le puteți descărca de aici, dar si ale Ioanei, pe care le puteți obține de aici. 

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Încă o lectură integrală a Învațăturii despre viața morală a Sfîntului Antonie cel Mare

Doamne ajută! D-na Gabriela Străuți a decis că cea mai potrivită abordare pentru o viață cu sens profund este însoțirea cu Sfinții Părinți. Așadar, cu mare bucurie s-a alăturat demersului nostru și ne ajută să vă oferim încă o lectură integrală a aceleiași opere patristice.
Demersul "Vocile Părinților" îl găsiți descris în articolele anterioare, iar fișierele le puteți descărca de la adresele de mai jos:
1-50, 51-100, 101-170.
Spor de la Dumnezeu.

O nouă lectură integrală

Doamne ajută! Iată, prin strădania d-nei Dana Gavreliuc, ne putem bucura de încă o lectură integrală a textului Sfîntului Antonie cel Mare- Învățături despre viața morală. Vă amintesc, pe scurt, că acest pachet audio este oferit de lectori în cadrul demersului "Vocile Părinților" care pune alături oameni care doresc să cunoască Sfinții Părinți, să învețe de la ei și să găsească modalități de îmbunătățire personală aplicînd aceea ce au aflat. Astfel, o persoană, participanta la Sfintele Taine în mod regulat citește o lucrare a Sfinților Părinți, cea aleasă pentru acel moment, și se înregistrează. Aceea este opera patristică pe care toți din grupul Ortodox@zi o doresc transformată în fapte. Fișierele audio, astfel obținute, sînt pune apoi la dispoziția cui crede că are nevoie de ele.  

Le puteți descărca de aici.

A doua lectură integrală a "Învățăturii despre viața morală" de Sfîntul Antonie cel Mare

Doamne ajută!
La începutul anului, am făcut o chemare la împreună lucrare. Vă invit să o recitiți, pentru a înțelege deplin ce înseamnă demersul nostru spiritual desfășurat sub numele de "Vocile Părinților".
Iată că, prin mila Domnului, vă putem pune la dispoziție a doua lectură integrală a "învățăturii" sfîntului Antonie cel Mare, de această dată citită de doamna Mirela Sabău.
Fișierul, comprimat în format *.rar, poate fi copiat de la această adresă: https://www.dropbox.com/s/o6euz2jvw7tp4e0/sf-antonie-inv-mirela.rar?dl=0

Prima postare din seria "Vocile părinților" - audio, text, meditații, considerații și o traducere alternativă a paragrafelor 1 și 2

¹

Învăţătură despre viaţa morală – Sf. Antonie cel Mare²

„1. Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.”

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”³

„εν αρχη ην ο λογος και ο λογος ην προς τον θεον και θεος ην ο λογος”⁴

Considerații teologice: 

Hristos este Cuvîntul întrupat. Fiul lui Dumnezeu este Logosul. Sînt noțiuni pe care orice ortodox trecut de bazele catehezei le cunoaște. Însă limba română nu surprinde decît în mod deductiv în expresiile de mai sus și aspectul rațional. Cuvîntul logos în limba greacă are valențe bogate, dar ceea ce ne interesează pe noi este că una dintre acestea este rațiunea. Așadar, cînd spunem „Hristos este Cuvîntul”, spunem „Hristos este Rațiunea.”

Rațiunea fiind internă ființei lui Dumnezeu se extinde spre creație prin lucrările necreate,⁵ dumnezeiești, susținînd lucrarea de mîntuire. Așa se face că precum însuși Dumnezeu este prezent în deplinătatea dumnezeirii în fiecare lucrare, deși varietatea lucrărilor asupra creației este infinită, așa și rațiunea se regăsește deplin în fiecare acțiune a creației, indiferent de capacitatea noastră de a o recunoaște. Mai presus de înțelegere rațiunea face posibilă legătura dintre om și Dumnezeu la toate nivelele, de la cel al energiilor create, pînă la acțiune și chiar pînă la trup.

Pentru a păstra o viziune completă asupra rațiunii trebuie să ne străduim să contopim noțiunile. Rațiunea, în accepțiune ortodoxă, este mai mult decît procesul intelectual, mult mai mult decît facultatea omului de a se folosi de noțiuni, judecăți. Înțelegem prin rațiune în primul rînd fundamentul, temeiul existenței. E important să reținem această noțiune, pentru că Sfinții Părinți o folosesc adesea.

Apoi surprindem și noțiunea de coerență, de logică. Aceasta decurge din înțelepciunea lui Dumnezeu, ca atribut divin, care se manifestă în lume, punînd rînduială și armonie în toate aspectele creației.

Acum întelegem că procesul mental pe care îl numim rațiune constă în capacitatea de a lucra cu noțiuni și care, în deplinătatea capacității sale, ridică ființa creată deasupra limitărilor proprii și o angajează într-o elevare spirituală fără limite, o pune în legătură cu Dumnezeu și face posibilă sfințenia.

Pentru ortodocși Logosul, pe care-l numim Cuvînt sau Rațiune, este sfînt, așadar raționalitatea este lucrarea Logosului, mișcarea aceastuia spre creație pentru a face posibila ridicarea creației la El.

Sfîntul Antonie cel Mare, cînd face referire la raționalitatea omului, are în vedere această legătură între gîndire și sfințenie, între acțiuni și Dumnezeu și, în același timp, constată deturnarea definiției rațiunii în conformitate cu limitele inteligenței atinse de necunoașterea lui Dumnezeu.

Meditînd la starea în care se află omul de la căderea în păcat pînă azi, Sfîntul Antonie, denunță decăderea omului, denunțînd vrednicia lui de a se așeza între ființele raționale.

Că omul nu a fost aşa de la Creaţie ne învaţă Sfîntul Ioan Damaschin:

„Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile...”

Aşadar Sfîntul Antonie cel Mare ne face cunoscut că raţiunea este proprie stării fireşti, nealterate a omului şi improprie omului corupt de păcătoşenie.

Păcatul îmbolnăveşte omul alterîndu-i raţiunea, fiindcă aceasta, fiind parte a chipului dumnezeiesc, poate prin starea ei să apropie sau să despartă pe om de Dumnezeu. Luînd seama la cele de mai sus, putem afirma că Sfîntul Antonie cel Mare expune starea de iraţionalitate a omului corupt de păcat, îmbolnăvit, despărţit prin păcătoşenie de chipul dumnezeiesc.

A fi rațional înseamnă și a fi inteligent. De altfel, în traducerea englezească s-a preferat această noțiune.⁶

Iată că în concepția ortodoxă inteligența nu este totuna cu erudiția. Erudiția poate fi parțială, poate fi o cunoaștere detaliată a unui domeniu limitat și care, prin atributul său de limitat să despartă cunoașterea de nemărginiea rațiunii, a inteligenței.

Fără a susţine incultura în vreun fel, Sfîntul Antonie cel Mare consideră că raţiunea îşi are originea, desfăşurarea şi sensul în Dumnezeu, de aceea captivitatea ei în strîmtorile naturii umane căzute o face nefuncțională.

Semnul că raţiunea este sănătoasă şi că funcţionează în conformitate cu natura sa dumnezeiască este că cel care a dobîndit această însănătoşire poate deosebi binele de rău. Sfîntul Antonie cel Mare ne atrage atenţia că acestă însuşire nu este una teoretică.

Ortodoxia, din începuturi, îndeamnă la exercitarea concretă a raţiunii însănătoşite.

Preocuparea de a face binele si de a exclude răul este totuna cu preocuparea de a păstra sănătatea inteligenței, a rațiunii. Am spune că avînd grijă să ne ferim de cele vătamătoare sufletului și să deosebim binele de rău este același lucru cu a ne păstra mintea sănătoasă.

Omul rațional, sănătos la minte este și sănătos emoțional, grija de a se feri de rău și a face cele bune nu-l epuizează și nici nu-l indispune, pentru că e liber asumată. De aceea el face acestea cu o stare de mulțumire către Dumnezeu, care îi asigură deplinătatea legăturii sale cu Rațiunea însăși. Să nu uităm că această stare de recunoștință și mulțumire este dusă la nivel de Sfîntă Taină în ortodoxie. Euharistia, Sfînta Taină a Cuminecării, este pusă de Sfinții Părinți sub semnul mulțumirii aduse lui Dumnezeu. 

Considerații practice:

Dacă dorim să punem în practică acest paragraf este necesar să ne întemeiem deciziile și acțiunile care rezultă din acestea pe libertatea dată de îndepărtarea de rău și de faptuirea binelui. 

E necesar să ne supraveghem faptele, pentru a putea discerne faptele rele de cele bune. Acest lucru se poate face în multe feluri, dar cîteva ne sînt tuturor la îndemînă.

• Meditație:

Putem începe de cu seară, cînd după rugăciune, acordăm un timp oarecare contemplării faptelor noastre recente. Nu medităm la desfășurarea lor și la jocul cauzalităților și al justificărilor, ci la calitatea lor, la felul în care ele sînt sau nu în armonie cu Dumnezeu. Meditația aceasta nu este o analiză a faptelor în sine, nici o judecată a sinelui, nu este un proces de autoînvinovățire sau de autojustificare. În acest răstimp, nu te negi și nici nu te accepți așa cum ești. Conceptul modern de a ne accepta așa cum sîntem este o formă de abandonare de sine, un simptom al deznădejdii, nu atitudinea nobilă si relaxată în care pozează. Noi nu ne acceptăm așa cum sîntem, noi recunoaștem felul în care ne definim prin faptele, gîndurile și stările noastre si exploatăm fiecare șansă pentru a ne îmbunătăți. E un dinamism nemaiîntîlnit în această practică. El se manifestă în capacitatea ei de a învigora autocontrolul, stîrnind în noi o virtute greu de dobîndit, anume trezvia.

• Atenția perseverentă:

Trezvia, este un semn al însănătoșirii rațiunii. Mintea rațională este o minte trează, atentă, ageră. O asemenea minte devine tot mai bună în a prevedea și dejuca surprizele păcatului. 

Dar trezvia nu se dobîndește doar prin meditația descrisă mai sus pentru că Dumnezeu nu-l desparte pe om de Sine niciodată. Trezvia este o conlucrare a omului cu Duhul Sfînt și de aceea ea crește din lucrarea omului și din lucrarea lui Dumnezeu în Biserică prin Sfintele Taine.

• Sfintele Taine:

De aceea, meditația recomandată mai sus, este doar urzeala pe care se țese Sfînta Taină a Spovedaniei urmată, la vreme potrivită, de Sfînta Taină a Cuminecării. În mod obisnuit e nevoie să fie precedată de rugăciune și urmată de zicerea sau cîntarea de cît mai multe ori a rugăciunii de temelie „Doamne miluiește”.

Iată o modalitate de a începe practica cea bună, ortopraxia.

Considerații legate de societate, educație și cultură:

Conflictul între raționalitatea post-adamică și raționalitatea restaurată prin Înviere este generat de individualismul celei dintîi, care exclude comuniunea cunoașterii. Neascultarea adamică este consecința poftirii unei cunoașteri despărțite de Dumnezeu, o opacizare a persoanei în fața cunoașterii transcendente. De aceea, intelectualismul așa spus „științific” este incapabil să articuleze domenii diferite pentru a surprinde viziunea integrală a cunoașterii.

Consecința practică care decurge din acest concept este că savantul creștin face distincția între materialitate și spiritualitate, cunoaște că legile lumii fizice sînt extensii ale legilor dumnezeiești și nu pierde din vedere faptul că toată creația este pătrunsă de Rațiune, de Cuvînt, care se regăsește deplin și nefragmentat în fiecare lucrare, energie, în fiecare acțiune sau obiect. Așadar, savantul creștin se poate scufunda în detaliu fără a se mărgini de el, fiindcă în profundul detaliului găsește Rațiunea transcendentă care-l conectează la nemărginire sau își poate extinde la nesfîrșit efortul său asupra abstractului. 

Savantul „raționalist” este însă un ideolog și acționează în stricta limitare a ideologiei căreia i se aservește, crezînd că o generează și o stăpînește. De aceea, savantul ideolog este autosuficient și exclude orice ipoteze de lucru blamate de platforma sa doctrinară.  El nu este în mod real rațional, fiindcă rațiunea lui îl propune pe el ca centru al cunoașterii. Indentificîndu-se cu setul de cunoaștere pe care-l instrumentează, savantul intelectualist mimează Logosul, disipînd în întunericul necunoașterii tot ceea ce-l depășește. Nu lucrează la ascensiunea cunoașterii, ci la confirmarea platformei ideologice care-i oferă o confortabilă prestanță.

De aceea, ca ortodocși, este necesar să facem distincția între ideologii raționaliști și oamenii raționali, inteligenți. Să nu confundăm inteligența cu erudiția și să nu ne îndreptăm eforturile spre dobîndirea erudiției fără a ne dezvolta rațiunea, inteligența, mintea și sănătatea morală și emotională.

Tot la nivel practic, părinții știu citind cele de mai sus ce urmăresc să obțină prin educația copiilor. Școala, în forma ei modernă, este incapabilă să se adreseze însănătoșirii minții omului și formării unei rațiuni capabile să genereze morală individuală și armonie în comunitate si comuniune. În cel mai bun caz, școala se străduiește să formeze erudiți. 

Părinții ortodocși trebuie să țină seama de această realitate și să își asume educația integrală a copilului, folosindu-se de eforturile școlii și articulînd ceea ce aceasta omite pentru a ajuta copilul să devină un membru vrednic al comunității, al societății precum și al Împărăției lui Dumnezeu.

Educăm în copil discernămîntul, combatem credulitatea, fundamentăm disciplina întemeiată pe propria alegere de a face binele. Iar pentru că noi înșine sîntem un fel de șantier duhovnicesc, privim copilul mai degrabă ca pe un camarad de drum decît ca pe un neputincios sau ca pe o persoană incompletă.

Copilul, în ochii ortodoxului, este persoană completă și rațională din momentul fecund. Cu atît mai mult, după ce primește Sfîntul Botez, este un membru deplin al Bisericii de aici și de dincolo. Rațiunea sa este deplină chiar înainte de a își putea exercita în mod lămurit libertatea de a alege. 

De aceea, părintele ortodox este respectos cu copilul său și privește desfășurarea vieții acestuia, nu doar în planul succesiunii faptelor și al determinării cauzelor, ci ține seama de planul subtil al lucrărilor duhovnicești. 

Nu e posibil să creștem copii raționali prefăcîndu-ne că sîntem raționali. Nu e posibil să învețe un copil virtuțile fiind expus la păcătuire făcută cu perseverență de părinți, fie direct, fie indirect, prin fățărnicie. Pentru că rațiunea este mai puțin lovită de păcătuire în copilărie, fățărnicia este transparentă pentru mintea mistică a copilului.

Primul paragraf al scrierii este suficient nu doar pentru a iniția o schimbare a vieții, ci și pentru a o duce pînă la epuizarea etapei de despătimire. Am identificat aplicații practice imediate, simple și la îndemîna tuturor fără ca asumînu-le să excludem diversitatea ce decurge din punerea în practică în multitudinea de situații date de viețile fiecăruia dintre noi.

Traducere alternativă:

Ale sfîntului părintelui nostru Antonie cel Mare
Îndemnuri cu privire la caracterul moral al oamenilor și la viața virtuoasă în 170 de paragrafe 

1. În mod arbitrar, oamenii se numesc raționali. Dar nu pot fi numiți raționali aceia care au învățat înțelepciuni din cărțile erudiților din vechime ci pot fi numiți astfel cei care avînd sufletul rațional sînt capabili să deosebească binele de rău. Aceștia se feresc de cele rele și de cele care rănesc sufletul și cu toată seriozitatea învață cele care sînt bune și folositoare pentru suflet, practicîndu-le cu profundă multumire către Dumnezeu. Ei sînt singurii care pot cu adevărat să fie numiți oameni raționali. 
2. Unica grijă a oamenilor cu adevărat raționali este să placă lui Dumnezeu, Domnul tuturor, să asculte de El și orice li se întîmplă în viață, numai această deprindere sufletească îi preocupă: cum să placă lui Dumnezeu, mulțumindu-i pentru deosebita Sa purtare de grijă și pentru orînduirea tuturor. Pentru că este ilogic să fim recunoscători doctorilor cînd ne dau leacuri amare și neplăcute pentru dobîndirea sănătății trupului, dar să fim nerecunoscători față de Dumnezeu pentru părutele greutăți ale vieții fără să realizăm că toate se întîmplă așa cum trebuie, spre folosul nostru, în acord cu purtarea Sa de grijă. Așadar în cunoașterea lui Dumnezeu și în credință este mîntuirea și desăvîrșirea sufletului.

***

1 Vocile Părinților este numele sub care desfășurăm o acțiune de cunoaștere, meditație și operaționalizare contemporană a scrierilor Sfinților Părinți (pentru detalii: http://www.ortodoxlazi.ro/2015/01/chemare-la-impreuna-lucrare-sa-citim.html ), începînd cu cei cuprinsi în Filocalia românească de părintele Dumitru Stăniloae. Membrii comunității noastre citesc scrierile patristice, înregistrîndu-si vocile cu diferite dispozitive aflate la îndemînă, într-un proces marcat de rugăciuni personale și unul pentru altul și de participarea la Sfintele Taine, iar mai apoi meditează și fac eforturi de cunoaștere și de punere în practică. Înregistrările, alături de textul scris, le facem disponibile în cadrul unor articole care surprind aspecte din meditațiile noastre. Fișierele audio sînt disponibile pentru descărcare, fiind necesar să dați click pe fișierul dorit și să urmați instrucțiunile de la caz la caz.

Lectura a fost făcută de Alin Gavreliuc (ag), Anastasia Sabău (as), Dana Gavreliuc (dg), Grabiela Străuți (gs), Ioana Gavreliuc (ig), Mirela Sabău (ms), Miruna Gavreliuc (mg). Indicativele dintre paranteze le regăsiți în numele fișierelor și vă ajută să selectați spre ascultare lectura pe care o alegeți.

2 Filocalia, vol.1, Inst. Arte Grafice- Dacia Traiană, Sibiu, 1947, p. 3;

3 Biblia Ortodoxă.ro http://bibliaortodoxa.ro/noul-testament/35/Ioan consultată în 4 martie 2015;

4 Byzantine Text http://biblehub.com/bz95/john/1.htm consultat în 4 martie 2015;

5 „Lucrările nu sunt, deci, decât atributele lui Dumnezeu puse în mișcare, sau Dumnezeu însuși, Cel simplu, într-o mișcare de fiecare dată specificată, sau în mișcări specificate și unite între ele. În fiecare dintre aceste lucrări sau energii este în același timp Dumnezeu însuși întreg, lucrător și mai presus de lucrare sau de mișcare. ” - Dumitru, Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 150;

6 „Men are often called intelligent wrongly”- The Philokalia, Volume 1: The Complete Text; Compiled by St. Nikodimos of the Holy Mountain & St. Markarios of Corinth, G. E.H. Palmer, Philip Sherrard, Kallistos Ware, Ed. Faber & Faber, 1 ian. 1983;