Sfîntul Policarp - Iubirea frăţească

 

X. 1. Aşadar, stăruiți dar în acestea şi urmaţi pilda Domnului, fiți tari în  credinţă și de neclintit, iubitori de frăţie, cu dragoste unii pentru alţii, uniți în adevăr, avînd răbdare între voi cu blândeţea Domnului, fără să dispreţuiţi pe cineva.(1)

Cugetare:

• Cu voia lui Dumnezeu, Sfîntul Policarp ne-a însoțit în această perioadă grea și plină de nesiguranțe și dezbinări. 
  
  
• L-am avut alături de noi și am învățat de la el cum să trăim o ortodoxie patristică, adică o ortodoxie autentică. 
  
  
• Privind în fugă peste textele publicate de noi din Sfîntul Policarp ne amintim:

            1. Primim și slujim Domnului urmînd pilda imitatorilor adevăratei iubiri (sfinții);

            2. Lăsăm deoparte vorbăria deșartă și punem învățăturile în aplicare de îndată (ne încingem șalele) știind că lucrarea noastră este mîntuiitoare nu din cauza noastră ci a harului;

            3. Domnul ne-a învăţat:

              - „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”; 

              - iertaţi ca şi vouă să vi se ierte; 

             - arătaţi milă pentru ca şi vouă să vi se arate milă; „măsura cu care voi măsuraţi va fi cea după care vi se va măsura”;

             - „fericiţi sunt cei săraci” şi cei „prigoniţi pentru dreptate, fiindcă a lor este Împărăţia lui Dumnezeu”. (Mt 7,1; Lc. 6, 37; Lc 6,20; Mt. 5, 3 și 10) 

            4. Ni se spune că dacă am da atenție invataturilor apostolice  vom putea să ne zidim în credinţa ce ne-a fost dată. 

            5. Începutul tuturor relelor este iubirea de avere;

            6. Văduvia este o stare care transformă persoanele în altare ale lui Dumnezeu dacă se trăiește moral;

            7. Diaconii slujesc lui Hristos, nu omaenilor, să placă Aceluia nu să caute a fi plăcuți oamenilor;

            8. Tinerii (fecioarele incuse) pot trăi fără pată morală, în abstinență sexuală și abținîndu-se de la rău (în opoziție cu foamea de „experiențe” care li se insuflă azi;

            9.  Preoții să:

                - fie cu inimă bună;

                - să îi aducă înapoi pe cei rătăciți;

                - să cerceteze bolnavii;

                - să nu neglijeze pe cei în nevoi (văduve, orfani etc)

                - să aibe gîndul la Dumnezeu mereu;

                - să se ferească de orice mînie;

                - să fugă de iubirea de bani;

                - să nu aibe judecăți aspre;

                - să slujească cu frică și evlavie;

                - fie rîvnitori la bine;

                - să stea deoparte de certuri;

               - să stea deoparte de fățarnici, de prefăcuții credinței și de cei care provoacă rătăciri;

            10. Cel care nu mărturisește Cruce este de la diavol;

            11. Învățăturile false se combat începînd prin a ne întoarce la rugăciune și postire;

            12.  Nădejdea noastră și garantul mîntuirii este Iisus Hristos, Domnul.

            13. Să imităm răbdarea Sa.

           14. Să facem ascultare (cu mintea, inima și fapta) de cuvîntului dreptătii (învățăturile de credință)

            15. Să exersăm (antrenăm) capacitatea de a îndura.

            16. Să ne motivăm admirînd mucenicii și martirii.

            17. Să nu iubim aceste vremuri ci pe Hristos, Cel ce a înviat.

            18.  Ni se spune: 

         - fiți tari în  credinţă și de neclintit,  

         - iubitori de frăţie, 

         - cu dragoste unii pentru alţii,  

         - uniți în adevăr, 

         - avînd răbdare între voi cu blândeţea Domnului, fără să dispreţuiţi pe cineva.”

         - Supuneţi-vă unii altora, purtaţi-vă cu cinste între neamuri, (I Pt 2,12) 

         - pentru ca din faptele voastre cele bune și voi să primiţi laudă 

         - și Domnul să nu fie vorbit de rău din cauza voastră. 

            19. Să nu ezităm să facem binele de îndată ce putem;

            20. Ne întristăm pentru cei care cad din credință;

            21. Cu cît credem că știm mai bine Sf. Scriptură, cu atît crește răspunderea de a trai conform ei;

       22. Sfîntul Policarp roagă pe Dumnezeu pentru noi, cerînd: să vă zidească în credinţă şi în adevăr şi în toată blândeţea şi fără mânie,ci în ascultare, îndelungă răbdare, înfruntarea necazurilor şi curățenie; şi să vă dea soartă şi parte cu sfinţii Săi şi nouă şi vouă şi tuturor celor de sub cer care vor crede în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Tatăl Său, Care L-a înviat din morţi.

Mare este Dumnezeu între sfinții Săi! 

Pentru rugăciunile Sfîntului Policarp, Doamne Iisuse, ajută-ne, apără-ne și ne mîntuiește!

_______________
1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 76

Sfîntul Policarp - Valens

 XI. 1. Mult m-am întristat pentru Valens, care a fost cândva preot la voi, dar care a nesocotit locul pe care i s-a dat între voi. De aceea vă sfătuiesc să vă abțineți de la orice rău, feriți-vă de dorință de avere pentru ca să fiți curați și cinstiți. 

 XI. 2. Cel care nu se poate conduce (stăpîni) pe sine cum ar putea să se pronunțe înaintea altora despre acestea? Dacă cineva nu se poate înfrîna de la lăcomie, se va întina în idolatrie şi astfel va fi judecat ca unul dintre păgîni care nu cunoaşte legea lui Dumnezeu (Ier. 5, 4). Sau nu ştiţi, aşa cum învaţă Pavel, că sfinţii vor judeca lumea (1 Cor. 6, 2)?(1)

Cugetare:

• Se pare că Valens ar fi fost dintr-o familie romană bogată, posibil din mediul militar. 
  
  
• Avînd multe de pierdut - bogăție, confort, stimă și prestanță socială, acesta și familia lui ar fi cedat presiunilor și s-ar lepădat de creștinism deși ar fi fost chiar preot. 
  
  
• Aceasta s-ar fi întîmplat în urma trecerii Sf. Ignatie prin Filippi.
  
  
• Așadar, Sf. Policarp ne îndeamnă să ne ferim mereu de dorința de a avea, a acumula, de lăcomie și de avariție. 
  
  
• Chiar dacă nu vedem de îndată efectul dezastros al patimilor acestea se arată lovindu-ne devastator în momentele de criză. 

• Putem bănui că Valens ar fi avut argumente acceptabile din punctul de vedere al unui om din lume. Probabil că ar fi putut să invoce faptul că stăruința sa în credință ar fi putut aduce neajunsuri asupra familiei sale. Ar fi pus o stigmă asupra copiilor sau altele asemenea.  Iată că logica lumească se dovedește în aceste cazuri nimic altceva decît cădere în pătimire.

• Un alt lucru de seamă este indicat de Sf. Policarp în relația dintre autocontrol și autoritatea opiniilor. 
  
  
• Cine nu își stăpînește pornirile și nu are capacitatea de a își ordona și administra prioritățile vieții nu poate da sfaturi bune, nu poate să îndrepte pe altul și nu se poate pronunța competent cu privire la problemele morale. 
  
  
• E simplu, dacă ești o persoană nestăpînită la mîncare cine te va băga în seamă cînd vei susține necesitatea postirii? Probabil că vei putea forța un acord de suprafață, de pildă în ce privește copiii proprii. Dar conceptul de postire este grav sabotat în momentul în care autoritatea care stă pe terenul alunecos al instrumentelor sociale și al administrării resurselor (dacă faci asta te răsplătesc etc) își pierde puterea.
  
  
• Chiar în domeniul acesta, al creșterii copiilor, ne punem cel mai puțin problema autenticității trăirii cerințelor solicitate de la alții. 
  
  
• De fapt, cel mai adesea se vede această deficiență în familie. 
  
  
• Soții practică această disjuncție unul față de celălat prea des. 
  
  
• În relațiile sociale și profesionale există mecanismele (nefericite) care ne forțează să ne controlăm. 
  
  
• Acasă, în mașină și în alte locuri în care ne imaginăm eliberați de constrîngeri ni se întîmplă adesea să cerem altora ceea ce nu practicăm și să solicităm altora ceea ce noi înșine nu controlăm în viețile noastre. 
  
  
• În situații de criză, această fisură duhovnicească devine falie de despărțire și compromite toate lucrurile bune pronunțate public.
  
  
• Ar fi bine să medităm, de pildă, în această situație prezentă, la felul în care ne-am guvernat viața spirituală, în ce măsură am crescut în controlul patimilor noastre, cît de autentici sîntem în enuțurile și cerințele pronunțate de noi în public.
  
  
• S-ar putea ca unora dintre noi să li se descopere că, fiind morți în păcat înainte, în timpul și după slujirea Sfintei Liturghii, nu am fost prezenți în biserică deși trupurilor noastre li s-a deschis ușa și li s-a permis să-și ocupe locul. E posbili să realizăm măsura în care bisericile pline de trupuri au fost goale de suflete.
  
  
• S-ar putea ca sufletului meu să i se reveleze importanța luptei pas cu pas împotriva patimilor mele.
  
  
• Poate pînă la Sfînta Înviere aș putea să devin în mod public mai puțin mînios, mai puțin lacom, mai puțin delăsător, mai puțin iubitor de avere și de slavă deșartă, mai putin mîndru. 
  
  
• Iar apoi să nu mă întorc la vechile obișnuințe ci să continui să fiu din ce în ce mai putin patimaș.
  
  
• Poate atunci aș fi mai puțin revoltat pe alții, de la semeni mireni la preoți sau vlădici. 
  
  
• E posibil ca patimile din mine să se rușineze cînd se recunosc în semeni iar virtuțile care se întăresc în mine să îmi aducă mai degrabă compasiune pentru cei care co-pătimesc decît revoltă, ciudă, bîrfă și aroganță. 
  
  
• Am scris „aș putea să devin în mod public [...]”, fiindcă opiniile noastre le facem publice, fără rețineri, jenă sau smerenie. De ce să nu facem la fel cu virtutea?
  
  
• Ni se întîmplă prea des să consideram că trebuie să ne ascundem după o falsă smerenie doar cînd e vorba de a ne arăta practic și public atașamentul față de faptele virtuții. Prea des mă mint spunînd că practic virtutea în smerenie și discret cînd, de fapt, sub smerenie ascund delăsarea și comoditatea. Uneori chiar și o călduță afecțiune fată de păcat. 
  
  
• În cele din urmă nu noi cei care practicăm zi după zi adeziunea la păcate și falsitatea pronunțării publice a opiniilor și cerințelor noastre „spirituale” vom judeca lumea. 
  
  
• Nu noi sîntem reperul duhovnicesc, oricît de tare ne îmbătăm cu iluzia importanței de sine. Ci sfinții.
  
  
• Sfînți traiesc realitatea, noi trăim iluzia realității. Numim realitate diformitățile și tumorile păcatelor care ne urîțesc, ne fac nefericiți și ne ucid.
  
  
• Acest paragraf din epistola sfîntului Policarp ne îndeamnă să fim autentici, să ne autocontrolăm, să ne cîrmuim viața după virtute, să ne pronunțăm întemeiat și autentic în chestiuni de tot felul dar mai cu seamă în cele morale și teologice.
  
  
• Iată, de ce liturgica noastră este vie, conceptele exprimate mai sus le învățăm (unii de mici) în rugăciuni. De pildă rugăciunea Sf. Efrem Sirul:

    „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

    Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργο λογίας μή μοι δῷς.

    Kýrie kaí Déspota tís zoís mou, pnevma arghías, perierghías, filarchías, kaí argologías mí moi dós.

ἀργίας = a fi fără treabă, trîndav, leneș;

περιεργίας (perierghías)= neliniștea de a afla chestiuni irelevante, dorință de a ști lucruri inutile, stare iscoditoare, învățături inutile, jonglerii (probabil intelectuale);

 φιλαρχίας (filarchías)= iubirea de întîietate, de putere, de a stăpîni asupra altora.

    Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

  Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς , καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ.

    Pnevma dé sofrosýnis, tapeinofrosýnis, ypomonís, kaí agápis chárisaí moi tó só doúlo.

σωφροσύνης (sofrosýnis)= minte sănătoasă, echilibrată, întreagă, auto-control susținut de înțelepciune. Nu coar curăție în sens trupesc, sexual. 

ταπεινοφροσύνης (tapeinofrosýnis)= gîndire modestă, umilă, smerită. (Coloseni 3,12);

ὑπομονῆς = a rămîne (neclintit), a îndura (în sensul de a se întări sub presiune sau efort) deci răbdare în sensul acesta al capacității de a rămîne, a se  întări în ciuda forțelor opuse.

      Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin

    Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δώρησαι μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμὰ πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ, εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

    Naí, Kýrie Vasilef, dórisai moi toú orán tá emá ptaísmata, kaí mí katakrínein tón adelfón mou, óti evlogitós eí, eis toús aiónas tón aiónon. Amín.

_______________
1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 75

Sfîntul Policarp - Îndemn la deprinderea puterii de a îndura

 IX. 1. Vă îndemn dar ca toţi să vă supuneți cuvântului dreptăţii şi să vă deprindeți a îndura așa cum ați văzut cu ochii voştri la fericiţii Ignatie, Zosima şi Rufus, dar şi la alţii care s-au ridicat chiar dintre voi, la Pavel şi la ceilalţi apostoli. 

 IX. 2. Încredinţaţi fiind că aceştia toţi „nu au alergat în van”, ci în credinţă şi în dreptate, şi că ei se află în locul care le este cuvenit, lângă Domnul împreună cu Care au şi pătimit. Ei nu au iubit aceste vremuri, ci pe Cel Care a murit pentru noi şi pe Care Dumnezeu L-a înviat.(1)

Cugetare:

• În paragraful de mai sus primim un îndemn foarte puternic. Sîntem chemați de Sf. Policarp să ne „deprindem” să îndurăm ceea ce destinatarii scrisorii au văzut cu ochii lor: mărturisire prin mucenicie.
  
  
• E important să subliniez că ceea ce se traduce cu deprindere în limba română este exact același cuvînt cu asceză în limba greacă, în ce privește acest text. 
  
  
• Știm deja, din vremea cînd ne-am străduit să învățăm de la Sf. Antonie cel Mare, că asceza este un proces repetitiv, de exersare și antrenare, un proces activ și nu pasiv. O creștere și nu o uscare. Înseamnă și a învăța practic. 
  
  
• Pentru cei care doriți sa aprofundați sensul puteți găsi detalii la pagina 243 a Lexiconului Lampe   
  
  
• Eu înțeleg din acest îndemn că mucenicia se învață, e un rezultat la pregătirii ascetice. Rînduiala personală, asceza fiecăruia, ar fi bine să cuprindă pilda mucenicilor. 
  
  
• „Pilda” în sensul menționat la paragraful anterior. Adică model de urmat, linii după care desenez, sinonim cu izvodul iconarilor. 
  
  
• Nu avem date care să ne detalieze modul, metodele și rînduielile care formau această parte a ascezei, anume pregătirea pentru mărturisire. Dar le putem intui folosind informațiile din Sfînta Tradiție. 
  
  
• Desigur, aflăm că unii martori ai muceniciilor au fost atinși de Duhul Sfînt și i-au urmat printr-o schimbare subită a inimii.
  
  
• Dar mai citim la începutul „Martiriului Sfîntului Policarp”: „El aștepta, ca și Domnul, să fie dat morții pentru ca și noi să ne facem următori ai lui [...]”
    - Așteptare și pregătire.
    - Vreme de pocăință.
    - Cînd aștepți să mori simți imperativul pocăinței.

• A! O ultimă mențiune: cuvîntul „supuneți” putea fi tradus mai frumos cu „să faceți ascultare”. Desigur, traducerea aceasta ar avea mai mult sens în urechile unei comunități care înțelege practica ortodoxă a ascultării. Cum ar fi cea a  practicanților  ortodoxiei filocalice.
  
  P.S. Cum sublinia Adrian , ortodoxia este filocalică, altfel nu este ortodoxie. Dar, acest enunț este idealist, în realitatea trăită, ortodoxia nu reneagă pe cei care cred sinceri că practică ortodoxia chiar cînd practică un melanj catolico-gnostico-protestant-bizantin ci lucrează, se roagă și așteaptă luminarea lor spre iubirea de Frumos.

_________________

1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 74-75

Sfîntul Policarp - Îndemn la nădejde neîntreruptă și îndelungă răbdare în Hristos

 

VIII. 1. Neîntrerupt să ne ţinem dar neclintiţi de nădejdea noastră şi de chezașul dreptăţii noastre, care este Iisus Hristos, Cel care „ a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn,”, (I Pt 2,24) „Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Pt 2, 22), ci pentru noi a pătimit toate, pentru ca noi prin El să fim vii. 

VIII. 2. Să devenim dar cei ce imită răbdarea Sa şi, dacă vom suferi pentru numele Lui, să fim cei care să „ preamărească pe Dumnezeu” (1 Pt. 4, 16). Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut.(1)

Cugetare:

• Sf. Policarp ne învață să păstrăm neclintită, cu perseverență speranța noastră în Jertfa Mîntuitorului, care a pătimit pentru ca noi să fim vii.
  
  
• Mi se pare important să reținem că a fi viu în gîndirea patristică înseamnă a tăia legăturile patimilor și a ține cu perseverentă prezența virtuților. Acestea ne țin în viață prin prezența nemijlocită a Duhului Sfînt în lucrarea virtuților.

• Să devenim dar cei ce imită răbdarea Sa şi, dacă vom suferi pentru numele Lui, să fim cei care să „ preamărească pe Dumnezeu” (1 Pt. 4, 16). Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut.

• Din nou ne întîlnim cu ideea de „imitare”. Nouă, celor de azi, ne sună rău. Anticilor, însă, le părea o metodă viabilă și eficientă de a învăța un meșteșug, o meseria, o îndemînare. În procesul de învățare a unei meserii, a unei arte, ucenicul privea meșterul sau artistul cu multă atenție și se străduia să deprindă imitînd cît mai bine modul în care meșterul lucra. Apoi primea o sarcină simplă care trebuia să fie făcută imitînd ce i-a arătat meșterul să facă. După aceea primea sarcini din ce în ce mai complexe cu prilejul cărora el putea demonstra însușirea tehnicii meșterului. Tot prin imitarea acestuia. Abia după demonstrarea consolidării capacității sale de a imita tehnicile și procedurile maestrului i se permitea să  abordeze sarcinle într-o manieră personalizată. Niciodată această personalizare nu putea depăși limitele date de proprietățile și legile naturii muncii sale precum nici nu mai se putea numi urmaș al respectivului meșter dacă prin lucrarea sa nega lucrarea meșterului care l-a învățat. Mulți dintre noi am pierdut acest concept al relației meșter-ucenic și de aceea pentru trăitorii în această lume individualistă imitarea înseamnă falsificare. Nu putem accepta această limitare semantică în sistemul filocalic de gîndire și viață. Imitarea, pentru noi cei care căutăm un mod de viață patristic, este procesul din care fac parte ascultarea și supunerea smerită. La fel ca ucenicul care nu poate înțelege fiecare mișcare pe care o imită, dar poate participa la opera maestrului său și participarea sa este semnificativă și are sens, așa și noi imitînd lucrarea sfinților și, în realitatea cea mai înaltă, a dragostei lui Hristos, participăm la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Eu am fost ucenic în trei meserii. Mărturisesc că dacă nu mai practici o vreme meseria respectivă te trezești că dispare abordarea personală, dar ce revine cu ușurință și te întoarce la abilitatea de a practica în mod corect acea meserie este ceea ce ai deprins „furînd meserie” de la meșterul tău. Imitîndu-l pe acesta. Aceasta nu se ia niciodată de la tine. Dacă ai fost ucenic. Dacă ai fost om mîndru care a știut mai bine decît meșterul... asta e. La fel este în cele duhovnicești.
  
  
• Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut. Traducătorii au ales cuvinte precum „pildă” sau „exemplu” pentru a traduce ὐπογραμμὸν (hipogramon). Ne ajută să știm că este vorba despre o schiță care trebuie urmată, cum ar fi acele schițe pe care le dăm copiilor să le coloreze după indicații, iar ei, abia pe măsură ce colorează conform indicațiilor disting ce înfățișează desenul. Sau e foaie pe care sînt scrise literele pentru ca urmărindu-le de foarte multe ori liniile, cel analfabet dă devină știutor de carte. Părerile personale ale analfabetului față de hipogrammon pot face viitorul scris al ucenicului neinteligibil. Deci după toată munca sa el nu va putea citi sau scrie într-un fel înțeles de alții. Rămîne, deci, analfabet. Dar unul cu pretenții de literat și care poate crede cu aroganță că nenumărații scriitori și cititori dinaintea lui și care îi sînt contemporani sînt analfabeți neputînd citi scrisul său deformat.

• Pildă ar fi traducerea ideală dacă am mai ști semantica acestui cuvînt în întregime. Pildă e din maghiară unde înseamnă copie perfectă, model de urmat, și chiar problemă de matematică de rezolvat (desigur, cu respectarea regulilor și a enunțului). În ce privește limba română contemporană, MDA2 (2010) și alte multe dicționare restrîng semantic acestui cuvînt la „anecdotă, fabulă cu caracter religios sau/ și moralizator. 
  
  
• De fapt, cu excepția referințelor la scris, desen sau matematică, semantica reală a acestui cuvînt indică (încă și acum) o utilizare mai frecventă în înțelesul de model, învățătură de urmat. Iar în plan secundar (arhaizat cu voi, în opinia mea) apare sensul de izvod de icoană. 

______________

1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 74

Sfîntul Policarp - Împotriva dochetismului și a gnosticismului

       VII.1. „Dar tot cel care nu mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este antihrist” (1 In 4, 2-3); iar cel care nu mărturiseşte mărturia crucii este de la diavol; iar cel care tălmăceșțe greșit cuvintele Domnului după cum are poftă şi spune că nu este nici înviere, nici judecată, acesta este primul născut al satanei. 

    VII.2. Prin urmare, îndepărtînd deșertăciunile celor mulţi şi învăţăturile false, să ne întoarcem la cuvîntul care ne-a fost dat de la început, „priveghind în rugăciuni” (1 Pt. 4, 7) şi stăruind în posturi, cerînd în rugăciunile noastre către atotvăzătorul Dumnezeu „să nu ne ducă în ispită” (Mt. 6, 13), fiindcă Domnul a zis: „duhul este osîrduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26, 41). (1)

Cugetare:

• Ce este dochetismul?
   
  
  Termenul vine din grecescul δοκέω cu sensul de „a părea”. L-a folosit prima dată episcopul Antiohiei Serapio (190-203) care susținea că trupul lui Iisus era „spiritual”.Desemnează, de atunci încoace, o concepție care susține că Iisus a fost o putere spirituală a lui Dumnezeu, care părea să aibă trup dar, de fapt, el era spirit pur care emana o arătare trupească.
  
  
• Scrierile gnostice de la Nag Hammadi vorbesc despre trupul epifanic al lui Hristos.
  
  
• Sfîntul Ap. Ioan îi combate dur: „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.” (2 In 1,7)
  
  
• Sfinții Părinți au combătut adesea dochetismul oriunde l-au identificat.
  
  
• Azi îl putem găsi ascuns în forme de dispreț pseudoascetic al trupului.
  
  
• Implicațiile privesc realitatea trupului Domnului Iisus Hristos, deci și realitatea Trupului și Sîngelui euharistic și răscumpărarea reală prin  Jerfa Domnului Iisus Hristos.
  
  
• Azi mai întîlnim creștini ortodocși care, neștiind dogmele, vorbesc despre propriul trup ca despre o închisoare, despre lucru nesfințit și dezgustător și care, pe deasupra, mai stabilesc și cadrele validității Sfintel Taine a Cuminecării. 
  
  
• De pildă: Împărtășania își pierde validitatea dacă pupi de cineva - un exemplu pueril, dar trist și eretic.
  
  
• Mă gîndesc că ar fi interesant să identificăm practici și idei care ascund concepții dochetiste/gnostice.
  
  

_______________

1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 73