Vindecarea de mitomanie

"De nu aș fi stricat tot ce am fost, nu aș fi putut să mă zidesc. Adică de n-aș fi lăsat tot ce mi s-a părut mai bun din voia mea, n-aș fi putut să dobîndesc fapte bune." 

Avva Alonie ne împărtășește punerea în practică a unui principiu ascetic cu rădăcini scripturistice, renunțarea la ceea ce am ajuns să credem că ne definește. E greu de înțeles un îndemn care ne solicită să renunțăm nu doar la ceea ce evaluăm noi a fi rau la noi înșine ci chiar și la ceea ce ne pare a fi bun. Noi, cei ce pășim pe calea Bisericii, știm de la Părinți că păcatul ne afectează simțurile și gîndirea. Este deja ușor de înțeles că nu putem determina corect ce e bine și ce e rău fiind sub patimi. O cale de a ne elibera de înrobirea patimii este aceasta propusă de avva Alonie. Calea ascetică, eroică în care smerenia este atît de mare încît ne golim de sine și ne punem sub Adevărul etern prin sfatul Părinților și ascultarea duhovnicului.
În zilele noastre știm că de multe ori oamenii se mint pe sine. Probabil fiecare ar putea să găsească cel putin o situație în care s-a mințit singur, îndeobște supraapreciindu-se, dar adesea se întîmplă și să ne mințim subevaluîndu-ne. Uneori această stare devine vecină cu patologia și este numită mitomanie. Mitomanul devine victima propriilor minciuni despre sine. Doar că lucrurile sînt mai complicate decît par. Există studii care indică modificări are structurii creierului la persoanele care mint frecvent, ceea ce nu însemnă că situația este ireversibilă. Știința oferă soluțiile ei de tratament dar fiindcă există dificultăți în clasificarea mitomaniei nu există cercetări extinse care să probeze eficiența vreunui tratament. Pentru noi, din perspectivă teologică, e nevoie să sesizăm, încă odată, că obiceiurile și faptele noastre au puterea de a ne afecta fiziologic și că este necesar să începem actul de restaurare prin distrugerea definițiilor despre sine dobîndite sub patimi, mobilizarea plină de curaj a voinței, însoțirea cu sfaturile Sfinților Părinți, ascultarea de duhovnic și mai presus de toate lucrul cu harul Duhului Sfînt în Sfintele Taine.

Prima postare din seria "Vocile părinților" - audio, text, meditații, considerații și o traducere alternativă a paragrafelor 1 și 2

¹

Învăţătură despre viaţa morală – Sf. Antonie cel Mare²

„1. Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.”

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”³

„εν αρχη ην ο λογος και ο λογος ην προς τον θεον και θεος ην ο λογος”⁴

Considerații teologice: 

Hristos este Cuvîntul întrupat. Fiul lui Dumnezeu este Logosul. Sînt noțiuni pe care orice ortodox trecut de bazele catehezei le cunoaște. Însă limba română nu surprinde decît în mod deductiv în expresiile de mai sus și aspectul rațional. Cuvîntul logos în limba greacă are valențe bogate, dar ceea ce ne interesează pe noi este că una dintre acestea este rațiunea. Așadar, cînd spunem „Hristos este Cuvîntul”, spunem „Hristos este Rațiunea.”

Rațiunea fiind internă ființei lui Dumnezeu se extinde spre creație prin lucrările necreate,⁵ dumnezeiești, susținînd lucrarea de mîntuire. Așa se face că precum însuși Dumnezeu este prezent în deplinătatea dumnezeirii în fiecare lucrare, deși varietatea lucrărilor asupra creației este infinită, așa și rațiunea se regăsește deplin în fiecare acțiune a creației, indiferent de capacitatea noastră de a o recunoaște. Mai presus de înțelegere rațiunea face posibilă legătura dintre om și Dumnezeu la toate nivelele, de la cel al energiilor create, pînă la acțiune și chiar pînă la trup.

Pentru a păstra o viziune completă asupra rațiunii trebuie să ne străduim să contopim noțiunile. Rațiunea, în accepțiune ortodoxă, este mai mult decît procesul intelectual, mult mai mult decît facultatea omului de a se folosi de noțiuni, judecăți. Înțelegem prin rațiune în primul rînd fundamentul, temeiul existenței. E important să reținem această noțiune, pentru că Sfinții Părinți o folosesc adesea.

Apoi surprindem și noțiunea de coerență, de logică. Aceasta decurge din înțelepciunea lui Dumnezeu, ca atribut divin, care se manifestă în lume, punînd rînduială și armonie în toate aspectele creației.

Acum întelegem că procesul mental pe care îl numim rațiune constă în capacitatea de a lucra cu noțiuni și care, în deplinătatea capacității sale, ridică ființa creată deasupra limitărilor proprii și o angajează într-o elevare spirituală fără limite, o pune în legătură cu Dumnezeu și face posibilă sfințenia.

Pentru ortodocși Logosul, pe care-l numim Cuvînt sau Rațiune, este sfînt, așadar raționalitatea este lucrarea Logosului, mișcarea aceastuia spre creație pentru a face posibila ridicarea creației la El.

Sfîntul Antonie cel Mare, cînd face referire la raționalitatea omului, are în vedere această legătură între gîndire și sfințenie, între acțiuni și Dumnezeu și, în același timp, constată deturnarea definiției rațiunii în conformitate cu limitele inteligenței atinse de necunoașterea lui Dumnezeu.

Meditînd la starea în care se află omul de la căderea în păcat pînă azi, Sfîntul Antonie, denunță decăderea omului, denunțînd vrednicia lui de a se așeza între ființele raționale.

Că omul nu a fost aşa de la Creaţie ne învaţă Sfîntul Ioan Damaschin:

„Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile...”

Aşadar Sfîntul Antonie cel Mare ne face cunoscut că raţiunea este proprie stării fireşti, nealterate a omului şi improprie omului corupt de păcătoşenie.

Păcatul îmbolnăveşte omul alterîndu-i raţiunea, fiindcă aceasta, fiind parte a chipului dumnezeiesc, poate prin starea ei să apropie sau să despartă pe om de Dumnezeu. Luînd seama la cele de mai sus, putem afirma că Sfîntul Antonie cel Mare expune starea de iraţionalitate a omului corupt de păcat, îmbolnăvit, despărţit prin păcătoşenie de chipul dumnezeiesc.

A fi rațional înseamnă și a fi inteligent. De altfel, în traducerea englezească s-a preferat această noțiune.⁶

Iată că în concepția ortodoxă inteligența nu este totuna cu erudiția. Erudiția poate fi parțială, poate fi o cunoaștere detaliată a unui domeniu limitat și care, prin atributul său de limitat să despartă cunoașterea de nemărginiea rațiunii, a inteligenței.

Fără a susţine incultura în vreun fel, Sfîntul Antonie cel Mare consideră că raţiunea îşi are originea, desfăşurarea şi sensul în Dumnezeu, de aceea captivitatea ei în strîmtorile naturii umane căzute o face nefuncțională.

Semnul că raţiunea este sănătoasă şi că funcţionează în conformitate cu natura sa dumnezeiască este că cel care a dobîndit această însănătoşire poate deosebi binele de rău. Sfîntul Antonie cel Mare ne atrage atenţia că acestă însuşire nu este una teoretică.

Ortodoxia, din începuturi, îndeamnă la exercitarea concretă a raţiunii însănătoşite.

Preocuparea de a face binele si de a exclude răul este totuna cu preocuparea de a păstra sănătatea inteligenței, a rațiunii. Am spune că avînd grijă să ne ferim de cele vătamătoare sufletului și să deosebim binele de rău este același lucru cu a ne păstra mintea sănătoasă.

Omul rațional, sănătos la minte este și sănătos emoțional, grija de a se feri de rău și a face cele bune nu-l epuizează și nici nu-l indispune, pentru că e liber asumată. De aceea el face acestea cu o stare de mulțumire către Dumnezeu, care îi asigură deplinătatea legăturii sale cu Rațiunea însăși. Să nu uităm că această stare de recunoștință și mulțumire este dusă la nivel de Sfîntă Taină în ortodoxie. Euharistia, Sfînta Taină a Cuminecării, este pusă de Sfinții Părinți sub semnul mulțumirii aduse lui Dumnezeu. 

Considerații practice:

Dacă dorim să punem în practică acest paragraf este necesar să ne întemeiem deciziile și acțiunile care rezultă din acestea pe libertatea dată de îndepărtarea de rău și de faptuirea binelui. 

E necesar să ne supraveghem faptele, pentru a putea discerne faptele rele de cele bune. Acest lucru se poate face în multe feluri, dar cîteva ne sînt tuturor la îndemînă.

• Meditație:

Putem începe de cu seară, cînd după rugăciune, acordăm un timp oarecare contemplării faptelor noastre recente. Nu medităm la desfășurarea lor și la jocul cauzalităților și al justificărilor, ci la calitatea lor, la felul în care ele sînt sau nu în armonie cu Dumnezeu. Meditația aceasta nu este o analiză a faptelor în sine, nici o judecată a sinelui, nu este un proces de autoînvinovățire sau de autojustificare. În acest răstimp, nu te negi și nici nu te accepți așa cum ești. Conceptul modern de a ne accepta așa cum sîntem este o formă de abandonare de sine, un simptom al deznădejdii, nu atitudinea nobilă si relaxată în care pozează. Noi nu ne acceptăm așa cum sîntem, noi recunoaștem felul în care ne definim prin faptele, gîndurile și stările noastre si exploatăm fiecare șansă pentru a ne îmbunătăți. E un dinamism nemaiîntîlnit în această practică. El se manifestă în capacitatea ei de a învigora autocontrolul, stîrnind în noi o virtute greu de dobîndit, anume trezvia.

• Atenția perseverentă:

Trezvia, este un semn al însănătoșirii rațiunii. Mintea rațională este o minte trează, atentă, ageră. O asemenea minte devine tot mai bună în a prevedea și dejuca surprizele păcatului. 

Dar trezvia nu se dobîndește doar prin meditația descrisă mai sus pentru că Dumnezeu nu-l desparte pe om de Sine niciodată. Trezvia este o conlucrare a omului cu Duhul Sfînt și de aceea ea crește din lucrarea omului și din lucrarea lui Dumnezeu în Biserică prin Sfintele Taine.

• Sfintele Taine:

De aceea, meditația recomandată mai sus, este doar urzeala pe care se țese Sfînta Taină a Spovedaniei urmată, la vreme potrivită, de Sfînta Taină a Cuminecării. În mod obisnuit e nevoie să fie precedată de rugăciune și urmată de zicerea sau cîntarea de cît mai multe ori a rugăciunii de temelie „Doamne miluiește”.

Iată o modalitate de a începe practica cea bună, ortopraxia.

Considerații legate de societate, educație și cultură:

Conflictul între raționalitatea post-adamică și raționalitatea restaurată prin Înviere este generat de individualismul celei dintîi, care exclude comuniunea cunoașterii. Neascultarea adamică este consecința poftirii unei cunoașteri despărțite de Dumnezeu, o opacizare a persoanei în fața cunoașterii transcendente. De aceea, intelectualismul așa spus „științific” este incapabil să articuleze domenii diferite pentru a surprinde viziunea integrală a cunoașterii.

Consecința practică care decurge din acest concept este că savantul creștin face distincția între materialitate și spiritualitate, cunoaște că legile lumii fizice sînt extensii ale legilor dumnezeiești și nu pierde din vedere faptul că toată creația este pătrunsă de Rațiune, de Cuvînt, care se regăsește deplin și nefragmentat în fiecare lucrare, energie, în fiecare acțiune sau obiect. Așadar, savantul creștin se poate scufunda în detaliu fără a se mărgini de el, fiindcă în profundul detaliului găsește Rațiunea transcendentă care-l conectează la nemărginire sau își poate extinde la nesfîrșit efortul său asupra abstractului. 

Savantul „raționalist” este însă un ideolog și acționează în stricta limitare a ideologiei căreia i se aservește, crezînd că o generează și o stăpînește. De aceea, savantul ideolog este autosuficient și exclude orice ipoteze de lucru blamate de platforma sa doctrinară.  El nu este în mod real rațional, fiindcă rațiunea lui îl propune pe el ca centru al cunoașterii. Indentificîndu-se cu setul de cunoaștere pe care-l instrumentează, savantul intelectualist mimează Logosul, disipînd în întunericul necunoașterii tot ceea ce-l depășește. Nu lucrează la ascensiunea cunoașterii, ci la confirmarea platformei ideologice care-i oferă o confortabilă prestanță.

De aceea, ca ortodocși, este necesar să facem distincția între ideologii raționaliști și oamenii raționali, inteligenți. Să nu confundăm inteligența cu erudiția și să nu ne îndreptăm eforturile spre dobîndirea erudiției fără a ne dezvolta rațiunea, inteligența, mintea și sănătatea morală și emotională.

Tot la nivel practic, părinții știu citind cele de mai sus ce urmăresc să obțină prin educația copiilor. Școala, în forma ei modernă, este incapabilă să se adreseze însănătoșirii minții omului și formării unei rațiuni capabile să genereze morală individuală și armonie în comunitate si comuniune. În cel mai bun caz, școala se străduiește să formeze erudiți. 

Părinții ortodocși trebuie să țină seama de această realitate și să își asume educația integrală a copilului, folosindu-se de eforturile școlii și articulînd ceea ce aceasta omite pentru a ajuta copilul să devină un membru vrednic al comunității, al societății precum și al Împărăției lui Dumnezeu.

Educăm în copil discernămîntul, combatem credulitatea, fundamentăm disciplina întemeiată pe propria alegere de a face binele. Iar pentru că noi înșine sîntem un fel de șantier duhovnicesc, privim copilul mai degrabă ca pe un camarad de drum decît ca pe un neputincios sau ca pe o persoană incompletă.

Copilul, în ochii ortodoxului, este persoană completă și rațională din momentul fecund. Cu atît mai mult, după ce primește Sfîntul Botez, este un membru deplin al Bisericii de aici și de dincolo. Rațiunea sa este deplină chiar înainte de a își putea exercita în mod lămurit libertatea de a alege. 

De aceea, părintele ortodox este respectos cu copilul său și privește desfășurarea vieții acestuia, nu doar în planul succesiunii faptelor și al determinării cauzelor, ci ține seama de planul subtil al lucrărilor duhovnicești. 

Nu e posibil să creștem copii raționali prefăcîndu-ne că sîntem raționali. Nu e posibil să învețe un copil virtuțile fiind expus la păcătuire făcută cu perseverență de părinți, fie direct, fie indirect, prin fățărnicie. Pentru că rațiunea este mai puțin lovită de păcătuire în copilărie, fățărnicia este transparentă pentru mintea mistică a copilului.

Primul paragraf al scrierii este suficient nu doar pentru a iniția o schimbare a vieții, ci și pentru a o duce pînă la epuizarea etapei de despătimire. Am identificat aplicații practice imediate, simple și la îndemîna tuturor fără ca asumînu-le să excludem diversitatea ce decurge din punerea în practică în multitudinea de situații date de viețile fiecăruia dintre noi.

Traducere alternativă:

Ale sfîntului părintelui nostru Antonie cel Mare
Îndemnuri cu privire la caracterul moral al oamenilor și la viața virtuoasă în 170 de paragrafe 

1. În mod arbitrar, oamenii se numesc raționali. Dar nu pot fi numiți raționali aceia care au învățat înțelepciuni din cărțile erudiților din vechime ci pot fi numiți astfel cei care avînd sufletul rațional sînt capabili să deosebească binele de rău. Aceștia se feresc de cele rele și de cele care rănesc sufletul și cu toată seriozitatea învață cele care sînt bune și folositoare pentru suflet, practicîndu-le cu profundă multumire către Dumnezeu. Ei sînt singurii care pot cu adevărat să fie numiți oameni raționali. 
2. Unica grijă a oamenilor cu adevărat raționali este să placă lui Dumnezeu, Domnul tuturor, să asculte de El și orice li se întîmplă în viață, numai această deprindere sufletească îi preocupă: cum să placă lui Dumnezeu, mulțumindu-i pentru deosebita Sa purtare de grijă și pentru orînduirea tuturor. Pentru că este ilogic să fim recunoscători doctorilor cînd ne dau leacuri amare și neplăcute pentru dobîndirea sănătății trupului, dar să fim nerecunoscători față de Dumnezeu pentru părutele greutăți ale vieții fără să realizăm că toate se întîmplă așa cum trebuie, spre folosul nostru, în acord cu purtarea Sa de grijă. Așadar în cunoașterea lui Dumnezeu și în credință este mîntuirea și desăvîrșirea sufletului.

***

1 Vocile Părinților este numele sub care desfășurăm o acțiune de cunoaștere, meditație și operaționalizare contemporană a scrierilor Sfinților Părinți (pentru detalii: http://www.ortodoxlazi.ro/2015/01/chemare-la-impreuna-lucrare-sa-citim.html ), începînd cu cei cuprinsi în Filocalia românească de părintele Dumitru Stăniloae. Membrii comunității noastre citesc scrierile patristice, înregistrîndu-si vocile cu diferite dispozitive aflate la îndemînă, într-un proces marcat de rugăciuni personale și unul pentru altul și de participarea la Sfintele Taine, iar mai apoi meditează și fac eforturi de cunoaștere și de punere în practică. Înregistrările, alături de textul scris, le facem disponibile în cadrul unor articole care surprind aspecte din meditațiile noastre. Fișierele audio sînt disponibile pentru descărcare, fiind necesar să dați click pe fișierul dorit și să urmați instrucțiunile de la caz la caz.

Lectura a fost făcută de Alin Gavreliuc (ag), Anastasia Sabău (as), Dana Gavreliuc (dg), Grabiela Străuți (gs), Ioana Gavreliuc (ig), Mirela Sabău (ms), Miruna Gavreliuc (mg). Indicativele dintre paranteze le regăsiți în numele fișierelor și vă ajută să selectați spre ascultare lectura pe care o alegeți.

2 Filocalia, vol.1, Inst. Arte Grafice- Dacia Traiană, Sibiu, 1947, p. 3;

3 Biblia Ortodoxă.ro http://bibliaortodoxa.ro/noul-testament/35/Ioan consultată în 4 martie 2015;

4 Byzantine Text http://biblehub.com/bz95/john/1.htm consultat în 4 martie 2015;

5 „Lucrările nu sunt, deci, decât atributele lui Dumnezeu puse în mișcare, sau Dumnezeu însuși, Cel simplu, într-o mișcare de fiecare dată specificată, sau în mișcări specificate și unite între ele. În fiecare dintre aceste lucrări sau energii este în același timp Dumnezeu însuși întreg, lucrător și mai presus de lucrare sau de mișcare. ” - Dumitru, Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 150;

6 „Men are often called intelligent wrongly”- The Philokalia, Volume 1: The Complete Text; Compiled by St. Nikodimos of the Holy Mountain & St. Markarios of Corinth, G. E.H. Palmer, Philip Sherrard, Kallistos Ware, Ed. Faber & Faber, 1 ian. 1983;

NEFERICIRE, ÎNTRISTARE, DEPRESIE

Felul în care Sfinții Părinți văd¹ lumea nu este produsul vreunui moft și nici nu poartă eticheta vreunei filozofii politice ori prețul vreunei corporații. Acesta izvorăște din Adevăr. Dintr-o relatie specială cu Adevărul, de la persoană la persoană. Pentru noi ortodocșii, Adevărul este Hristos, persoana treimică și întrupată. Așadar pentru noi, trupul omenesc cunoaște adevărul la scară celulară, s-a întrepătruns cu el. Toți cei botezați putem cunoaște adevărul prin această relație. Însă nici măcar sfinții nu s-au născut sfinți. Pe măsură ce au trăit în conformitate cu Adevărul, au devenit asemenea Lui și au putut exprima valori neperisabile în cuvinte. Sfîntul Antonie cel Mare ne învață acest lucru:

„Mintea vede toate, chiar și cele din ceruri. Și nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este de neînțeles, iar cuvîntului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat.”²

Totuși, pînă la sfințenie, trăim în minciună. Sfințenia este semnul că desăvîrșirea omului în Hristos este lucrătoare. Aceasta e o lucrare eternă întrucît ea are loc prin „unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfîrșit, ținta unirii cu El, sau a desăvîrșirii noastre, nu corespunde niciodată vreunui capăt, de la care să nu se mai poată înainta.”³

Fericirea este starea de bine rezultată din această lucrare. Ceea ce experimentăm la nivel emoțional și care nu se află în legătură cu Adevărul este nefericire. Din cauza patimilor noastre nu avem o raționalitate limpede ci una bolnavă care cotează ca fiind fericire orice stare de satisfacție a simțurilor și orice moment de acalmie.

Unii, aflați încă în avîntul patimilor, se simt fericiți, alții avînd deja sufletul amorțit se conving singuri că sînt fericiți. Pe aceștia îi lasă Dumnezeu să traiască asemenea bogatului nemilostiv⁴ din Evanghelia duminicii a XX-a după Rusalii. Dar cei mai mulți încep să se dezmorțească și chiar să trăiască o viață cu angajamente religioase, mulți dintre aceștia sînt chiar practicanți consecvenți ai credinței aflați la începutul luptei de despătimire. Aceștia din urmă încep să cunoască Adevărul dar fie nu au reușit să transforme în trăire acest eveniment, fie doar încep să simtă amărăciunea care vine din plăcerea simțurilor sub formă de falsă fericire. Așadar încep să înțeleagă că fericirea nu stă în plăcere și se angajează într-un efort ascetic și de disciplină religioasă dar care, pentru că încă sînt niște moleșiți și alintați, le găsesc neatractive și astfel se pomenesc lipsiți de alintul plăcerilor și captivi într-o viață care le pare fadă. 

Evagrius of Pontus, fol. 49vhttp://evagriusponticus.net/images.htm

Avva Evagrie Ponticul ne explică în cel fel se săvîrșesc cele descrise spunînd că aceștia din urmă sînt captivii ispitelor unui drac:

„Toți dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primește sa facă aceasta, ci el ucide gîndurile celor care au început aceasta viețuire tăind și uscînd prin întristare orice plăcere a sufletului...”⁵

Sfîntul Ioan Casian, asemenea lui Evagrie, vede nefericirea ca fiind lucrarea unui duh necurat și viclean care are ca scop împiedicarea progresului duhovnicesc și o descrie astfel:

„Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului și-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-și facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri și nu rabdă pe om să fie blînd și smerit față de frați. Îi pricinuiește scîrbă de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții.”⁶

Întristarea distruge orice bucurie, nici una nu este destul de mulțumitoare pentru cel care îngăduie acestui duh să se instaleze. Rugăciunea devine formală, cîta mai este, fiindcă în scurt timp cel rănit de întristare va ajunge la concluzia că nu are stare de rugăciune sau chiar că nu are rost să se mai roage. Acest drum duce la pierderea credinței. Citirea Sfintei Scripturi și a învățăturii Sfinților Părinți este de asemenea înlăturată. De tot în cazul celor cei loviți puternic de întristare, doar pentru a fi înlocuite de citiri nefolositoare și netămăduitoare de cei care sînt neîndepărtați de alintări. Iar lucrarea aceasta devastatoare se împlinește prin îndepărtarea de comunitatea sănătoasă, de oamenii aleși și folositori, de semenii care se pot implica în tămăduirea sufletului celui îmbolnăvit de întristare. Adică de Biserică.

De aceea se întîmplă ca unii să fie nefericiți într-una. În limbajul de azi am spune că au nefericire cronică sau că sînt deprimați. Nu vorbim de stări episodice de nefericire ci de o stare constantă de nefericire întreruptă arareori de efemere momente frumoase.

Această nefericire este marcată de sentimentul de deșertăciune fiindcă vine din căutarea infinitului în finit, a veșniciei în cele trecătoare. Iar cînd facem acest lucru nu mai cautăm pe Dumnezeu și nici pe noi înșine în lumina Adevărului⁷, ci cultivăm o răscolire a celor materiale care ne înconjoară, atît de profundă încît nu doar că ne rănim dispozițiile sufletești dar și îmbolnăvim trupul sau chiar mai mult decît atît, înscriem în moștenirea trupului nostru acest eșec.

http://sonjalyubomirsky.com/

Cercetătoarea Dr. Sonja Lyubomirsky⁸ a documentat o teorie care subliniază cîteva lucruri interesante. Primul este acesta, că nefericirea se înscrie în moștenirea trupului, în bagajul genetic.

Astfel apreciază că fericirea unei persoane este pe jumătate determinată de factori genetici, 10% de împrejurările vieții și 40% de comportamentul propriu.⁹ Astfel Dr. Sonja Lyubomirsky confirmă ceea spune Sfîntul Grigorie de Nyssa:

„ Răul s-a amestecat cu firea prin cei ce au primit de la început patima, însușindu-și patima prin neascultare. Precum firea animalelor de orice soi se continuă în șirul de urmași, încât cel ce se naște este asemenea cu cel care l-a născut, la fel se naște din om, pătimașul din pătimaș, păcătosul din păcătos.”

De altfel, pentru cei credincioși, informațiile pe care le regăsim în cercetările recente sociale, psihologice, filozofice sau altele asemenea sînt prețioase însă nu indispensabile, sfinții oferindu-ne călăuziri și moduri de viață la îndemîna fiecăruia.

În acest sens este interesat de urmărit cum personalități ale începutului de secol XXI cu recunoaștere mondială în domeniul științelor sociale aplicate descoperă cu bucurie și în urma unor eforturi cheltuitoare de resurse principii și enunțuri prezente și aplicate din antichitate în Biserica noastră. Iată de pildă o sinteză făcută de Tamara Star¹⁰ identifică aceste comportamente ca generatoare de nefericire:

1. Convingerea că viața este grea;
2. Convingerea că cei mai mulți semeni nu sînt de încredere;
3. Sublinierea răului din lume în dauna sesizării celor bune;
4. Invidia;
5. Încercarea de a avea controlul total al vieții;
6. Îngrijorarea pentru ziua de mîine;
7. Vorbirea de rău, nemulțumitoare și bîrfitoare;

Pentru orice credincios activ este simplu să observe că toate cele șapte puncte sînt prezente în învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii. Desigur, soluțiile date de autoare sînt rezolvări simptomatice. De pildă pentru a rezolva primul punct autoarea recomandă adoptarea unei atitudini de studiere curioasă a vieții în contrast cu una de victimizare, recomandă perseverență în găsirea și aplicarea soluțiilor în urma asumării responsabilității personale în situațiile dificile. Pentru a doua, întărirea încrederii în binele din oameni, în chestiunea răului din lume cei nefericiți sînt îndemnați să fie optimiști și echilibrați și așa mai departe.

Cu mult mai multă profunzime, sfinții descriu starea în amănunt și prescriu leacul. Dacă în paradigma actuală rezolvarea nefericirii se face prin automotivare în direcția adoptării unui comportament postulat a fi generator de fericire, la Sfinții Părinți nu întîlnim vreo recomandare care să implice doar resursele personale ci implicarea victimei întristării într-un efort conjugat de tip bisericesc în care omul se regăsește între Dumnezeu și Biserică.

Aceasta pentru că Biserica știe și ține seama de faptul că cel atins de întristare nu are voința intactă. El este bolnav și simplul fapt că înțelege că o atitudine optimistă este bună, că perseverența și orientarea spre rezolvarea problemelor sînt pozitive, nu îl ajută să pună în fapt aceste convingeri frumoase. Nu îi este ușor pentru ca voința îi este afectată și nu se poate motiva.

Sfinte Cuvioase Ioane Casian
roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi

Sfîntul Ioan Casian spune că întristarea ”se tămăduiește prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeiești și prin petrecerea cu oamenii cei cuvioși.”¹¹

În modul de viață bisericesc, ortodox, cel bolnav de întristare nu este lăsat să se motiveze singur ci i se oferă soluții concrete. Petrecîndu-și timp prețios cu cei cuvioși, între care de frunte este preotul său duhovnic, își întărește convingerea că Dumnezeu îi este alături, prin rugăciune și postirea impusă de viața bisericească cultivă o apropiere de El și o întărire a învățăturilor de viață precum și o creștere în har și voință, prin citiri spirituale și meditații duhovnicești își dezvoltă și întărește cunoașterea valorilor sănătoase care-i asigură nu doar tămăduirea dar și continuarea unei vieți dinamice, cu sens și în conștința valorii de sine date de prețuirea comunității. Această prețuire vine în contextul smereniei față de Dumnezeu, conștientizarea slăbiciunii umane și îndrăznirea către El în virtutea harului Duhului Sfînt primit prin Sfintele Taine.

Astfel credinciosul ortodox știe că deși este slab, deși greșește, i se cere să-și depășească slăbiciunea prin trăirea în fapt a învățăturilor de mai sus cu ajutorul Bisericii prin Harul dumnezeiesc din Sfintele Taine în Biserică, prin participarea vie a sfinților și tuturor semenilor ortodocși.

Așadar, dacă ați fost diagnosticați ca depresivi, sau dacă ați constatat că sînteți atinși de întristare așa cum este descrisă mai sus, puneți în practică sfaturile anterioare. Rugați-vă, citiți Sfinți Părinți, mergeți la slujbe și integrați-vă în Biserică prin Sfintele Taine spovedindu-vă și reglementîndu-vă viața ca să primiți Cuminecarea, participați la Sfîntul Maslu, rugați-vă să vă găsiți duhovnicul, dacă nu-l aveți. Apoi în conformitate cu îndrumările sale postiți și vă implicați în acte de milostenie și de filantropie punînd astfel în practică leacul recomandat de Sfîntul Ioan Casian. Fiți flexibili dar consultați duhovnicul pentru a vedea dacă ce vă doriți se încadrează în recomandările sfîntului.

______________

1Folosesc prezentul pentru că pentru noi sfinții sînt la fel de vii ca oricare persoană pe care o cunoaștem si pentru că viziunea lor își păstrează validitatea peste veacuri.

2Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 27;

3pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, ed. IBMBOR, București, 2002, p. 5;

4Luca 16, 19-31, Biblia sau Sfînta Scriptură, online: http://bibliaortodoxa.ro/despre.php, 29.09.2014, Mt. 24, 45-47 - pentru toate citatele scripturistice, cu precizarea că acolo unde se va cita din alte versiuni, acestea vor fi specificate ca atare;

5Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 60;

6Idem, p.114;

7Înțeles ca Hristos.

8Profesoară la Professor, University of California, Riverside, recunoscută ca o somitate în cercetarea fericirii, deși mărturisește despre sine că nu este deloc religioasă, își respectă ținuta de savantă și a făcut cercetări imparțiale cu privire la fericirea celor religioși. http://sonjalyubomirsky.com/ și http://www.psychologytoday.com/blog/how-happiness/200806/happiness-and-religion-happiness-religion consultate în 15 ian. 2015;

9Cf. Sonja Lyubomirsky, The How of Happiness, Penguin Press, 2008;

10http://www.huffingtonpost.com/tamara-star/7-habit-of-chronically-unhappy-people_b_6174000.html consultat în 15 ian. 2015;

11Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, 116;