19. Iar acestea le-au săvîrşit, fiindcă s-au hotărît să trăiască numai pentru suflet, lepădînd trupul şi toate trebuinţele trupului.
Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic, i-a înălţat peste toţi.
Căci au ales mai bine să părăsească trupul şi să se izbăvească de viața în trup, decît să trădeze cinstea virtuţii, sau să linguşească pe vreunul dintre cei ce au de toate, din pricina vreunei trebuinţe trupeşti.
Noi însă, cînd ne aflăm în vreo trebuinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte căţei, cari mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a cîştiga ceea ce rîvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor, a căror virtute zicem că ne-am hotărît să o urmăm.
A venit odată la Elisei, Neeman, căpetenia armatei din Siria, aducînd cu el multe daruri. Ce a făcut Prorocul? I-a slujit aceluia? I-a alergat înainte? Oare nu i-a arătat ce trebuie să facă pentru pricina pentru care venise, printr-o slugă, neprimindu-l nici măcar să-l vadă, ca să nu se creadă că-i dă vindecarea pentru darurile aduse?(4 Regi 5.1)
Iar acestea s-au spus nu ca să învăţăm a ne face trufaşi, ci ca să nu linguşim pentru vreo trebuinţă trupească pe cei ce se îngrijesc de lucrurile acelea, pe cari noi am primit porunca să le dispreţuim.
Pentru ce aşadar, noi, părăsind scopul vieţuirii întru înţelepciune, ne îndeletnicim cu lucrarea pământului şi cu negustoria?
Ce ajutor mare aducem lui Dumnezeu, prin grijile noastre? Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura este o datorie obştească? Sîrguinţa omenească doar taie pămîntul şi aruncă seminţele. Dar Dumnezeu este Cel care, prin ploi una după alta, încolţeşte seminţele, făcîndu-le să-şi întindă rădăcinile prin găurelele pămîntului; răsare soarele, care încălzeşte pămîntul şi prin căldură cheamă plantele în sus; suflă în ele adieri potrivite cu vîrsta roadelor, pe cari le nutreşte, adiind la început cu suflări uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva seminţele să fie arse şi înăbușite de vînturi calde; iar pe urmă face să se coacă miezul lăptos al seminţii prin necontenite suflări în teaca seminţelor, întărind boaba prin flacăra căldurii, iar hoaspelor dîndu-le vînturi la vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, osteneala omului s-a dovedit zadarnică şi silinţa noastră neputincioasă, nefiind pecetluită de darurile lui Dumnezeu.
Dar se întâmplă şi aceea că adeseori n-a lipsit nici una din acestea pentru desăvîrşirea rodului. Însă ploaia prea multă şi la vreme nepotrivită a stricat bucatele, fie pe cînd erau în spic, fie cînd erau adunate. Ba uneori se întâmplă că, chiar adunate în jitniţe, le strică viermele, răpindu-ţi-se, aşa zicînd, masa gătită de dinaintea gurii.(1)
Cugetare:
- „Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic, i-a înălţat peste toţi. ”
- Creștinismul ortodox nu este dezirabil în ingineria socială a lumii.
- „Pentru că, deși este trăit superficial de sute de milioane de oameni poate produce cîteva sute de mii de oameni care nu au nevoie de stat să le susțină traiul fiindcă se hrănesc frugal, se îmbracă simplu și nu risipesc.” - scriam acum cîțiva ani.
- „Trebuință” e cuvînt de origine slavonă - трѣба -trieba- și înseamnă necesitate. Noi am mai detaliat acest cuvînt în alte ocazii și ne este de folos să reținem și sensul lui de jertfă, ofrandă, sacrificiu. Să ne amintim că necesitățile obiective sînt acelea care sînt imposibil de evitat. Cuvîntul latinesc din care descinde cuvîntul nostru înseamnă chiar asta- ceva inevitabil- ne- (nu) + cessus (cedat, oferit, dat). De o necesitate nu ne putem lipsi în mod voluntar fără costuri grave, uneori letale. A respira este o necesitate, a bea apă, a te hrăni, a elimina materiile folosite din corp- de asemenea. Dar nu este o necesitate a bea vin, a mînca hălci după hălci, a ne bălăci într-o sexualitate alunecată din rost sau altele asemenea.
- Această calitate de necesitate o transferăm și unor obiceiuri care beneficiază de puterea libertății noastre. Alegem să le urmăm. De pildă, poftele au puterea de transforma o alegere într-o părută și înșelătoare necesitate. Ajungem să suferim cînd nu ne mai putem împlini vreo necesitate de acest tip cu o intensitate la fel de mare ca în cazul unei trebuințe obiective. Și lipsirea de trebuințele părute poate produce costuri grave și chiar letale dar acestea decurg mai ales din tulburarea interioară produsă de obișnuințele plăcerilor.
- În practica noastră ortodoxă sîntem învățați să fim cumpătați clipă de clipă. Nu doar în ce priveşte mîncarea și băutura ci în toate aspectele vieții.
- Din nefericire adesea considerăm că această practică a cumpătării este una a negării, a abținerii și chiar a jertfirii plăcerilor pe altarul unui zeu căruia i-ar face plăcere să ne vadă lipsiți de ele. Cei care au această atitudine nu înțeleg cumpătarea și libertatea care vine împreună cu ea. După cum nu-și pricep cancerul robiei care s-a instalat în viețile lor prin obiceiurile plăcerilor și neputințele care se nasc din el. Aceștia, chiar nelipsiți fiind de la slujbe, conferințe și alte întîlniri religioase, sînt nefericiți cînd practică cumpătarea. Au nevoie de perioade scurte de încrîncenare ascetică de factură eroică urmate de intervale marcate de delăsare plină de învinovățire și de întristare.
- Cînd nu practicăm zilnic cumpătarea patristică ne slăbim independența care vine din puterea ei și:„cînd ne aflăm în vreo trebuinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte căţei, cari mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a cîştiga ceea ce rîvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor, a căror virtute zicem că ne-am hotărît să o urmăm.”
- De aceea ne certăm care politician e mai bun cînd îi vedem cît de nocivi sînt și de aceea vorbim cu atîta patimă pe teme sociale disperați să îndepărtăm atenția (nu doar a altora ci și a noastra înșine) de la faptul că ne jertfim cîștigului de consumabile pentru plăceri devenite necesități. Și tot de aceea uităm că Dumnezeu este izvorul bunătăților, al bunăstării și al binelui și nu străduința noastră în paradigma lumească socio-economică.
- De asemenea, ne scapă un sens important al trebuinței. Treabă - trieba- трѣба este ofrandă, sacrificiu religios și, deci contează cui se închină trebuințele noastre.
- Cui jertfim treaba pe care o facem și trebuințele care decurg sau sînt împlinite de ea?
____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 166-166
