Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVI)

 

38. De fapt Iacob, spunîndu-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc,(Fac 48, 22) arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpînire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sichemului.

 S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol în ascunziş. 

Căci a ascunde zeii în Sichem, e lucru de laudă; iar a ține un idol în ascunziş, e lucru de ocară. 

De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicînd: (Deut 27,15) „Blestemat să fie cel ce va face idol cioplit sau turnat, lucru de mînă de meşter şi urîciune înaintea Domnului şi-l va pune la loc tainic!" 

Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pămînt pentru totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş.

 Căci ceea ce a fost ascuns în pămînt şi nu se mai arată vederii, se şterge cu vremea şi din amintire.

 Dar ceea ce e ţinut în ascunziş, nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. 

Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gîndul urît, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. 

De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gînduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinînd cu uşurintă spre patima izgonită şi împlîntînd în pămînt bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aplecîndu-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice.(1)

Cugetare:

• Continuînd în aceeași cheie simbolică, sfîntul ne învață că asprimea dobîndirii liniștirii și a binelui prin asceză, simbolizate de Sichemul cucerit prin luptă grea de Iacov  solicită să nu renunțăm cu ușurință la ceea ce ne deosebește de omul vechi, anume lucrarea virtuților. Apucăturile omului vechi, împatimit trebuie să fie îngropate în trecut, nu ascunse convenabil astfel încît să ne întoarcem la acestea cînd vrem. 
  
  
• Odată ce am lăsat în trecut un eveniment al păcatelor nu este permis să îi păstrăm puterea dezgropîndul prin atenția și frica cu care ne întoarcem în întunericul în care l-am ascuns. 
  
  
• Depășind căderea, recuperîndu-ne din ea, renunțînd la strălucirea și la părutele beneficii ale păcătuirii vom construi lucrarea virtuții, nu vom tot dezgropa idolii împătimirilor noastre.
  
  

__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178-179

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIV)

 

15. Dar atunci ce va păţi şi cum nu va fi cu totul urît cel ce se ocupă pururea cu aceste trebuinţe şi niciodată nu se ridică la viaţa cea dreaptă, din pricină că nu are coapse deasupra picioarelor, ca să sară cu ele de pe pămînt? Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai întîi pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apropiindu-se puţin de pămînt, se saltă dintr-odată în  văzduh, tot aşa raţiunea, care distinge lucrurile firii, după ce s-a coborît, umilindu-se, la trebuinţele trupului, îşi avîntă iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridicînd împreună cu sine niciunul din gîndurile pămînteşti. Pentru că a ţine drepte coapsele, e propriu atît celor ce nu se bucură de multe plăceri şi nu se tîrîie pururea pe jos, cît şi Sfintelor Puteri, care nu au lipsă cîtuşi de puţin de cele trupeşti, nici nu trebuie să se încline spre ele. Iar aceasta arătînd-o mai 'nainte marele Ezechiel, a zis: 

„Coapsele lor erau drepte şi picioarele lor erau înaripate".

Aceasta arată nepovîrnirea voinţii şi sprinteneala firii lor spre cele inteligibile. 

Oamenilor însă le este destul de propriu să aibă coapsele înclinate. 

Uneori ei se apleacă spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pămînteşti, atîta cît sileşte trebuinţa. 

Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională. 

Căci să băgăm de seamă că şi despre cel ce umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat  celor din trup dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan, luptînd cu Naas Amonitul, l-a biruit umblînd pe patru picioare, fiindcă prin aceasta el slujea numai trebuinţei firii. Căci trebuia ca cel ce lupta împotriva şarpelui ce se tîra pe pîntece — aşa se  tălmăceşte Naas - să-şi ia pentru puțină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblînd pe patru picioare, ca apoi, ridicîndu-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu multă uşurinţă.(1)

Cugetare:

• „Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pămînteşti, atîta cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională.”
  
  
• Preocuparea stăruitoare de cele lumești ne deformează într-atît încît trupul nostru duhovnicesc, care are reperele simbolice al anatomiei trupului material, devine malformat. 
  
  
• Nu mai are membrele complete care să-l ridice și să îl înalțe cu elan duhovnicesc. Sînt atrofiate.

• Așa cum acela care trebuie să sară într-o groapă nu prea adîncă (să spunem că este un cățărător) își controlează traiectoria și musculatura fără a avea nevoie de calcule explicite și extensive la fel coborîrea noastră spre trebuințele trupului se desfășoară firesc, fără nevoia de a filosofa.
  
  
• Coapsele celui care sare se apropie de pămînt atît la elan cît și la aterizare,  cînd preiau greutatea corpului la care se socotește viteza căderii. 
  
  
• Sînt două apropieri diferite de sol.
  
  
• Două simboluri diferite. 
  
  
• Elanul este momentul trecerii de la învoirea cu gîndul (este necesar să sar) la momentul execuției și împlinirea pregătirii de pînă atunci. Este momentul în care exercițiile anterioare destinate creșterii puterii coapselor se expun realității directe. Dacă au fost perseverente și adecvate creșterea de putere adusă de ele va permite săritorului să controleze săritura de la elan eficient pînă la aterizare sigură. 
  
  
• Aici e de amintit că de fiecare dată cînd vorbim despre asceză, vorbim despre exerciții, antrenament, fiindcă askesis asta înseamnă în limba greacă, după cum am arăta extensiv în cugetările din lunile precedente. 

• Atletul este atent în timpul antrenamentelor cum respiră, ce gîndește, unde pune piciorul, cum îi stă mîna, el urmărește cu seriozitate și atenție ce efecte apar în trup în urma antrenamentelor, evaluează și ajustează totul respectînd îndrumările antrenorului.
  
  
• Executarea elanului cu în condiție fizică slabă și cu lipsă de atenție concentrată poate duce la eșec sau accidente. 

• Elanul simbolizează abordarea cu rînduială a impulsului trupesc în viața noastră, așa cum în coapsele săritorului se adună tensiunea musculară, în spiritul postitorului se strînge puterea stăpînirii cîștigată în ascezele făcute după rînduială. Ca atletul, ascetul a pregătit respirația, mintea și trupul după îndrumările duhovnicului și e gata să pună la lucru aptitudinile cultivate. 
  
  
• Iar cum la finalul elanului tensiunea din coapse se transformă în lucru mecanic, puterea stăpînirii postitorului se transformă în lucrarea care îl asigură să nu cadă în trup împlinind trebuințele firești ale acestuia. 
  
  
• Iată, de aceea este importantă postirea si acesta este motivul pentru care oricine o ocolește se expune riscului de a „cădea în trup ca într-o groapă deschisă care i-ar putea deveni mormînt”.

• La momentul aterizării, coapsele săritorului se apropie altfel de sol. Ele preiau o greutate mărită de viteza căderii și acesta este momentul în care se testează categoric și direct antrenamentul anterior. Victoria (sau eșecul) este, mai degrabă, consecința pregătirii, a evaluării puterilor proprii în raport cu adîncimea la care se sare decît rezultatul condițiilor externe- sol, vreme, spectatori, lăudători, huiduitori etc. 
  
  
• În același fel este și pentru ascet.

• Amîndoi, atlet și ascet, indiferent de victorie sau eșec, vor relua antrenamentul/asceza analizînd ce s-a întîmplat și cum ar fi putut fi mai bine. 
  
  
• Amîndoi vor culege motivație și vor cultiva capacitatea de a ajusta pregătirea în vederea următorului eveniment.
  
  
• E un mister nedezlegat de rațiunea omenească cum este posibil ca oamenii să știe atît de multe despre pregătirea trupului și să respecte atît de multe rigori pline de disconfort pentru trup dar refuză sau sînt delăsători cînd vine vorba să facă același lucru pentru ei înșiși, cei pereni, duhovnicești și cerești.
  
  
• Trăim timpuri în care postirea în trei zile de la Vecernei la Vecernie e suspicionată a fi năsănătoasă de același tip de om care își asumă zilnic „intermittent fasting” vreme de 8 pînă la 12 ore.
  
  
• Sîntem contemporani cu bizareria ca ortodocși botezați să accepte tehnici de „Mindfullness”  și de „Heart Coherence” și să găsească dificil și inutil să practice „Doamne miluiește” cu respirație, ce să mai vorbim de o rînduială deplină și onestă a rugăciunii inimii.
  
  
• De aceea cădem în trup cînd căutăm să împlinim necesitățile lui si pierdem măsura într-atît încît nu mai știm cît de jos ne este pieptul, asemenea insectelor cu multe picioare și fără coapse al căror simbol îl evocă sfîntul Nil.
  
  

_______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 160

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (II)

 

5. Libertatea voinţei se arată în voirea sufletului raţional, care e gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului.

6. Lumina cunoştinţei adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele de rău. Căci atunci calea dreptăţii, atrăgînd mintea spre Soarele dreptăţii, o duce la lumina nesfîrşită a cunoştinţei, ca pe una care caută de aci înainte cu îndrăznire dragostea. Trebuie deci să smulgem într-o pornire nemînioasă dreptatea de la cei ce îndrăznesc să o necinstească. Căci rîvna evlaviei îşi arată biruinţa nu urînd pe cineva, ci mustrându-l.(1)

Cugetare:

• La paragraful 5 vedem că libertatea voinței aparține ființelor raționale. Așadar ființele lipsite de rațiune (cei sărăci du duhul, cei îmbolnăviți în vreun mod care le afectează rațiunea și celelalte ființe neraționale) nu au libertatea voinței. Aceasta este adevărata deosebire între om si făptura văzută. Astfel, voința sufletului rațional se poate mișca spre ce dorește, de aici și responsabilitatea. De aceea ține de noi să ne motivăm a ne folosi libertatea voinței pentru a ne mișca viața spre bine. Nu oricum ci să fim mereu atenți ca la fiecare ocazie să căutăm binele, să fim „gata spre bine”. 
  
  
• Lucrînd binele din cauză că ne orientăm libertatea voinței spre bine și o ținem în stare atenție alertă spre săvîrșirea binelui, populăm zilele noastre cu amitirea binelui și anulăm pomenirea răului din amintirile nefericite ale păcătuirii și împătimirii. Umplîndu-ne zilele de bine împingem răul afară din vasele sfinte care sîntem noi.
  
  
• Pr. D. Stăniloae:" Dumnezeu se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate încălca, pentru că provine din atotputernicia lui Dumnezeu. (Dogmatica, v. I, p. 431)
  
  
• Discernămîntul este fundamental pentru o conduită care să permită atingerea cunoștinței. Cum ne formăm discernământul e o chestiune de asceză și mistică. Ne vom mai întîlni cu această meditație. În acest moment ne este de folos să remarcăm faptul că discernământul nu este doar rezultatul analizei reci a faptelor ci este analiza obiectivă a faptelor călăuzită de dragoste. De aceea falselor acte de justiție, desfășurărilor argumentative lipsite de dragoste le opunem cu fermitate nemînioasă produsul discernământului nostru înduhovnicit de dragoste. Cunoaștem că ne folosim de acesta cînd realizăm că nu ne îndreptăm cu supărare, mînie, ură asupra aproapelui ci cu autoritatea blîndă care indică ceea ce trebuie vindecat în atitudini și comportamente fără a răni. Cuvîntul ales în română e foarte important: "mustrare ". Are aceeași rădăcină cu demonstrare și reprezintă mai degrabă actul de a indica, a arăta decît a certa. Certare  vine din cuvîntul certo care indică o luptă, o dispută menită a rezolva o chestiune, a o duce la finalitate.

Precizări despre apatheia, empatheia și sympatheia - Christos Thomopulos: 

• Pentru că mai sus s-a menționat empatia și faptul că acest cuvînt este un neologism adoptat în limba Romană din franceză e interesant să facem cîteva precizări de natură lingvistică.  Acest cuvînt vine din grecescul εμπάθεια iar istoria lui lingvistică este atit de lămuritor simbolică prin deturnarea semantică la care a fost supus. ἐν (en= în) + πάθος(páthos= durere, suferință, pasiune).
• Acest cuvînt a făcut carieră în mediul psihologilor englezi după ce un anume  E.B. Titchener l-a împrumutat (mutilîndu-i înțelesul) pentru a traduce Einfühlung din germană. Cîtă vreme cel din urmă înseamnă „în contact” enpathos înseamnă „întru suferință, în+pătimire”. In Lexiconul Lampe la pagina 2883 este cuvîntul συνυπομεν care ar fi putut acoperi semantica respectivă.  Conotația puternic negativă este prezentă și azi în limba greacă la cuvântul ἐμπαθής. În urma acestui tip de demers (popular în secolele XVIII- IX și chiar la începutul secolului XX ) s-a inversat conotația emoțională.
• Din noțiunea de negativă de împătimire s-a ajuns la uzanța eronată a unei semantici care exprimă capacitatea de a fi deschis, sensibil la emoțiile celuilalt. În limba engleză (și nu numai) este folosit adesea și haotic ca sinonim al lui sympathy. În realitate, în contextul cultural generat de ortodoxie εμπάθεια este antonimul nepătimirii- în greacă ἀπᾰ́θεια - despre care am scris mai sus cîteva detalii.Amintim doar că apatheia înseamnă libertatea de suferințe, nepătimirea și este folosit ca atare în cultura ortodoxă, atît de limbă greacă cit și de limbă latină. 
• Mai târziu aparînd fricțiunile între Patriarhia Romei restul lumii creștine, cu scopul obținerii de putere lumească și primat administrativ, Europa apuseană se îndepărtează de sensul original (In timpul tratatelor “contra errores Grecorum” al lui Toma de Aquino din secolul al 13-lea, procesul era deja la capătul lui).După renaștere și iluminism, se vede sensul deja împământenit și astăzi: În Lexiconul Lampe la definiția pentru apatheia se insistă pe noțiunea de libertate fată de păcate în care sînt adesea contopite sensurile conexe.  Așadar nicidecum nu înseamnă indiferență, demotivare, dezinteres. Este interesant cum empathos a fost deturnat din înțelesul negativ în cel pozitiv și invers, cum apathos a devenit din cuvînt pozitiv unul negativ.  În cele din urmă avem cuvîntul συμπάθεια - simpatheia, de la sin+patos/patimă care înseamnă a suferi împreună. Dar nu e vorba de o suferință doar propusă rațional ci împărtășită, o afinitate- înrudire în suferință. 
• Este suficient să arătăm puterea cuvintelor derivate din limba română, care au păstrat semnificația originală: patos, patimă, pățanie, împătimire, nepătimire, compătimire. Comparația cu neologismul pasiune ar fi interesantă și poate va face subiectul unui alt comentariu. 
• Observăm diferența culturală profundă între cele două creștinisme, cel apusean și cel răsăritean: dacă la noi în spațial ortodox, post-bizantin πάθος, patos - patimă sunt cuvinte care exprimă o pățanie/patimă (πάθημα și πάθηση), o realitate înfăptuită și nu numai cerebrală (πάθος, a se vedea aici și verbul ποθώ a dori cu împătimire), în occident spiritualitatea a devenit o chestie eminamente cerebrală, o chestiune de credință, de gândire, cognitivă („cogito ergo sum“ după Descartes). 
• Rădăcinile acestei transformări se pot găsi la centrarea occidentului în scrierile latinofonul Augustin. Datorită sărăcirii în urma invaziilor barbare și căderea imperiului Roman de Apus s-a pierdut accesul la limba erudiților, limba internațională din vremurile de pe atunci și s-a redus nivelul de înrudire doar la (puținele) surse latinofone. Astfel s-a pierdut masa scrierilor hellenofone, siriace și copte a părinților deșertului. Tocmai aceste scrieri care reprezintă baza teologiei răsăritene și e care încercăm să le cercetăm aici.
  
  

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (I)

     

1. Fraţilor, oricărei vederi (contemplaţii) duhovniceşti să-i premeargă credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecînd printr-o simţire a minţii urma Celui nevăzut.

2. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă îşi cultivă modurile vieţuirii. Din această stare nu se mai poate schimba cînd sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns în Dumnezeu aşa de mult, cît poate vrea cu puterea care lucrează în el. Căci zice: „Fiţi buni şi milostivi, ca Tatăl vostru cel din ceruri“ (Luca VI, 36).

3. Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Cînd însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui decît deprinderea răului. Fiindcă cel dintîi este, pe cînd cel de al doilea nu este decît numai în faptul că se face.

4. Toţi oamenii suntem „după chipul“ lui Dumnezeu; dar „după asemănare“ nu sunt decît aceia care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Cînd deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieţii uşoare(1)

Cugetare:

• Contemplația are ca premisă credința, nădejdea și dragostea. Credința și nădejdea ne ridică deasupra celor care se adresează simțirilor. Dragostea, fiind legătura fundamentală interpersonală a  Tatălui și Fiului și a Duhului Sfînt, precum și a lui Dumnezeu cu creația, leagă sufletul de cele dumnezeiești. Dragostea se prezintă că un alt simț, mai presus de simțuri, care călăuzește mintea spre Dumnezeu.

• Putem deveni buni doar dacă vom cultiva un mod de viață în acord cu Dumnezeu. Odată pătruns de acest mod de viață nu îl mai pot părăsi. Avem adesea înșelarea că aceste cerințe sînt filosofice, teoretice. Vedem la a treia subliniere cît de operațional este mesajul dat de Însuși Hristos în referința biblică oferită.
  
  
• Referința biblică dată la paragraful 2 (Luca VI, 36 ) e mai ușor de înțeles în contextul capitolului: 

"29  Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;
30  Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
31  Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
32  Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
33  Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
34  Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
35  Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
36  Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
37  Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”                                                                                                                                  

• E necesar să aprofundăm cuvîntul ales de traducătorul român al Bibliei. 
  
  "Milostiv" e un cuvînt (de origine slavonă) compus din милъ ( citit aproape ca mili) și sufixul -ость ( osti). Unde "mili" înseamnă drag iar prefixul formează substantive feminine.  În slavoneasca bisericească милость (milosti) are același sens la milostiv în românește cu precizarea că se înțelege că milostenia este precedată de starea de drag.
  
  
• În traducerea slavonească nu se folosește cuvîntul милость ci милосерди (miloserdi). În română îl avem și noi, mai mult în limbaj liturgic ca "milosîrd." Tot cuvînt compus mili + серди (serdi). серди = inimă în slavoneasca bisericească.  Milosîrd  ar putea însemna a avea inima plină de drag. Dar la vechii slavi inima este nu doar centrul emoțiilor ci a întregii vieți. De aceea серди înseamnă și comportament, emoții, predispoziție sufletească. În aceste calități formează diferite substantive în slavonește.
  
  
• În textul grecesc ptr "milostiv" avem οἰκτίρμων oiktirmōn sau ichitrimon care înseamnă compasiune. Compasiune, fără a detalia, are din perspectivă istorică valența de a descrie starea de suflet care ne poate face să simțim suferințele aproapelui. Dar e interesant că passio în latină înseamnă și eveniment. Așadar compasiune e și a putea suferi alaturi de aproapele și de a experimenta evenimentele prin care trece. Azi ne place să îi spunem empatie, care nu e decît franțuzismul enpathie doar că în locul prefixului con (împreună) e folosit en (fr) = în. Însă despre cîteva cuvinte formate cu un prefix + pathos vom scrie ceva mai jos pentru a lumina unele aspecte semnificative ale limbii vorbite azi de noi.
  
  
• Așadar să fim buni în sensul menționat de Sf. Diadoh înseamnă să fim capabili să simțim împreună cu aproapele  suferințele sale și să înțelegem prin ce trece de parcă l-am însoțit prin evenimentele vieții lui. Dar e bine să reținem bogăția cuvîntului milostiv care implică noțiunea de dragoste. Cu precizarea că милъ înseamnă drag de ceva dar drag драгъ înseamnă în slavonește "prețios, ceea ce prețuiești". Cuvîntul „dragoste” de aici vine.

_____________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312

Încă o cugetare cu referire la lăcomia pîntecelui

 

   „Dintre dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei care se ridică întîi la luptă sînt cei încredințați cu poftele lăcomiei pîntecelui, cei ce furișează în suflet iubirea de argint și cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toți ceilalți vin după aceștia, să ia în primire pe cei răniți de ei. Căci este cu neputință să cadă cineva în mîinile duhului curviei dacă nu a fost doborît întîi de lăcomia pîntecelui.” (1)

Cugetare:

• La nivel practic, stăpînirea lăcomiei pîntecelui este dezideratul inițial în demersul ascetic. La același nivel fundamental  se află controlarea iubirii de arginți (de avere, de cele materiale) și a slavei (aprecierii, laudei, valorizării) primite de la semeni. 
  
  
• Controlul lăcomiei pîntecelui este atît de importat încît de el depinde capacitatea noastră de a ne opune păcatelor. Evagrie ne spune că e dea dreptul cu neputință ca un om cumpătat (în ce privește hrana) să cadă în păcatul curviei. 
  
  
• Așadar, ceea ce am aflat la început despre postire și necesitatea cumpătării de fiecare zi este susținut de ce am aflat azi. Nu postim în hopuri. Nu facem patru posturi pe an ca să întrerupem perioadele de hrănire nestăpînită și neîngrijită. Ținem cumpătarea tot anul și în cîteva ocazii (patru azi, dar nu așa a fost mereu) înăsprim reținerea de la hrană pentru a supune trupul.

_____________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 85

Cugetări patristice despre postire

  

  

    

”În ziua în care postești, să-ți fie de ajuns un pic de pîine, apă și legume, mulțumind lui Dumnezeu. Și socotind cheltuiala hranei pe care ar fi trebuit a o mînca în ziua aceea, să o dai unui frate sărac înstrăinat sau unei văduve sau unui orfan, și cel care primește, umplîndu-și sufletul său, se va ruga pentru tine Domnului.”                                 

                                                                                                                                    Avva Paladie

                                                                                                                             

   

"Dar postul mai înseamnă și un act de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că este un act de înfrînare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale și trupești, în așa măsură încît nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dîndu-ne iluzia, și trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista și parcă pentru ea ar fi toate. Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toți și toate."⁽¹⁾                                                                                                           

    " ... plivirea necontenită de patimi, afecte și de înclinări spre chemările răului, are ca o condiție neapărată ceea ce am putea formula în mod negativ: să încetezi de a fi tu însuți măsura lucrurilor. Dacă raportezi totul la tine ca la suprema măsură, te vei simți mereu iritat, ofensat și revoltat. În locul acestor mișcări de dezechilibru psihologic și moral, se recomandă practicarea răbdării, a blîndeții și a umilinței. Practicarea acestor virtuți își are razimul solid în exemplul totdeauna viu în minte al Mîntuitorului care, în mijlocul umilințelor și al ofenselor raporta totul la "voia Tatălui". Cînd Dumnezeu devine pentru tine și în locul tău măsura lucrurilor, ofensele de dinafară îți devin indiferente, impulsurile rele de dinăuntru se pot învinge cu ușurință fiindcă, față de lumea înconjurătoare și față de tine, ai atins starea de apatie."⁽²⁾

Cugetare:

• Uneori o să redescoperim cuvinte ortodoxe denaturate în semantica de azi. Cuvîntul restaurat pentru noi azi e APATIE.

• ἀπάθεια (în greacă), apathia (în latină) înseamnă lipsa suferinței, despătimire, eliberarea din robia emoțiilor.

• DEX 2009: APATÍE s.f. Stare, adesea patologică, de indiferență față de propria persoană și față de lumea înconjurătoare. (În unele concepții filosofice și religioase) Ideal moral care constă în înăbușirea oricărei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.

• Cuvîntul grecesc apatheia are sensul mult diferit de înțelesul (negativ) mult circulat de ”indiferent”. Acest din urmă sens este tributar presiunii neologismelor.  E atît de extins și de acceptat încît pentru a vorbi despre apatie în sensul corect e necesar să precizăm că avem în vedere contextul teologic ortodox sau pe cel filosofic- stoic.

• De aceea e mai clar să folosim un sinonim parțial, anume "despătimire".
  
  
  

________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, IBMBOR, București, 2002, p. 164 

2) Crainic, Nichifor, Sfințenia- împlinirea umanului, Ed. Mitr. Moldovei, Iași, 1993, p. 92

Vindecarea de mitomanie

"De nu aș fi stricat tot ce am fost, nu aș fi putut să mă zidesc. Adică de n-aș fi lăsat tot ce mi s-a părut mai bun din voia mea, n-aș fi putut să dobîndesc fapte bune." 

Avva Alonie ne împărtășește punerea în practică a unui principiu ascetic cu rădăcini scripturistice, renunțarea la ceea ce am ajuns să credem că ne definește. E greu de înțeles un îndemn care ne solicită să renunțăm nu doar la ceea ce evaluăm noi a fi rau la noi înșine ci chiar și la ceea ce ne pare a fi bun. Noi, cei ce pășim pe calea Bisericii, știm de la Părinți că păcatul ne afectează simțurile și gîndirea. Este deja ușor de înțeles că nu putem determina corect ce e bine și ce e rău fiind sub patimi. O cale de a ne elibera de înrobirea patimii este aceasta propusă de avva Alonie. Calea ascetică, eroică în care smerenia este atît de mare încît ne golim de sine și ne punem sub Adevărul etern prin sfatul Părinților și ascultarea duhovnicului.
În zilele noastre știm că de multe ori oamenii se mint pe sine. Probabil fiecare ar putea să găsească cel putin o situație în care s-a mințit singur, îndeobște supraapreciindu-se, dar adesea se întîmplă și să ne mințim subevaluîndu-ne. Uneori această stare devine vecină cu patologia și este numită mitomanie. Mitomanul devine victima propriilor minciuni despre sine. Doar că lucrurile sînt mai complicate decît par. Există studii care indică modificări are structurii creierului la persoanele care mint frecvent, ceea ce nu însemnă că situația este ireversibilă. Știința oferă soluțiile ei de tratament dar fiindcă există dificultăți în clasificarea mitomaniei nu există cercetări extinse care să probeze eficiența vreunui tratament. Pentru noi, din perspectivă teologică, e nevoie să sesizăm, încă odată, că obiceiurile și faptele noastre au puterea de a ne afecta fiziologic și că este necesar să începem actul de restaurare prin distrugerea definițiilor despre sine dobîndite sub patimi, mobilizarea plină de curaj a voinței, însoțirea cu sfaturile Sfinților Părinți, ascultarea de duhovnic și mai presus de toate lucrul cu harul Duhului Sfînt în Sfintele Taine.

Cum să ajungem la măsura dumnezeiască

Pe avva Alonie ( uneori îl întîlnim ca Alonios) îl cinstim în Biserică în data de 4 iunie. A trăit în Schitul egiptean în preajma anului 400 și a fost cunoscut de avva Pimen care l-a dat exemplu de smerenie. 

Cuvîntul lui de azi: "De va voi omul, de dimineață pînă seara, ajunge la măsura dumnezeiească" este tulburător fiindcă arată că Dumnezeu a pus capacitatea de îndumnezeire ca energie, lucrare activă. Această capacitate de sfințire a noastră, a ortodocșilor nu este în stare de hibernare și nu așteaptă un imbold mai presus de fire, nu mai mult decît este lipsit de forțe un arc ce așteaptă să lanseze săgeata. După cum spune avva Alonie, voința ridică degetul care lansează săgeata spre Cer. 

Filocalia audio - Învățătura despre viața morală și despre lectura relevantă

Orice lectură este o decodare, o descifrare în vederea surprinderii mesajului comunicat. Deși vecine, lectura și interpretarea nu sînt același lucru. Lectura ne permite să captăm mesajul, interpretarea ne permite ca din acest mesaj să captăm înțelesul. Unii includ interpretarea în lectură, ca fiind parte intrinsecă a ei. Pentru noi, ortodocșii, interpretarea este atît de importantă încît preferăm să o privim, în mod tehnic, ca etapă a comunicării mesajului. 

Scrieriile științifice sînt concepute pentru a transmite fidel înțelesul, încercînd să nu dea prea mult loc ambiguității și diversității de integrarea a mesajului, cu excepția locurilor în care se impune oferirea unui înțeles flexibil.

Cînd citim un roman permitem autorului să ne propună convenții, credibile sau mai putin credibile, la care ne dăm acordul. Astfel, ne deplasăm dinspre realitatea înconjurătoare în lumea propusă de autor și petrecem o vreme în limitele lumii create de  înțelegerea noastră cu autorul. Un semn al dibăciei autorului operei literare este capacitatea de a crea oportunități pentru diferite puncte de vedere, spații pentru abordări desfășurate pe mai multe niveluri de profunzime și deschideri pentru infuzia valorilor cititorului în procesul de lecturare și interpretare. Astfel, în acest tip de lectură, cititorul caută corespondențe cu fondul său cultural, mișcă valorile sale personale, preconcepțiile si informațiile de care dispune deja pentru a stabili dacă își va da sau nu acordul de a primi propunerea autorului. 

Adesea se spune că lectura este un act de comunicare de la autor la cititor, dar nu întotdeauna este doar atît. Cititorii, adesea, impregnează înțelesul operei într-atît încît nu este neobișnuit ca unele opere să fie înțelese de public în altă cheie decît cea dorită de autor și să fie apreciate și respectate pentru acele întelesuri, nu pentru cele intenționate de autori. 

Literatura poate oferi evadare din restrîngerile propriei vieți a cititorului, devine un viciu, surogatul consumă timpul trăirii și participă la fuga acestuia de sine și de coliziunile care-l copleșesc. Dar literatura poate da imboldul construirii de sine ca participant deplin la realitatea înconjurătoare.

 Cînd ne-am propus să citim Sfinții Părinți și să înregistrăm aceste lecturi am știut că ceea ce ne propunem nu va fi o lectură descrisă mai sus si nici o lectură comună. Nu am ne-am propus să citim pentru a ne informa, nici pentru a analiza textul, nici pentru a consimți la o lume ireală, nici pentru a ne scufunda în imaginar, nici pentru a evada din viețile noastre. Nici măcar pentru a ne construi ca participanți la realitatea imediat înconjurătoare. Ne-am propus a citi pentru a ne deplasa dinspre orizontala materială spre verticalitatea spirituală. Lecturăm pentru a așeza verticalitatea spirituală în centrul orizontalității lumii în care trăim. Citim Sfinții Părinți ca parte a unei transformări de sine complexe care include: participarea regulată la Sfintele Taine, participarea la comunitatea parohială alături de  implicarea comuniunii cu sfinții în viața cotidiană. 

Ca semn văzut al acestora, am înregistrat aceste lecturi dedicîndu-le cu drag acelora care, din multe motive, nu pot să citească, dar doresc să fie în comuniune cu sfinții si cu Biserica lucrătoare. 

Prin demersul acesta, pe care l-am numit "Vocile Părinților", ne-am angajat într-o abordare diferită a textului, nu consimțim la propunerea autorului de a ne face parte la o lume imaginară, cu personaje imaginare. Prin aceste texte, oarecum asemănător epistolelor, ne punem în legătură cu autorul, consimțim ca acesta să devină relevant în viețile noastre prin valorile sale, aplicabile în mod concret. Prin acestă lectură refacem legătura dintre Biserica triumfătoare a sfinților și Biserica luptătoare a lumii noastre. Prin acest demers, sfinții devin participanți de seamă la viețile noastre.

Am deschis lecturile cu Sfîntul Antonie cel Mare - Învațătură despre viața morală, pe care l-am chemat să fie cu rugăciune și binecuvîntare alături de noi.

Înregistrările le punem la dispoziția dumneavoastră prin legăturile de mai jos:

Așadar puteți asculta "Învățătură despre viața morală" a Sfîntului Antonie cel Mare în lectura:

1. domnului Alin Gavreliuc;
2. doamnei Dana Gavreliuc;
3. a surorilor Ioana și Miruna Gavreliuc;
4. doamnei Mirela Sabău;
5. doamnei Gabriela Străuți - 1-50; 51-100, 101-170.

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Vocile Părinților- un demers bun si pentru copii

"Vocile Parinților" este și pe măsura copiilor noștri. Ce poate fi mai frumos decît înțelepciunea  veșniciei pe buze inocente de copil?

Surorile Miruna și Ioana Gavreliuc au dat dovadă de tărie și devotament și, în mod cu totul liber asumat au făcut o lucrare minunată. Iată, vă oferim fișierele Mirunei, pe care le puteți descărca de aici, dar si ale Ioanei, pe care le puteți obține de aici. 

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Încă o lectură integrală a Învațăturii despre viața morală a Sfîntului Antonie cel Mare

Doamne ajută! D-na Gabriela Străuți a decis că cea mai potrivită abordare pentru o viață cu sens profund este însoțirea cu Sfinții Părinți. Așadar, cu mare bucurie s-a alăturat demersului nostru și ne ajută să vă oferim încă o lectură integrală a aceleiași opere patristice.
Demersul "Vocile Părinților" îl găsiți descris în articolele anterioare, iar fișierele le puteți descărca de la adresele de mai jos:
1-50, 51-100, 101-170.
Spor de la Dumnezeu.

O nouă lectură integrală

Doamne ajută! Iată, prin strădania d-nei Dana Gavreliuc, ne putem bucura de încă o lectură integrală a textului Sfîntului Antonie cel Mare- Învățături despre viața morală. Vă amintesc, pe scurt, că acest pachet audio este oferit de lectori în cadrul demersului "Vocile Părinților" care pune alături oameni care doresc să cunoască Sfinții Părinți, să învețe de la ei și să găsească modalități de îmbunătățire personală aplicînd aceea ce au aflat. Astfel, o persoană, participanta la Sfintele Taine în mod regulat citește o lucrare a Sfinților Părinți, cea aleasă pentru acel moment, și se înregistrează. Aceea este opera patristică pe care toți din grupul Ortodox@zi o doresc transformată în fapte. Fișierele audio, astfel obținute, sînt pune apoi la dispoziția cui crede că are nevoie de ele.  

Le puteți descărca de aici.

A doua lectură integrală a "Învățăturii despre viața morală" de Sfîntul Antonie cel Mare

Doamne ajută!
La începutul anului, am făcut o chemare la împreună lucrare. Vă invit să o recitiți, pentru a înțelege deplin ce înseamnă demersul nostru spiritual desfășurat sub numele de "Vocile Părinților".
Iată că, prin mila Domnului, vă putem pune la dispoziție a doua lectură integrală a "învățăturii" sfîntului Antonie cel Mare, de această dată citită de doamna Mirela Sabău.
Fișierul, comprimat în format *.rar, poate fi copiat de la această adresă: https://www.dropbox.com/s/o6euz2jvw7tp4e0/sf-antonie-inv-mirela.rar?dl=0

Rugăciune împotriva gândurilor de curvie şi a patimii trupeşti, către Domnul Iisus Hristos

Publicat în MARTIE 10, 2015 de colaboratorii noștri de la  MULTUMESC

Doamne Dumnezeul dreptăţii, întărirea şi ajutorul meu şi scăparea mea în ziua cea rea! Tu mântuieşti în vremea necazului: mântuieşte-mă şi pe mine, că s-au suit ape la inima mea, cufundatu-m-am în adânc şi nu pot ţine piept vrăjmaşului care mă sileşte, că a prigonit duhul meu, călcat-a la pământ viaţa mea, în toate zilele m-a luptat necăjindu-mă. Binevoieşte, Doamne, să mă izbăveşti din mâ­na cea fărădelege şi asupritoare, ca să nu pă­cătuiesc înaintea Ta, pentru că s-a abătut asu­pra mea frica morţii şi m-a acoperit întunericul. Până când voi striga, Doamne, şi nu vei auzi? Striga-voi către Tine în necazul meu şi mă mântuieşte. Caută din cer, Doamne, şi vezi din locaşul cel sfânt al Tău şi al slavei Tale, după mulţimea îndurărilor Tale, după mila Ta, că ne-ai suferit pe noi. Judecă-i, Doamne, pe cei ce mă necăjesc; nu fi ca un om care doarme şi ca un bărbat ce nu poate să mântuiască, că Milostiv şi Iubitor de oameni eşti, şi Ție slavă îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin

Prima postare din seria "Vocile părinților" - audio, text, meditații, considerații și o traducere alternativă a paragrafelor 1 și 2

¹

Învăţătură despre viaţa morală – Sf. Antonie cel Mare²

„1. Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.”

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”³

„εν αρχη ην ο λογος και ο λογος ην προς τον θεον και θεος ην ο λογος”⁴

Considerații teologice: 

Hristos este Cuvîntul întrupat. Fiul lui Dumnezeu este Logosul. Sînt noțiuni pe care orice ortodox trecut de bazele catehezei le cunoaște. Însă limba română nu surprinde decît în mod deductiv în expresiile de mai sus și aspectul rațional. Cuvîntul logos în limba greacă are valențe bogate, dar ceea ce ne interesează pe noi este că una dintre acestea este rațiunea. Așadar, cînd spunem „Hristos este Cuvîntul”, spunem „Hristos este Rațiunea.”

Rațiunea fiind internă ființei lui Dumnezeu se extinde spre creație prin lucrările necreate,⁵ dumnezeiești, susținînd lucrarea de mîntuire. Așa se face că precum însuși Dumnezeu este prezent în deplinătatea dumnezeirii în fiecare lucrare, deși varietatea lucrărilor asupra creației este infinită, așa și rațiunea se regăsește deplin în fiecare acțiune a creației, indiferent de capacitatea noastră de a o recunoaște. Mai presus de înțelegere rațiunea face posibilă legătura dintre om și Dumnezeu la toate nivelele, de la cel al energiilor create, pînă la acțiune și chiar pînă la trup.

Pentru a păstra o viziune completă asupra rațiunii trebuie să ne străduim să contopim noțiunile. Rațiunea, în accepțiune ortodoxă, este mai mult decît procesul intelectual, mult mai mult decît facultatea omului de a se folosi de noțiuni, judecăți. Înțelegem prin rațiune în primul rînd fundamentul, temeiul existenței. E important să reținem această noțiune, pentru că Sfinții Părinți o folosesc adesea.

Apoi surprindem și noțiunea de coerență, de logică. Aceasta decurge din înțelepciunea lui Dumnezeu, ca atribut divin, care se manifestă în lume, punînd rînduială și armonie în toate aspectele creației.

Acum întelegem că procesul mental pe care îl numim rațiune constă în capacitatea de a lucra cu noțiuni și care, în deplinătatea capacității sale, ridică ființa creată deasupra limitărilor proprii și o angajează într-o elevare spirituală fără limite, o pune în legătură cu Dumnezeu și face posibilă sfințenia.

Pentru ortodocși Logosul, pe care-l numim Cuvînt sau Rațiune, este sfînt, așadar raționalitatea este lucrarea Logosului, mișcarea aceastuia spre creație pentru a face posibila ridicarea creației la El.

Sfîntul Antonie cel Mare, cînd face referire la raționalitatea omului, are în vedere această legătură între gîndire și sfințenie, între acțiuni și Dumnezeu și, în același timp, constată deturnarea definiției rațiunii în conformitate cu limitele inteligenței atinse de necunoașterea lui Dumnezeu.

Meditînd la starea în care se află omul de la căderea în păcat pînă azi, Sfîntul Antonie, denunță decăderea omului, denunțînd vrednicia lui de a se așeza între ființele raționale.

Că omul nu a fost aşa de la Creaţie ne învaţă Sfîntul Ioan Damaschin:

„Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile...”

Aşadar Sfîntul Antonie cel Mare ne face cunoscut că raţiunea este proprie stării fireşti, nealterate a omului şi improprie omului corupt de păcătoşenie.

Păcatul îmbolnăveşte omul alterîndu-i raţiunea, fiindcă aceasta, fiind parte a chipului dumnezeiesc, poate prin starea ei să apropie sau să despartă pe om de Dumnezeu. Luînd seama la cele de mai sus, putem afirma că Sfîntul Antonie cel Mare expune starea de iraţionalitate a omului corupt de păcat, îmbolnăvit, despărţit prin păcătoşenie de chipul dumnezeiesc.

A fi rațional înseamnă și a fi inteligent. De altfel, în traducerea englezească s-a preferat această noțiune.⁶

Iată că în concepția ortodoxă inteligența nu este totuna cu erudiția. Erudiția poate fi parțială, poate fi o cunoaștere detaliată a unui domeniu limitat și care, prin atributul său de limitat să despartă cunoașterea de nemărginiea rațiunii, a inteligenței.

Fără a susţine incultura în vreun fel, Sfîntul Antonie cel Mare consideră că raţiunea îşi are originea, desfăşurarea şi sensul în Dumnezeu, de aceea captivitatea ei în strîmtorile naturii umane căzute o face nefuncțională.

Semnul că raţiunea este sănătoasă şi că funcţionează în conformitate cu natura sa dumnezeiască este că cel care a dobîndit această însănătoşire poate deosebi binele de rău. Sfîntul Antonie cel Mare ne atrage atenţia că acestă însuşire nu este una teoretică.

Ortodoxia, din începuturi, îndeamnă la exercitarea concretă a raţiunii însănătoşite.

Preocuparea de a face binele si de a exclude răul este totuna cu preocuparea de a păstra sănătatea inteligenței, a rațiunii. Am spune că avînd grijă să ne ferim de cele vătamătoare sufletului și să deosebim binele de rău este același lucru cu a ne păstra mintea sănătoasă.

Omul rațional, sănătos la minte este și sănătos emoțional, grija de a se feri de rău și a face cele bune nu-l epuizează și nici nu-l indispune, pentru că e liber asumată. De aceea el face acestea cu o stare de mulțumire către Dumnezeu, care îi asigură deplinătatea legăturii sale cu Rațiunea însăși. Să nu uităm că această stare de recunoștință și mulțumire este dusă la nivel de Sfîntă Taină în ortodoxie. Euharistia, Sfînta Taină a Cuminecării, este pusă de Sfinții Părinți sub semnul mulțumirii aduse lui Dumnezeu. 

Considerații practice:

Dacă dorim să punem în practică acest paragraf este necesar să ne întemeiem deciziile și acțiunile care rezultă din acestea pe libertatea dată de îndepărtarea de rău și de faptuirea binelui. 

E necesar să ne supraveghem faptele, pentru a putea discerne faptele rele de cele bune. Acest lucru se poate face în multe feluri, dar cîteva ne sînt tuturor la îndemînă.

• Meditație:

Putem începe de cu seară, cînd după rugăciune, acordăm un timp oarecare contemplării faptelor noastre recente. Nu medităm la desfășurarea lor și la jocul cauzalităților și al justificărilor, ci la calitatea lor, la felul în care ele sînt sau nu în armonie cu Dumnezeu. Meditația aceasta nu este o analiză a faptelor în sine, nici o judecată a sinelui, nu este un proces de autoînvinovățire sau de autojustificare. În acest răstimp, nu te negi și nici nu te accepți așa cum ești. Conceptul modern de a ne accepta așa cum sîntem este o formă de abandonare de sine, un simptom al deznădejdii, nu atitudinea nobilă si relaxată în care pozează. Noi nu ne acceptăm așa cum sîntem, noi recunoaștem felul în care ne definim prin faptele, gîndurile și stările noastre si exploatăm fiecare șansă pentru a ne îmbunătăți. E un dinamism nemaiîntîlnit în această practică. El se manifestă în capacitatea ei de a învigora autocontrolul, stîrnind în noi o virtute greu de dobîndit, anume trezvia.

• Atenția perseverentă:

Trezvia, este un semn al însănătoșirii rațiunii. Mintea rațională este o minte trează, atentă, ageră. O asemenea minte devine tot mai bună în a prevedea și dejuca surprizele păcatului. 

Dar trezvia nu se dobîndește doar prin meditația descrisă mai sus pentru că Dumnezeu nu-l desparte pe om de Sine niciodată. Trezvia este o conlucrare a omului cu Duhul Sfînt și de aceea ea crește din lucrarea omului și din lucrarea lui Dumnezeu în Biserică prin Sfintele Taine.

• Sfintele Taine:

De aceea, meditația recomandată mai sus, este doar urzeala pe care se țese Sfînta Taină a Spovedaniei urmată, la vreme potrivită, de Sfînta Taină a Cuminecării. În mod obisnuit e nevoie să fie precedată de rugăciune și urmată de zicerea sau cîntarea de cît mai multe ori a rugăciunii de temelie „Doamne miluiește”.

Iată o modalitate de a începe practica cea bună, ortopraxia.

Considerații legate de societate, educație și cultură:

Conflictul între raționalitatea post-adamică și raționalitatea restaurată prin Înviere este generat de individualismul celei dintîi, care exclude comuniunea cunoașterii. Neascultarea adamică este consecința poftirii unei cunoașteri despărțite de Dumnezeu, o opacizare a persoanei în fața cunoașterii transcendente. De aceea, intelectualismul așa spus „științific” este incapabil să articuleze domenii diferite pentru a surprinde viziunea integrală a cunoașterii.

Consecința practică care decurge din acest concept este că savantul creștin face distincția între materialitate și spiritualitate, cunoaște că legile lumii fizice sînt extensii ale legilor dumnezeiești și nu pierde din vedere faptul că toată creația este pătrunsă de Rațiune, de Cuvînt, care se regăsește deplin și nefragmentat în fiecare lucrare, energie, în fiecare acțiune sau obiect. Așadar, savantul creștin se poate scufunda în detaliu fără a se mărgini de el, fiindcă în profundul detaliului găsește Rațiunea transcendentă care-l conectează la nemărginire sau își poate extinde la nesfîrșit efortul său asupra abstractului. 

Savantul „raționalist” este însă un ideolog și acționează în stricta limitare a ideologiei căreia i se aservește, crezînd că o generează și o stăpînește. De aceea, savantul ideolog este autosuficient și exclude orice ipoteze de lucru blamate de platforma sa doctrinară.  El nu este în mod real rațional, fiindcă rațiunea lui îl propune pe el ca centru al cunoașterii. Indentificîndu-se cu setul de cunoaștere pe care-l instrumentează, savantul intelectualist mimează Logosul, disipînd în întunericul necunoașterii tot ceea ce-l depășește. Nu lucrează la ascensiunea cunoașterii, ci la confirmarea platformei ideologice care-i oferă o confortabilă prestanță.

De aceea, ca ortodocși, este necesar să facem distincția între ideologii raționaliști și oamenii raționali, inteligenți. Să nu confundăm inteligența cu erudiția și să nu ne îndreptăm eforturile spre dobîndirea erudiției fără a ne dezvolta rațiunea, inteligența, mintea și sănătatea morală și emotională.

Tot la nivel practic, părinții știu citind cele de mai sus ce urmăresc să obțină prin educația copiilor. Școala, în forma ei modernă, este incapabilă să se adreseze însănătoșirii minții omului și formării unei rațiuni capabile să genereze morală individuală și armonie în comunitate si comuniune. În cel mai bun caz, școala se străduiește să formeze erudiți. 

Părinții ortodocși trebuie să țină seama de această realitate și să își asume educația integrală a copilului, folosindu-se de eforturile școlii și articulînd ceea ce aceasta omite pentru a ajuta copilul să devină un membru vrednic al comunității, al societății precum și al Împărăției lui Dumnezeu.

Educăm în copil discernămîntul, combatem credulitatea, fundamentăm disciplina întemeiată pe propria alegere de a face binele. Iar pentru că noi înșine sîntem un fel de șantier duhovnicesc, privim copilul mai degrabă ca pe un camarad de drum decît ca pe un neputincios sau ca pe o persoană incompletă.

Copilul, în ochii ortodoxului, este persoană completă și rațională din momentul fecund. Cu atît mai mult, după ce primește Sfîntul Botez, este un membru deplin al Bisericii de aici și de dincolo. Rațiunea sa este deplină chiar înainte de a își putea exercita în mod lămurit libertatea de a alege. 

De aceea, părintele ortodox este respectos cu copilul său și privește desfășurarea vieții acestuia, nu doar în planul succesiunii faptelor și al determinării cauzelor, ci ține seama de planul subtil al lucrărilor duhovnicești. 

Nu e posibil să creștem copii raționali prefăcîndu-ne că sîntem raționali. Nu e posibil să învețe un copil virtuțile fiind expus la păcătuire făcută cu perseverență de părinți, fie direct, fie indirect, prin fățărnicie. Pentru că rațiunea este mai puțin lovită de păcătuire în copilărie, fățărnicia este transparentă pentru mintea mistică a copilului.

Primul paragraf al scrierii este suficient nu doar pentru a iniția o schimbare a vieții, ci și pentru a o duce pînă la epuizarea etapei de despătimire. Am identificat aplicații practice imediate, simple și la îndemîna tuturor fără ca asumînu-le să excludem diversitatea ce decurge din punerea în practică în multitudinea de situații date de viețile fiecăruia dintre noi.

Traducere alternativă:

Ale sfîntului părintelui nostru Antonie cel Mare
Îndemnuri cu privire la caracterul moral al oamenilor și la viața virtuoasă în 170 de paragrafe 

1. În mod arbitrar, oamenii se numesc raționali. Dar nu pot fi numiți raționali aceia care au învățat înțelepciuni din cărțile erudiților din vechime ci pot fi numiți astfel cei care avînd sufletul rațional sînt capabili să deosebească binele de rău. Aceștia se feresc de cele rele și de cele care rănesc sufletul și cu toată seriozitatea învață cele care sînt bune și folositoare pentru suflet, practicîndu-le cu profundă multumire către Dumnezeu. Ei sînt singurii care pot cu adevărat să fie numiți oameni raționali. 
2. Unica grijă a oamenilor cu adevărat raționali este să placă lui Dumnezeu, Domnul tuturor, să asculte de El și orice li se întîmplă în viață, numai această deprindere sufletească îi preocupă: cum să placă lui Dumnezeu, mulțumindu-i pentru deosebita Sa purtare de grijă și pentru orînduirea tuturor. Pentru că este ilogic să fim recunoscători doctorilor cînd ne dau leacuri amare și neplăcute pentru dobîndirea sănătății trupului, dar să fim nerecunoscători față de Dumnezeu pentru părutele greutăți ale vieții fără să realizăm că toate se întîmplă așa cum trebuie, spre folosul nostru, în acord cu purtarea Sa de grijă. Așadar în cunoașterea lui Dumnezeu și în credință este mîntuirea și desăvîrșirea sufletului.

***

1 Vocile Părinților este numele sub care desfășurăm o acțiune de cunoaștere, meditație și operaționalizare contemporană a scrierilor Sfinților Părinți (pentru detalii: http://www.ortodoxlazi.ro/2015/01/chemare-la-impreuna-lucrare-sa-citim.html ), începînd cu cei cuprinsi în Filocalia românească de părintele Dumitru Stăniloae. Membrii comunității noastre citesc scrierile patristice, înregistrîndu-si vocile cu diferite dispozitive aflate la îndemînă, într-un proces marcat de rugăciuni personale și unul pentru altul și de participarea la Sfintele Taine, iar mai apoi meditează și fac eforturi de cunoaștere și de punere în practică. Înregistrările, alături de textul scris, le facem disponibile în cadrul unor articole care surprind aspecte din meditațiile noastre. Fișierele audio sînt disponibile pentru descărcare, fiind necesar să dați click pe fișierul dorit și să urmați instrucțiunile de la caz la caz.

Lectura a fost făcută de Alin Gavreliuc (ag), Anastasia Sabău (as), Dana Gavreliuc (dg), Grabiela Străuți (gs), Ioana Gavreliuc (ig), Mirela Sabău (ms), Miruna Gavreliuc (mg). Indicativele dintre paranteze le regăsiți în numele fișierelor și vă ajută să selectați spre ascultare lectura pe care o alegeți.

2 Filocalia, vol.1, Inst. Arte Grafice- Dacia Traiană, Sibiu, 1947, p. 3;

3 Biblia Ortodoxă.ro http://bibliaortodoxa.ro/noul-testament/35/Ioan consultată în 4 martie 2015;

4 Byzantine Text http://biblehub.com/bz95/john/1.htm consultat în 4 martie 2015;

5 „Lucrările nu sunt, deci, decât atributele lui Dumnezeu puse în mișcare, sau Dumnezeu însuși, Cel simplu, într-o mișcare de fiecare dată specificată, sau în mișcări specificate și unite între ele. În fiecare dintre aceste lucrări sau energii este în același timp Dumnezeu însuși întreg, lucrător și mai presus de lucrare sau de mișcare. ” - Dumitru, Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 150;

6 „Men are often called intelligent wrongly”- The Philokalia, Volume 1: The Complete Text; Compiled by St. Nikodimos of the Holy Mountain & St. Markarios of Corinth, G. E.H. Palmer, Philip Sherrard, Kallistos Ware, Ed. Faber & Faber, 1 ian. 1983;