Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XVII)

 

17. Dacă Babilonenii, măcar că erau barbari, cucerind Ierusalimul după legea războiului, au respectat virtutea lui Ieremia şi i-au dat din belşug toate cele de trebuinţă, şi anume nu numai cele pentru hrană, ci şi vasele din care este obiceiul să se servească cei ce mănîncă, cum nu vor respecta viaţa virtuoasă cei de acelaşi neam, care au cugetul curăţit din tinereţe de ceea ce e barbar, spre a înţelege cele bune, şi care rîvnesc virtutea? 

Căci chiar dacă n-au putut să ia asupra lor îndeletnicirea nevoinţei pentru dobîndirea acesteia, din pricina slăbiciunii firii, dar cinstesc virtutea şi se minunează de cei ce se nevoiesc cu agonisirea ei. 

Doar cine a înduplecat pe șunamiteanca să-i zidească lui Elisei foişor şi să-i pună virtuţile bărbatului? 

Şi ce a îndemnat pe văduva aceea, cînd foametea bîntuia peste tot pămîntul, să pună mai presus de trebuinţa sa, slujirea Prorocului? Desigur dacă  n-ar fi fost uimită de viața lui Ilie, nu ar fi scos puțina hrană a vieţii ei şi a copiilor, ca să i-o dea lui, alegînd înainte de vreme moartea pe care şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspetelui.

18. Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în osteneli, şi dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprinzîndu-se cu o viață simplă şi înaintînd, aşa zicînd, de la puţinătatea trebuinţelor pînă la starea care nu mai are nici o trebuinţă, s-au aşezat aproape de Puterile netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi după trup, s-au făcut mai puternici decît cei ce le aveau pe toate, stînd de vorbă cu cei ce purtau diademă, cu atîta îndrăzneală, cu cîtă nu stăteau aceia cu supuşii lor. În ce arme, sau în ce putere s-a încrezut Ilie cînd i-a spus lui Ahab: „Nu eu tulbur pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău".

Sau să privim cum stă Moise lui Faraon împotrivă, neavînd nimic altceva ca temei de îndrăzneală decît virtutea. 

Iar Elisei i-a zis lui Ioram, cînd se adunase oastea celor doi regi din Israel şi Iuda pentru război: „Viu este Domnul Puterilor, înaintea Căruia am stat astăzi, că dacă n-aș fi văzut faţa lui Iosafat, nici nu m-aș fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă". El nu se temea nici de oştirea în mers, nici de mînia regelui, căreia, fiind vreme de război, era foarte uşor să-i dea drumul, cugetul lui fiind tulburat de o pornire nestăpânită din pricina grijii războiului. 

Dar poate împărăţia pămîntească să facă lucruri asemănătoare cu cele pe care le face virtutea? Care porfiră poate despărţi un rîu, ca haina lui Ilie, care diademă a tămăduit boli, ca ştergarele Apostolilor ? 

Prorocul a mustrat singur pe regele care săvîrşise fărădelege, măcar că avea cu el toată oastea; şi fiindcă mustrarea i-a aţîţat mînia, regele a întins mîna asupra Prorocului, dar n-a putut nici să-l prindă pe acela, nici să-şi aducă mîna uscată la loc. Era o luptă între virtute şi puterea împărătească. Dar mai tare a fost biruinţa virtuţii, căci, fără să se lupte Prorocul, virtutea a doborît pe vrăjmaş; stînd în loc luptătorul, a lucrat credinţa. Tovarăşii de război ai regelui s-au făcut privitori ai luptei şi mîna a rămas înţepenită, mărturisind  biruinţa virtuţii.(1)

Cugetare la capurile 17 și 18:

• Trăirea virtuților nu trece neobservată.
  
  
• Impune respect.
  
  
• Semenii noștri străini de ortodoxie și chiar păgînii respectă autenticitatea, perseverența și coerența cu care unii dintre practicanții ortodoxiei trăiesc. Viața celor din urmă este atît de legată de Împărăție încît reprezintă o extindere concretă a puterii și strălucirii dumnezeiești în lumea aceasta.
  
  
• Privind la  femeia din Șunaam, numită sunamiteanca sau sunamita în discursul teologic românesc vedem o persoană înconjurată de măreție. În latina strămoșilor, din Vulgata (Biblia tradusă în latină de sfîntul Ieronim) scrie „mulier magna” adică muiere măreață. 
  
  
• Așadar, șunamiteanca era o muiere măreață. Nu doar bogată și mîndră, de-a dreptul măreață cu tot ceea ce presupune măreția: stare socială, avuție, atitudini și purtări. 
  
  
• O asemenea persoană nu poate fi impresionată cu ușurință, dar iată că viață Proorocului Elisei a avut puterea de a o impresiona într-atît încît să-i facă propria cameră ca ori de cîte ori va trece prin Șunaam să-i fie la dispoziție.
  
  
• Există un simbol care ne ajută să înțelegem cît de profund este modelat de ortodoxie poporul nostru în ce priveşte atitudinile sale valide peste timp. Așa cum șunamiteanca îl ocrotește pe Elisei știind ca este om sfînt și alegînd corect locul său, și oamenii din popor au avut mereu o atitudine de respect și ocrotire față de cei sfințiți. Căci Elisei nu vine de nicăieri, el este urmașul duhovnicesc al proorocului Ilie iar noi știm că Sfinții Apostoli sînt urmașii Domnului iar lor se sînt următori cei sfințiți în treptele preoțești.
  
  
• Viața proorocului Ilie s-a dovedit a fi o loială urmare a lui Dumnezeu, o neabătută fidelitate spirituală dusă pînă la asumarea extremă a lipsurilor. 
  
  
• De aceea văduva păgînă din Sarepta Sidonului își rupe de la gură pentru a-l ocroti pe sfînt. 
   
• Preoții nu se declară ei preoți, ei sînt urmașii duhovnicești ai Apostolilor prin canonicitatea hirotoniei și se validează de fiecare dată cînd se dovedesc a fi în coerență cu învățăturile apostolice primite prin urmarea Părinților. 
  
  
• Dacă preoții își caută dumnezeul proiectat de propriile umbre spirituale și intelectuale părăsesc coerența, perseverență și loialitatea sfinților.
  
  
• Ortodoxia trăită provoacă reacții, uneori de teamă de opoziție.
  
  
• Ortodoxia trăită impune uneori teamă și reacții de opoziție.
  
  
• Situațiile în care ortodocșii luptă pentru Dumnezeu și nu pentru ceea ce ei vor să le fie dumnezeu sînt vădite de puterea Duhului lui Dumnezeu care este prezent în acele lucrări la fel de limpede ca în situația în care mîna regelui Ieroboam s-a uscat, înlemnind în timp ce era întinsă acuzator spre omul lui Dumnezeu spre a-l condamna.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 163-165

Cuviosul Talasie Libianul - Despre dragoste, înfrânare si petrecerea cea după minte către Pavel presbiterul

 

1. Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă pe cei ce-L au, cu Dumnezeu si întreolaltă.

2. Mintea, care a dobîndit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea.

3. Cel ce binecuvântează cu gura dar dispretuieste cu inima ascunde fătărnicia sub chipul dragostei.

4. Cel ce a dobîndit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările si suferintele ce-i vin de la dusmani.

5. Singură iubirea uneste zidirea cu Dumnezeu si făpturile întreolaltă în acelasi cuget.

6. Dragoste adevărată a dobîndit acela care nu suferă bănuieli si vorbe împotriva aproapelui.

7. Cinstit în fata lui Dumnezeu si a oamenilor este acela care nu încearcă nimic pentru surparea dragostei.

8. De dragostea nefătarnică tine cuvîntul adevărat pornit din constiinta cea bună.

9. Cel ce aduce fratelui la cunostintă ocările altuia, ascunde pizma sub înfătisarea bunăvointei.

10. Precum virtutile trupesti îsi atrag slava de la oameni, asa cele duhovnicesti pe cea de la Dumnezeu.

Cugetare:

• 1 și 5.  Cînd tînjim după Dumnezeu ne apropiem atît de cei care au același dor ca noi cît și de Dumnezeu. Nu e posibil sa ne apropiem de Dumnezeu dar să ne îndepărtăm de cei care, asemenea nouă, tînjesc cu adevărat și mistuitor după El.
  
  
• 2, 3 și 6. Cîtă vreme cugetăm despre semenii noștri doar ceea ce este în perfectă compatibilitate cu dragostea rămînem în lucrarea (ἐργασία -> ἐνέργεια ) dragostei duhovnicești. Dumnezeu vede în ascuns, dacă sîntem fățarnici degeaba afișăm chipul dragostei, tot cădem din lucrarea ei. Începutul oricărei lucrări este dragostea. Cunoaștem că sîntem lucrători în dragoste după cum gîndim și vorbim despre semenii noștri.
  
  
• 7. Pot rămîne integru înaintea oamenilor și onest în fața lui Dumnezeu dacă ceea ce gîndesc sau vorbesc ori fac nu surpă dragostea cum a fost descrisă mai sus.
  
  
• 8. Dragostea implică și datoria de a fi onest, neprefăcut. Uneori dragostea mă poate face incomod, dar dacă acest lucru este rezultatul gîndurilor, vorbelor și acțiunilor promite din conștință cea bună ma aflu în lucrarea curață a dragostei.
  
  
• 9. Însă dacă „port vorbele”, mă grăbesc să informez pe alții despre vorbele nepotrivite, slabe ale cuiva despre ei sînt lucrătorul patimilor (invidie, bîrfă etc). Ar trebui să ascund rușinea fratelui sau surorii mele căzute în bîrfă, nu să îi dau curs și să dau putere patimilor contaminînd pe alții.
  
  
• 10. Calitățile lumești și trupești aduc adesea laudă de la oameni. Calitățile duhovnicești aduc slavă de la Dumnezeu. Aceasta nu este o lucrare văzută de oricine și oricînd, cel mai adesea este discretă și ascunsă.
  
  

___________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1978, p. 3

Avva Ioan Casian - Despre mîndrie

    A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbitică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. 

    Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrgueşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, când pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt". Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?"  şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră" dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de câte ori am dobîndit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine",  şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic",  sau cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",  şi în sfîrşit cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte". Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este";  iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?" Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu.

    Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.(1)

Cugetare:

• Mîndria poate distruge toată lucrarea virtuților și prin aceasta poate paraliza sufletul.
  
  
• Căderea în mîndrie trebuie prevenită. E necesară o pază continuă a mișcărilor sufletului ca nu cumva să cădem în mîndrie.
  
  
• Nu eu fac binele, ci Dumnezeu care e în mine, fără Hristos nu pot face nimic, tot binele este de la Dumnezeu- sînt gîndurile care au puterea de a păzi sufletul de mîndrie dacă sînt crezute, înțelese și practicate.
  
  
• Smerenia care este generată de aceste cugetări e, în fapt, practicarea neclintită a unui sistem de valori care îi acordă lui Dumnezeu prioritatea firească.
  
  
• Smerenia se naște din credință. Fără ea nu putem opera noemele (conținutul gîndurilor care trebuie să nască faptele liber voite)
  
  
• Smerenia se naște din frica lui Dumnezeu. Frica de factură dumnezeiască este acea trăire viguroasă a dorinței de a nu mai fi despărțiți de dragostea Fiului, de dulceața dumnezeiască a Duhului Sfînt, veșnicia Tatălui, adică de de lumina treimică. Este o dorință intensă, o teamă motivantă, activantă. Nu ne place cuvîntul „frică” fiindcă frica pe care o cunoaștem este lumească, neputincioasă, paralizantă și descompune. Frica lui Dumnezeu este motivantă, activă și construieșțe.
  
  
• Smerenia se naște din blîndețe. 
  
  
• Smerenia se naște din sărăcie asumată de bunăvoie.Sărăcia este desăvîrșită cînd este asumată de bunăvoie. Sărăcia asumată este eliberarea din chingile necesităților (re)comandate din afară. Sărăcia asumată este libertatea față de valorile materiale.
  
  
• Din acestea izvorăște dragostea desăvîrșită care aduce darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 120 - 121