Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVI)

 

38. De fapt Iacob, spunîndu-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc,(Fac 48, 22) arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpînire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sichemului.

 S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol în ascunziş. 

Căci a ascunde zeii în Sichem, e lucru de laudă; iar a ține un idol în ascunziş, e lucru de ocară. 

De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicînd: (Deut 27,15) „Blestemat să fie cel ce va face idol cioplit sau turnat, lucru de mînă de meşter şi urîciune înaintea Domnului şi-l va pune la loc tainic!" 

Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pămînt pentru totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş.

 Căci ceea ce a fost ascuns în pămînt şi nu se mai arată vederii, se şterge cu vremea şi din amintire.

 Dar ceea ce e ţinut în ascunziş, nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. 

Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gîndul urît, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. 

De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gînduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinînd cu uşurintă spre patima izgonită şi împlîntînd în pămînt bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aplecîndu-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice.(1)

Cugetare:

• Continuînd în aceeași cheie simbolică, sfîntul ne învață că asprimea dobîndirii liniștirii și a binelui prin asceză, simbolizate de Sichemul cucerit prin luptă grea de Iacov  solicită să nu renunțăm cu ușurință la ceea ce ne deosebește de omul vechi, anume lucrarea virtuților. Apucăturile omului vechi, împatimit trebuie să fie îngropate în trecut, nu ascunse convenabil astfel încît să ne întoarcem la acestea cînd vrem. 
  
  
• Odată ce am lăsat în trecut un eveniment al păcatelor nu este permis să îi păstrăm puterea dezgropîndul prin atenția și frica cu care ne întoarcem în întunericul în care l-am ascuns. 
  
  
• Depășind căderea, recuperîndu-ne din ea, renunțînd la strălucirea și la părutele beneficii ale păcătuirii vom construi lucrarea virtuții, nu vom tot dezgropa idolii împătimirilor noastre.
  
  

__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178-179

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIX)

 

20. Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sîrguinţa noastră,  știind că Dumnezeu ţine cîrma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum vrea? 

Dar la neputinţe, se va zice, trupul are nevoie de mîngîieri. 

Dar cu cît e mai bine să murim, decît să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? 

Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încît să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. 

În orice caz nu-i va lipsi Celui ce este izvorul mîntuirii şi al înţelepciunii priceperea de a ne mîntui. 

Bine este aşa dar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. 

Căci cred că este lucru uşor pentru cei ce vor, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, avînd destulă mîngîiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi cîştigul celor care au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor de după ei chipul unei vieţuiri desăvîrşite, care va fi înălţarea lor. 

Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele şi au locuit între pietre şi s-au făcut ca nişte porumbiţe singuratice. 

Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii; şi s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele cei îmbrăcaţi în haine de mătasă, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau, deşi erau protivnice obiceiului lor. Căci dorul după viaţa virtuoasă tăia simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strîmtorare.(1)

Cugetare:

• Faptul că noi credem, asemenea Părinților, că „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor și pe toate le poartă” este principiul care, pătrunzînd pînă la noimele (sensurile fundamentale, rațiunile profunde ale) vieții, ne face să trăim această viață trecătoare cu bucuria vieții nesfîrșite.

• Crezînd că Dumnezeu este la cîrmă, nu ne sperie puternicii lumii și nu sîntem momiți de intrigile lor spre a risipi timpul încredințat nouă.
  
  
• Această convingere patristică este departe de a fi o letargie social-politică fiind o altă construcție decît celelalte. 
  
  
• Acțiunile ortodocșilor care au acest concept patristic sînt construite dinspre fundamentul interior al sinelui, dinspre noimele și conceptele proprii, la valori, virtuți, atitudini și comportamente care sînt curățate dinspre sine spre comunitate. 
  
  
• În contrast, toate edificiile social-politice care nu sînt izvorîte din acest principiu  sînt fie unele care ridică pretenții altora, fie unele care dezactivează prezența socială a celui implicat.

• Chiar și în neputințe (adică în situații care depășesc puterea noastră de a le rezolva cum ar fi unele boli, robiile, războaiele, dezastrele etc) ortodoxul nu poate fi zdrobit dacă a cultivat principiul „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor”. 
  
  
• Știm că acest lucru nu este utopic pentru că am cunoscut ortodocșii închisorilor comuniste cărora le-a fost, exact cu scrie sfîntul Nil, mai bine să moară decît să facă ceva din cele care nu ar fi putut fi duse împreună cu făgăduința nemuririi la Tronul dumnezeiesc.

• Acum sîntem chemați noi să cultivăm acest principiu.
  
  
•  El se cultivă ca rugăciunea legată de respirație, ca rugăciunea perpetuă. 

• La fiecare expirație știu că de Dumnezeu care pe toate le cîrmuiește ține ca eu să mai inspir odată. 
  
  
• De aceea strigătul interior „Doamne…” vine de la sine și nu mai este discurs ci a devenit fundamentul rațiunii mele (noimă, noemă).
  
  
• Încordarea coordonată cu finețe a trupului meu, necesară inspirației, este însoțită de chemarea interioară a Stăpînului și urmată de relaxarea la fel de fin coordonată a trupului necesară expirației însoțită de unicul gînd care mă limpezește spre cîștigarea transparenței mele față de Lumina dumnezeiască- anume „miluiește”. Acum, adesea, trupul simte că este nevoie și de o finală încordare pentru a expira tot aerul.
  
  
• Și din nou, de la sine, fără efort impus, cred că Dumnezeu este cîrmuitorul vieții mele și rostesc iară „Doamne…”, umplîndu-mi trupul de cele de nelipsit.
  
  
• Aceste succesiuni de încordări și relaxări ale trupului sînt simetrice cu înțelesuri duhovnicești: este nevoie de încordare duhovnicească pentru a ne pune înaintea Domnului, dar nu haotică ci clar coordonată. Însă așa cum respirația este un proces majoritar autonom care se desfășoară fără atenție discursivă (nu ne spunem: acum încord mușchii cutiei toracice asistați de secțiunea superioară a mușchilor trapez pentru ca prin extensia ei să inspir) și efortul duhovnicesc este menit să cîștige autonomie și, la fel ca respirația, doar în anumite solicitări să devină centrul nemijlocit al atenției. Asemenea, la expirație relaxarea trupului este simetrică lăsării în voia milei dumnezeiești căci mila Lui este nimic altceva decît dragostea lui activă. Dar uneori, ca la expirație, un mic efort este necesar pentru a desăvîrși lucrarea.
  
  
• Așa vine adevărata percepție de sine, transparența care mă face să fiu una cu Dumnezeu și care îmi rezolvă tulburările și nefericirile.
  
  
• Așa reușim să ne dăm seama că neputințele și necazurile noastre sînt instrumentele cu care Cîrmaciul ne pilotează în apele vieții tulburate de felul în care noi, căzuți din har cum sîntem, ne folosim libertatea.
  
  
• Prin trăirea acestui principiu, de la noimă la purtare (noime, concepte, valori, virtuți, atitudini și comportamente) putem „să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi.”
  
  
• Dar sfîntul ne atrage atenția că acest lucru este ușor doar pentru cei care vor. 
  
  
• E fundamental să vrem. 
  
  
• Dumnezeu nu cîrmuiește pe cei care vor să se cîrmuiască după mințile lor neluminate. Pentru că Atotputernicia lui Dumnezeu are puterea și voia să se oprească la hotarul libertății fiecăruia, din pricina dragostei Sale.
   
• Dragostea Sfintei Treimi este străjerul libertății noastre.
  
  
• De aceea este înscris în suflet și în trup că trebuie să vrem liber fericirea sfinților.
  
  
• Acest lucru este dovedit și de știința de azi. După vîrstele creșterii trupești nu se mai crează noi căi neuronale- fundamentele minții trupești decît dacă:

            1. vrem

            2. acționăm stăruitor în direcția dorită.

• În cele din urmă, sfîntul ne învață să nu fugim noi după lume ci să ne trăim valorile fără a le răni cu influențele nestăpînite ale societății. Calea retragerii din cetate are două fațete, una a retragerii concrete, a fugii din orașe și sate în munți, pustiuri, păduri și pietre și celalaltă a retragerii din vălmășagul comunităților de idei mai mari și mai diverse (simbolizate de orașe) sau mai mici și relativ uniforme (simbolizate de sate). 
  
  
• Amîndouă au ca rost dezvoltarea insului în sinceritatea trăirilor în raport cu valorile absolute și nu cu aprecierea sau dezaprobarea celor care nu înțeleg conceptele ortodoxe.
  
  
• Și cînd Dumnezeu (despre care știm că se află la cîrmă) vede că cineva a ajuns la limpezirea ce lasă Lumina să se rostească în gînduri, cuvinte și fapte, orașele si satele pleacă în pelerinaje să caute luminarea aceea.
  
  
• Astfel, cei luminați de trăirea Părinților, nu-și risipesc respirațiile cu cei care nu vor schimbarea minții, căci aceia nu au căutare și, prin urmare, nu-și asumă disconfortul care separă căutătorii de Dumnezeu de căutătorii de slavă deșartă și de idei la modă.
  
  
• Așa se întîmplă că ne putem regăsi între cei care ne lipsim de folosul unei persoane, fie preot, călugăr, maică sau dintre mireni, pentru că sita efortului căutării ne-a separat de grîu și ne-am ținut cu pleava.

____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 166-167

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XII)

 

13. Celor ce se silesc spre virtuți le este mare piedică dragostea de lucruri materiale . 

Adeseori această dragoste aduce pierzare şi sufletului şi trupului. 

Căci ce a pierdut pe Nabot din Israel ? (1 Regi, 21,1 și urm.) Nu i s-a făcut via pizmuită, pricină de moarte, stîrnind invidia vecinului Ahab împotriva sa?

Şi ce a făcut pe cele două jumătăţi de seminţii să rămînă afară de pămîntul făgăduinței? Oare nu mulţimea vitelor? (Iosua 22, 1 și urm.) 

Ce a despărţit pe Lot de Avraam? Nu mulţimea turmelor de păşunat,  care isca certuri necontenite între păstori, pînă ce i-a învrăjbit cu totul unul cu altul? (Fac. 13, 1 și urm.)

Dacă, prin urmare, avuţiile aţîţă la pizmă pe invidioşi, împotriva celor ce le au, şi-i scoate pe cei împovăraţi cu ele de la lucrurile mai de preţ, dacă taie rudenia şi aduce duşmănia între prieteni, dacă nu are nimic laolaltă cu viaţa viitoare şi nu aduce nici un folos însemnat vieţii din trup, de ce să ne depărtăm de la slujirea lui Dumnezeu, făcîndu-ne întregi, slujitori deşertăciunii? 

Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de cele ale vieţii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poartă grijă de ea ?

Străduinţa omenească, dacă nu primeşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la ţintă. 

Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu dăruiește bunuri desăvîrşite, chiar fără conlucrarea omenească. 

Ce le-a folosit străduinţa proprie acelora către care a zis Dumnezeu: „Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, şi am suflat aceasta din mîinile voastre?" (Agheu 1, 6-9) 

Şi ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se îngrijească de ele? N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurîndu-se de nici una din roadele pămîntului? Au fost ei lipsiţi de mîncare?  Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită, trimiţîndu-le prepeliţe şi nu le trimitea cerul mană, printr-o ploaie neobişnuită şi străină ? Iar piatra lipsită de umezeală, nu le dădea, cînd era lovită, şuvoi îmbelşugat de apă?(Ieș. 16,13) În sfîrşit, veșmintele şi încălţămintele nu le-au slujit tot timpul fără să se învechească? Dar prin ce lucrare a pămîntului şi-a cîştigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită şi de cele mai trebuincioase lucruri, pîine, luînd-o de la gura copiilor ei, că să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus şi de fire? (Deut. 8,3)

Cugetare:

• Neacceptarea faptului că Dumnezeu are grijă de creația Sa, implicit de umanitate si că această grijă ajunge nediluată și neîmprăștiată la mine însumi mă face să adopt perspective și atitudini de viața nepotrivite cu căutarea virtuților și care favorizează păcătuirea.
  
  
• Fiind neîncrezător în grija Lui pentru mine și cei dragi ai mei mă îndemn singur către străduința de a aduna acele lucruri despre care cred că pot aduce siguranța, pacea și fericirea mea și a celor dragi. 
  
  
• Fie ele bunuri materiale ori poziții profesionale, atitudini cultura, sociale și educaționale.
  
  
• Iată, chiar și cinstirea înaintașilor o putem corupe cînd pierdem din vedere orizontul dragostei. Ca bietul Nabot care fiind ținta planurilor generate de invidie a pierdut tot. 
  
  
• Dumnezeu ne poartă de grijă. O face astfel încît să ne fie ajutată calea spre virtuți, nu în așa fel încît să ni se împlinească planurile date de imaturitatea noastra duhovnicească. Ne întreabă sfîntul Nil despre sfinții din vechime:
  
  „Şi ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se îngrijească de ele?”
  
  #Nouă ce ne lipsește?
  
  #De ce sîntem nefericiți și preocupați?
  
  #Cum de sîntem atît de deconectați de fericire deși Dumnezeu ne poartă de grijă în mod atît de evident?
  
  #De ce e secătuită bucuria din casele noastre și dintre noi cînd vedem că sîntem scăldați cu atîta purtare de grijă?
  
  #Nu sînt întrebări retorice ci îndemnuri la meditație.
  
  #Meditația ajută. Meditația noastră, ortodoxă. Iar ca să o facem cum trebuie e nevoie să înțelegem că purtarea de grijă începe de la zigot dincolo de mormînt. 

            μελέτη θανάτου

            Meleti Thanatou!

___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 158

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XI)

 

12. Sau nu socotim că e ruşinos să fim osîndiţi de cei mai mici, pe care îi numim lumești (κοσμικούς), pentru călcarea de către noi a rînduielilor Mîntuitorului, şi să fim învăţaţi poruncile Lui de către cei ce ar trebui să le înveţe de la noi? 

Căci atunci cînd noi ne încăierăm şi ei ne spun: sluga lui Hristos nu trebuie să se lupte, ci să fie blînd cu toţi, sau cînd noi ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: „dacă îţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa", ce altceva fac, decît rîd de noi şi glumesc pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată?

Şi de fapt, nu este nevoie să ne luptăm pentru avuţii şi să facem toate cîte suntem siliţi de purtarea acestora de grijă. 

Cineva ţi-a stricat hotarul viei şi a adaos-o locului său; altul a lăsat vitele sale în pămîntul tău; altul a abătut apa care curgea prin grădina ta. Prin urmare trebuie să te întărîţi şi să te faci mai rău decît cei cuprinşi de furii, certîndu-te cu toţi? 

Mintea, care e datoare să se ocupe cu contemplarea făpturilor, e pusă să umble pe la judecătorii şi să-şi întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri, ca să izbutim în cîştigarea unor lucruri, ce nu ne folosesc la nimic.

De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar fi ale noastre, luînd asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi nu ascultăm pe cel ce ne plînge ca pe nişte nenorociţi?. 

„Vai, zice Proorocul, celui ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare". (Plângerile lui Ieremia 4, 19)

Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice:

„S'au făcut urmăritorii noştri, mai iuţi ca vulturii cerului", (I Corinteni 6, 18) iar noi ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că mişcîndu-ne noi mai anevoie la drum, vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care ne-a învăţat Pavel să fugim, zicînd: „fugiţi de desfrînare" şi de lăcomia de averi. 

Căci şi cei sprinteni în alergare spre linia de final, dacă nu-şi pun puterea cu încordare la lucru, rămîn în urmă de-i prind vrăjmaşii ce-i  urmăresc, care au poate picioare mai iuți.(1)

Cugetare:

• Cînd auzim cuvîntul: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume,[...]” și înțelegem că ni se adresează, acest proces interior de identificare a noastră cu cei aleși de Domnul din lume ne responsabilizează.
   
• Înțelegem că nu putem fi în același timp și aleșii lui Hristos și ai lumii. 
  
  
• Dar, ce este lumea?
  
  
• Despre ce vorbește Mîntuitorul și care este înțelesul acestei noțiuni în ortodoxia filocalică?
  
  
• Plecăm de la faptul că evreii- poporul ales- puteau să se definească ca aleși doar stabilind hotare care să deosebească poporul ales de ceilalți.
  
  
• Din această nevoie s-a ajuns la sensul că acest cuvînt - lume desemnează pe toți cei care nu sînt între aleșii Domnului, adică oricine care nu era evreu.
  
  
• Mîntuitorul li se adresează direct și pe loc evreilor și, desigur, folosește noțiuni cu care ei sînt obișnuiți. 
  
  
• La rîndul lor, Apostolii și Părinții au au folosit aceleași noțiuni. De astă dată, însă, pe măsură ce Biserica își manifesta însușirile deosebite de ceea ce putea fi numit o sectă evreiască, lumea a devenit noțiunea prin care Părinții numesc acea parte a umanității care refuză chemarea în rîndul noului popor ales și în ultimă instanță în Împărăție.
  
  
• Deci cînd Sf. Nil Ascetul scrie despre „cei pe care îi numim lumești” face referire la cei despre care știm sau credem că refuză valorile ortodoxiei. 
  
  
• În zilele noastre ar trebui să ne fie destul de ușor de înțeles care sînt cei lumești. Mai cu seamă că noi, datorită liturgicii și predicii, am păstrat noțiunea patristică a acestui cuvînt.
  
  
• Pentru popor, în Banat și Crișana, un om lumeț este un om dedicat în întregime plăcerilor trupești și dorințelor materiale, care trăiește într-o euforie a simțurilor.
  
  
• Lumea, în acest model de înțelegere este sistemul care asigură posibilitatea acestei euforii senzuale și a acestor țeluri materiale.
  
  
• Dar, este de menționat un lucru interesant, în limba română, atît în daco-româna de redacție modernă pe care o vorbim noi cît și în aromână acest termen- „lume” descinde direct din cuvîntul latinesc „lumen” care înseamnă lumină. Probabil strămoșii noștri au ajuns să renunțe la cuvîntul latinesc „mundi” care înseamnă lume, univers pentru a-l înlocui cu unul care să reflecte o percepție diferită asupra noțiunii de lume, anume „tot ce este sub soare sau tot ce este (stră)luminat.” În această parte a continentului toate popoarele împărtășesc aceeași concepție. Astfel pentru slavii din nordul și sudul nostru cuvîntul  свѣтъ (světŭ) este atît lumină cît și lume, pentru unguri világ înseamnă la fel, lumină dar și lume.
  
  
• De ce această tranziție? De ce au renunțat strămoșii noștri la un cuvînt funcțional și consolidat pentru a circula între ei un cuvînt meșteșugit filosofic? Probabil fiindcă au trecut prin schimbări importante ale modelului de înțelegere al existenței. 
  
  
• Este posibil ca importanța unor convingeri precum: „44.  Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, 45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mt. 5) să fie destul de mare încît să remodeleze nevoia de a exprima realitatea în conformitate cu noile înțelesuri.
  
  
• Putem bănui o filosofie de viață specială a strămoșilor noștri dacă nu excludem posibilitatea ca această schimbare să fi avut loc în aceeași perioadă în care strămoșii au renunțat la cuvîntul latinesc „malus” care însemna „opusul binelui” și care are corelație cu „viclean” pentru a folosi un cuvânt inexistent anterior, creat din „reus” care înseamnă „învinuit, acuzat”, anume cuvîntul românesc „rău.”  Cînd strămoșii spuneau „X e rău” ei spuneau ca este învinuit, e culpabil, nu că l-au judecat și au decis că este contrar binelui.
  
  
• Așadar, Dumnezeu răsare soarele peste cei buni și peste cei răi, deci lumea este ceea ce luminează soarele ca semn al purtării dumnezeiești de grijă, iar oamenii nu sînt dovediți a fi contrariul binelui cîtă vreme in dubio pro reo - există vreun dubiu cu privire la justețea învinuirii.
   
• În acest context capitolul 12 este limpede: cînd noi dăm motive celor din lume să acuze incoerența și ipocrizia cu care ne trăim practic credință este firesc să ne rușinăm. Chiar dacă ei sînt lumești. Dacă se verifică ipoteza că noi gîndim, vorbim sau făptuim cele contrarii Binelui e mai important decît ce convingeri au acuzatorii noștri. 

• Cînd avem aceleași lupte, griji și țeluri ca cei pe care îi numim lumești și îi concurăm pe aceștia luptîndu-ne cu ei pentru cele pe care le declarăm cu gura demne de dispreț dar de grija cărora umblăm de nebuni prin tribunale ne înrobim mintea și ne îngreunăm spiritul. 

• În aceste condiții ușurăm sarcina vrăjmașului de a ne răpi și a ne ține în suferințe care duc prin întristări la disperare apoi lepădare și chiar deznădejdea suicidală.
  
  

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 157-158

Ilie Ecdicul - Capete morale (VIII)

 

22. Sufletul împrejmuit de virtuțile pomenite, își are cetățenia sa, care este răbdarea, neclintită de ispite. ”Întru răbdarea voastră veți dobîndi sufletele voastre”, zice Scriptura. Dar dacă lucrurile stau altfel, se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri.

23. Nu toți cît sunt pretutindeni în ale cuvîntului, sunt și în ale gîndului. Nici toți cît sunt în ale gîndului, se vor afla și în ale simțirii din afară. Căci deși pe toți îi are birnici simțirea, dar nu toți îi plătesc la fel birul. Din simplitate cei mai mulți nu știu să o cinstească așa cum cere ea.(1)

Cugetare:

Detalieri la paragraful 22:

• Rînduiala  și postirea facilitează practicarea virtuților. Acest ansamblu dă sens vieții. Aduce bucurie în viață.
• O viață cu sens, dusă în bucurie, este o viață întărită în fața asaltului necazurilor. Are cum să întărească prin răbdare pe care o trăiesc. 
• Devine greu de cucerit de frici și temeri ca o cetate întărită. 
• Motivele care pot aduce în viețile noastre întristări, supărări, certuri, dezbinări, nefericire sînt susținute de frici. Cei care trăiesc vieți lipsite de  sens și bucurie tremură de teamă înaintea unor lucruri care nu pot atinge practicanții virtuților. Cei fără rînduială și fără trăirea practică a ortodoxie dau putere amenințărilor fără substanță și trăiesc terorizați de această putere.
• De aceea scrie „se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri”

Detalieri la paragraful 23:

• Nu înseamnă că dacă am vorbirea măsurată, bine manierată și cumpătătă sînt virtuos și la nivelul gîndurilor. Asemenea și chiar dacă la nivelul gîndurilor avem prudența de a fi cumpătați, se poate să nu dăm cinstea care trebuie dată simțirii.
• Să ne amintim că prin simțuri comunicăm cu lumea și simțirea noastră, odată recalibrată prin despătimire și luminare, este capabilă să constituie parte semnificativă din lucrarea de restaurare a Creației.

_____________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 284

Ilie Ecdicul - Capete morale (I)

1. Niciun creștin care crede drept în Dumnezeu nu trebuie să fie fără grijă, ci să aștepte totdeauna ispita, ca atunci cînd va veni să nu se mire și să  nu se tulbure, ci să rabde cu mulțumire osteneala necazului și să înțeleagă ceea ce zice, cîntînd cu Proorocul: ”Cearcă-mă Doamne și mă ispitește”. Căci nu a zis: ”Certarea ta m-a răpus”, ci ”m-a îndreptat pînă la sfîrșit”.
   
   

2. Începutul virtuților e frica de Dumnezeu, iar sfîrșitul, dragostea Lui.
   
   

3. Începutul a tot binele este rațiunea făptuitoare și fapta rațională. De aceea nici fapta fără rațiune nu este bună, nici rațiunea care se deapănă fără faptă.
   
   

4. Fapta trupului este postul și privegherea; a gurii, psalmodia, rugăciunea și tăcerea, mai de preț decît cuvîntul. Fapta mîinilor e ceea ce se face către ele fără murmur; iar a picioarelor, drumul străbătut de ele, de la prima poruncă. Fapta sufletului e înfrînarea săvîrșită cu simplitate și simplitatea cu înfrînare; iar a minții, rugăciunea în contemplație și contemplația în rugăciune.
   
   

5. Tuturor virtuților acestora le premerge mila și adevărul, a căror roadă e smerenia și darul deosebirii care, după Părinți, vine din aceea și fără de care nici aceea nu-și va putea vedea marginea ei.
   
   

6. Făptuirea care necinstește jugul rațiunii, e ca o vacă ce rătăcește încoace și încolo în jurul celor nefolositoare. Iar rațiunea, care leapădă veșmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu bună cuviință, chiar dacă se preface la părere că e așa.
   
   

7. Sufletul bărbătesc, ținînd aprinse, ca o femeie, toată viața ei, făptuirea și contemplația, ca pe două sfeșnice, face cele cuvenite. Iar cel dedat plăcerilor, le face pe cele dimpotrivă.
   
   

8. Nu ajunge sufletului, spre desăvîrșita izbăvire din păcat, reaua pătimire de bună voie, de nu se va desface de el și prin focul celei fără de voie.
   
   

9. Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc și prin apă, adică prin osteneli de bună voie și fără de voie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.
   
   

10. Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bună voie sunt trei: sănătatea, bogăția și renumele, așa și ale celor fără de voie sunt trei: pagubile, batjocurile și bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.(1)

Cugetare:

• Aflăm că este necesar să păstrăm cunoștiința că vom fi încercați. De remarcat că aici vedem limpede exprimat înțelesul de încercare al ispitei, de examen și nu acela, prea des acceptat de noi, de înșelare.
• Chiar în versetul psalmic citat avem exact același înțeles: δοκιμάζω (dokimazo) este cuvîntul folosit în Septuaginta care înseamnă a recunoaște ca valid ceva ce a fost examinat. Ideea minunată din spatele acestui cuvînt este relația de moștenire prin descendență pe care o are cu δόκιμος (dokimos) care însemnă a fi acceptat, considerat plăcut sau valoros. Așadar, cercetarea aceasta (numită dokimazo), ispitirea despre care scriem, pleacă de la faptul că ceea ce este testat merită, are valoare, este plăcut, deci de la premisa că va fi acceptat.

• Dumnezeu ne ispitește de la premisa că am învins ispita.
• De aceea, ispitele nu sînt menite să ne piardă ci puse înaintea noastră să le biruim.

________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 281-282