Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXIII)

 

24. Căci trebuie mai întîi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întîmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce li s-au întîmplat lor, să înveţe pe alţii cele ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai înainte cursul şi meşteşugul războiului. 

Fiindcă sunt unii care au biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu cunosc meşteşugul biruinţei, deoarece, războindu-se ca într-o luptă de noapte, n-au urmat legilor războiului, nici nu şi-au îndreptat mintea cu de-amănuntul spre cursele vrăjmaşilor. 

Aceasta a făcut-o simbolic şi Iisus al lui Navi, care, după ce a trecut oastea Iordanul în vremea nopţii, a poruncit să se scoată pietre din mijlocul rîului şi să le zidească afară de rîu şi să scrie pe ele cum au trecut Iordanul. (Iosua, 4) El a dat să se înţeleagă prin aceasta că trebuie scoase la arătare gîndurile adînci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stîlp în văzul altora, spre a nu se ascunde cunoştinţa pe care ar putea-o lua şi alţii. 

În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai trecutul să cunoască chipul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce se hotăresc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară, şi experienţa unora să fie spre învăţătura altora. 

Dar acestea nu le văd aceia, nici nu ascultă de alţii care li le spun. 

Vrînd să aibă numai ei cunoştinţa, poruncesc fraţilor slujbe de rob, de parcă ar fi cumpăraţi pe bani, punînd toată slava lor în a sta în fruntea mai multora. Este o adevărată întrecere între ei, fiecare luptînd să nu poarte în convoi după el un număr mai mic de robi, ca ceilalţi, dovedind astfel o stare sufletească mai de grabă de cîrciumari, decît de învăţători.(1)

Cugetare:

• Aici vedem fundamentele Sfintei Tradiții a Părinților.
  
  
• Întîi s-au luptat Părinții cu patimile și le-au învins. 
  
  
• Dar pe cînd au făcut aceasta ei au au avut două obiective:

1. să fie biruitori asupra patimilor (există o nuanță la care putem medita: Hristos este biruitor asupra păcatului, a făcut aceasta pentru noi. Deci cum de noi trebuie să luptăm cu patimile? Pentru răspuns va trebui să detaliem odată cuvîntul „patima”).

2. să fie în trezvie pentru a reține detaliile luptei, sentimentele, emoțiile, mecanismele implicate în această luptă. (trezvia este starea de luare aminte la cele ce se petrec în interiorul nostru o atenție nestrămutată și neadormită a noi înșine. La noi cuvîntul este format din slavona bisericească cu aportul limbii bulgare vechi  și implică starea de a nu fi îmbătat, a avea mintea limpede, a simți corect realitatea. A fi treaz vine în limba română din același cuvînt. Este firesc să bănuim o relație strînsă între această construcție și ascetică fiindcă altfel ar fi fost mult mai la îndemînă să se construiască un cuvînt pentru trezirea din somn din slavonescul buditi -  sau din latinescul expergo)

• Analogiile cu războiul par adesea neadecvate fiindcă (nu-i așa?) noi creștinii urîm războiul si uciderea. 
  
  
• Însă ținînd seama  de importanța simbolisticii în ortodoxie realizăm că înțelesul războiului este legat de impunerea unei voințe, a unei conduceri, asupra unei alteia. Războiul este procesul prin care se obține un nou statut, o noua legiuire, un alt stăpîn.
  
  
• Prin război se urmărește distrugerea vechiului statut și înlocuirea lui cu un altul în urma eșecului încercărilor de a produce acest proces de bunăvoie.
  
  
• Războiul nevăzut face același lucru. Cînd imboldurile trupești și lumești nu se supun de bunăvoie ele sînt tinta luptelor menite a impune stăpînirea Duhului în trup și în lume.
  
  
• Cineva poate duce un război la biruință, dar dacă nu are ca obiectiv să observe cum a ajuns să fie biruitor și să transmită această cunoaștere celor apropiați sau urmașilor săi, biruința aceasta are semnificație doar pentru acela și exista pericolul cert ca urmașii săi să nu poată fi biruitori.
  
  
• Imaginați-vă ce înseamnă ca cineva să ducă un război fără să asculte de cunoștințele celor care au fost biruitori în multe războaie similare și ce înseamnă ca unul ca acesta să sfătuiască pe alții cum să lupte în război împotriva unor vrăjmași veterani, încercați, perseverenți și disciplinați.
  
  
• De aceea nu prididim să avertizăm: orice sfătuitori care nu arată roadele luptei și nu posedă înțelepciunea de a ști cum să transmită cunoașterea luptei (gnoza cea înaltă) sînt ei înșiși vrăjmași care-i duc la distrugere pe cei înșelați.
  
  
• Episodul biblic invocat, în care Iosua Navi pune ca fiecărei seminții să scoată din rîu cîte o piatră și să-și scrie experiența minunii trecerii rîului cu chivotul este actul simbolic al accesului la cele profunde, interioare, ascunse a celor trecuți prin experiența mistică a ocrotirii lui Dumnezeu.

• E important să ne amintim că Părinții ne învață cum să înțelegem Sfînta Scriptură. De aceea noi nu citim Biblia ca protestanții și neoprotestanții, după puterea de înțelegere și cultura individuală, ci ne lăsăm purtați de Părinți și de conținuturile liturgice înspre Înțeles.
  
  
• Așadar, apa este simbol al curățirii. Uneori al distrugerii impuse magnitudinea necurăției (vezi istorisirea biblică a potopului).
  
  
• În același timp, apa este în scripturi o barieră, refuzul accesului, pericolul înecului.
  
  
• Înecul se produce prin incapacitatea de a respira.
  
  
• Aerul, substanța care este fundamentul respirației e aproape de imaterialitate, motiv pentru care Părinții folosesc adesea cuvîntul duh (pneuma) și aer (ἀήρ) în mod interschimbabil. 
  
  
• Așadar, în drum spre Ierihon, Iosua Navi primește porunca de la Dumnezeu de a trece Iordanul spre Ierihon.
  
  
• Dar Iordanul este de netrecut în felul obișnuit si Dumnezeu rînduiește ca trecerea să se facă urmînd Chivotului Legii si preoților care îl poartă.
  
  
• Urmînd poruncii poporul ales este trăitorul unei minuni similare trecerii Mării Roșii: apa din jos de chivot se scurge, ce din sus de el se oprește ca într-un zid imens.
  
  
• Preoților chivotului nici nu li se udă picioarele. Poporul trece si în timpul desfășurării acestei minuni în care Dumnezeu ocrotește de înec și distrugere se culeg cele douăsprezece pietre mari (după numărul semințiilor alese) din albia secată.
  
  
• Înțelesul simbolic (care nu aduce atingere înțelesului istoric) este că în lupta de a devenii moștenitorii promisiunii dumnezeiești este necesar să:

- conlucrăm cu Dumnezeu - Iosua spune: „ Sfinţiţi-vă pentru dimineaţă, căci mâine are să facă Domnul minuni între voi” - biruința mistică este precedată de rînduială. „sfințiți-vă” e scris în ebraică kadash- קָדַשׁ care implică o separare, o punere deoparte pentru cele sfinte, neamestecul cu cele care nu sînt dedicate sacrului.

- urmăm celor sfinte purtate de cei consacrați - preoții;

- lăsăm să treacă, să se îndepărteze în jos (jos= uitare, lumesc, iad, sus= pomenire, ceresc, rai) pericolele  mistice trecute de noi;

- ținem seama de pericolele oprite de zidul nevăzut (transparent) al lui Dumnezeu conștienți de ocrotirea lui dar fără ca amenințarea puhoiului să ne oprească din trecere. Pocăința este așa, nu păstrăm ceea ce a fost, acceptăm faptul că au trecut dar nu le uităm urmele (albia rămîne săpată de rîu) în timp de ținem seama de amenințarea celor posibile dar avînd încredere în Dumnezeu și știind ca El este ocrotitorul ne facem partea noastră și traversăm de partea promisiunilor cerești. Această trecere este actul final al despătimirii dar nu reprezinta luarea în stăpînire a stării luminate, a pămîntului promis.

- înscriem statornic pe cele mai profunde, mai ascunse și mai grele alcătuiri interioare felul acestei biruințe precum au scris pe bolovani mari cele douăsprezece seminții. Apoi acestea sînt purtate dincolo și devin semne vizibile ale celor ascunse în profund. Aceste pietre mari nu reprezintă în sine păcate ci sînt noimele (noemele) sau gîndurile care în sine sînt amorale dar pot fi (și au fost) potopite de împătimire.

• Citind cele anterioare este posibil să gîndim că sînt făcute cu referință exclusivă la preoți, profesori, psihoterapeuți, psihologi, formatori etc. Dar ele, veți vedea în cele care urmează, au aplicabilitate în viețile tuturor. 
  
  
• Adesea ne însușim o poziție sfătoasă sau chiar de lider de opinie.
   
• Mai mult, încărcăm această poziție cu emoționalitate ceea ce accentuează orbirea și ne împinge spre agravarea greșelii.
   
• Pe măsură ce insistăm în a fi sfătoși dincolo de competențele și de autenticitatea trăirii noastre căutăm cu încăpățînare argumente care să ne întărească păcătuirea și așa ne împătimim.
  
  
• Chiar și în timpul acestei escaladări de la păcat la patimă ne-am putea opri dacă am trăi simplu și caile de expunere ar fi tot simple: familia, vecinii, colegii satul etc.
  
  
• Dar noi cultivăm căi de expunere largi și multiple, ne imaginăm că dăm forță discursului nostru dacă îl facem popular peste limitele naturale și simple. 
  
  
• În cea mai mare parte a istoriei noastre, de fapt în toată istoria omenirii cu excepția anilor de după 1990, în afară de vedete ceilalți erau auziți în detaliu doar de familie, prieteni vecini și de comunități relativ mici și această expunere era marcată de interactivitate directă și imediată. 
  
  
• Nu sîntem adaptați la responsabilitatea comunicării către un număr uriaș de persoane. Nu ne descurcăm emoțional și cognitiv cu aceste dimensiuni și atunci ne oribim cu fele de fel de convingeri prefabricate pe baza a ceea ce ne dorim despre noi înșine.
  
  
• Nu erau mulți care puteau emite o ideea care să rămînă peste ani accesibilă pentru mii de persoane, darămite sute de mii ori milioane. 
  
  
• Azi, un adolescent poate avea sute de mii de abonați pe vreun canal de comunicare față de care își asumă un conținut și un mod de abordare. 
  
  
• Din acest tip de expunere nu poți da înapoi după ce greșești. Nu fără un cost foarte dureros care nu este necesar pocăinței, e în plus.
  
  
• Dacă ai cîteva asemenea platforme de expunere (facebook, instagram, snapshot, tik-tok etc sau grupuri whatsapp. telegram și altele asemenea)  crești incomensurabil presiunea socială asupra ta și nu ai altă opțiune decît a fi consecvent în păcatul proorocului și învățătorului mincinos.
  
  
• Așadar sfătoșenia este o atitudine care trebuie bine ținută în control fiindcă ea înrobește pe sfătos.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 169-170

Ilie Ecdicul - Capete morale (VII)

 

20. Partea nerațională a sufletului se împarte în șase, adică în cele cinci simțuri și în cuvîntul rostit. Acesta, cînd e nepătimaș, se împarte împreună cu cel pătimaș în chip neîmpărțit. Dar cînd se află pătimaș, primește întipărirea păcatului aceluia. 

21. Nici trupul nu se poate curăți fără post și priveghere; nici sufletul, fără milă și adevăr. Dar nici mintea fără vorbirea cu Dumnezeu și fără vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.(1)

Cugetare:

Detalieri la paragraful 20:

• Comunicarea este chiar prin cuvîntul care o desemnează un act de punere în comun a ceva.
• Există legătură lingvistică între cuvintele comun, comunicare, comuniune și cuminecare. Desigur exista și legătură rațională.
• Cînd vorbesc în mod nepătimaș cu semenul meu, pun la comun această nepătimire.
• Și cel pătimaș propune patima prin cuvintele sale, o țintește spre spațiul comun.
• Dumnezeu este omniprezent dar patimile nu sînt. 
• Ele sînt răspîndite și comune, dar nu omniprezente și atotputernice.
• Fiindcă Dumnezeu este omniprezent chiar și în cel nebotezat există premise ca puterea nepătimirii să găsească corespondent și să fie acceptată ca valoare. 
• Cu atît mai mult în cel pecetluit cu Sfintele Taine ale Botezului și ale Mirungerii.
• Dar dacă rostesc cuvintele virtuții avînd gînduri pătimașe mă voi contamina mai degrabă de împătimirea semenului cu care am la comun împătimirea decît îl voi îndrepta pe el.
  
• Nu mai pot sluji binele pe care mi-am propus să îl slujesc fiind subminat în profund de propriile păcate. 
• Să nu uităm însă, că vorbim de lucrarea omenească, nu înseamnă că Dumnezeu nu lucrează în semenii mei prin mine, ci odar că eu nu colaborez cu El.

La paragraful 21:

• Adevărul este că odată luat în serios paragraful acesta și pus în practică nu mai avem nevoie de alte îndrumări.

• Prin practica acesta ne contopim cu calea filocalică, generăm filocalie, devenim filocalia.

• Rînduială omului filocalic este simplu de aflat: - pentru trup - post și priveghere; - pentru suflet - milostenie și căutare/găsire/acceptarea Adevărului; - pentru minte - vorbirea cu Dumnezeu și vederea Lui.

• Postire după rînduiala dată de duhovnic, priveghere sau osteneala rugăciunii perseverente întinsă spre de toată vremea.

• Milostenia se face din bunurile materiale încredințăte de Dumnezeu nouă. Cel bogat a primit multe spre administrare, e chemat să facă milostenie, cel sărac nu e lipsit de această putere, el face milosteni din cîte i-a încredințat Dumnezeu și contează puținul lui cît multul dat de altul.

• Căutarea și acceptarea adevărului este pentru noi, căutarea lui Hristos. Știm că adevărul e persoană pentru noi, e Fiul din vecie: „Eu sînt Calea, Adevărul și Viața”. Îl căutăm în slujbe, în lecturile Părinților, în comuniune cu alți căutători dar și în toate felurile în care găsim putința de a lua folos.

• Cele de mai sus aduc concomitent și vorbirea cu Dumnezeu. Aceasta nu e acceptată de noi ca fiind doar rostire ci chiar și prezentă Lui în Sfintele Taine și în rugăciuni. Tot acolo e și vederea lui Dumnezeu.

__________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 284

Avva Ioan Casian - Despre mîndrie

    A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbitică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. 

    Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrgueşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, când pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt". Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?"  şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră" dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de câte ori am dobîndit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine",  şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic",  sau cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",  şi în sfîrşit cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte". Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este";  iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?" Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu.

    Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.(1)

Cugetare:

• Mîndria poate distruge toată lucrarea virtuților și prin aceasta poate paraliza sufletul.
  
  
• Căderea în mîndrie trebuie prevenită. E necesară o pază continuă a mișcărilor sufletului ca nu cumva să cădem în mîndrie.
  
  
• Nu eu fac binele, ci Dumnezeu care e în mine, fără Hristos nu pot face nimic, tot binele este de la Dumnezeu- sînt gîndurile care au puterea de a păzi sufletul de mîndrie dacă sînt crezute, înțelese și practicate.
  
  
• Smerenia care este generată de aceste cugetări e, în fapt, practicarea neclintită a unui sistem de valori care îi acordă lui Dumnezeu prioritatea firească.
  
  
• Smerenia se naște din credință. Fără ea nu putem opera noemele (conținutul gîndurilor care trebuie să nască faptele liber voite)
  
  
• Smerenia se naște din frica lui Dumnezeu. Frica de factură dumnezeiască este acea trăire viguroasă a dorinței de a nu mai fi despărțiți de dragostea Fiului, de dulceața dumnezeiască a Duhului Sfînt, veșnicia Tatălui, adică de de lumina treimică. Este o dorință intensă, o teamă motivantă, activantă. Nu ne place cuvîntul „frică” fiindcă frica pe care o cunoaștem este lumească, neputincioasă, paralizantă și descompune. Frica lui Dumnezeu este motivantă, activă și construieșțe.
  
  
• Smerenia se naște din blîndețe. 
  
  
• Smerenia se naște din sărăcie asumată de bunăvoie.Sărăcia este desăvîrșită cînd este asumată de bunăvoie. Sărăcia asumată este eliberarea din chingile necesităților (re)comandate din afară. Sărăcia asumată este libertatea față de valorile materiale.
  
  
• Din acestea izvorăște dragostea desăvîrșită care aduce darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 120 - 121

Avva Ioan Casian - Despre slava deșartă

     A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, pînă şi prin îndelunga răbdare. 

    Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipue că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de războiul acestui drac viclean. Pe lîngă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrîn, pe cînd petreceam în pustia sketică. Ducîndu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrînul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, pînă ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcînd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingînd uşa a intrat şi întîmpinîndu-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrînul i-a răspuns în glumă, zicînd: „Acum venii când făceai tu otpustul celor chemaţi". Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrînului, cerîndu-i să se roage pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta. 

    Am amintit aceasta, vrînd să arăt la cîtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvîrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvîrşite să se străduiască în toate chipurile să birue această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvîntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Deci nimic să nu facă uitîndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gîndurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.(1)

Cugetare:

• Slava deșartă reușește să întoarcă spre păcate cele mai felurite fapte. Vorbitul sau tăcutul, postirea sau gastronomia, hainele scumpe sau sărăcăcioase, recunoașterea socială sau defăimarea pot duce în aceeași măsură la cădere.
  
  
•  Slava deșartă ne face să ni se pară că ni se cuvine să primim onoruri duhovnicești sau în legătură cu ascuțimea și finețea spiritului și al educației noastre.
  
  
• Doar menținerea constantă a respingerii cinstirii date de oameni și căutatea perseverentă a percepției smerite de sine ne scapă de acest duh. Perspectiva neîntreruptă a primirii laudei exclusiv de la Dumnezeu este puterea care mișcă acest leac.
  
  
• Respingere cinstirii date de oameni este un act de modestie autentică pe care îl pot face doar dacă eu chiar cred că în orice faptă vrednică de laudă nutresc recunoștință față de Dumnezeu și prin ea îi atribui Lui lauda. Modestia nu înlătură bucuria lucrului bine făcut, dimpotrivă o consolidează dincolo de instabilitatea pretențiilor schimbătoare ale lumii.

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 118 - 120

Avva Ioan Casian - Despre trîndăvie

    A şasea luptă o avem împotriva duhului trîndăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu cari petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gînduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într'alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă acestea mai stîrneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, cîtă nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în niciun chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputînd fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite. De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încîlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc. 

    Ştiind dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrînd s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicînd: „Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială între voi, nici am mîncat de la cineva pîine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrînd zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Cînd ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce. Auzim că sunt unii dintre voi, cari umblă fără rînduială nimica lucrînd ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos Iisus, ca întru linişte lucrînd să mănânce pîinea lor". Să luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei, când numeşte „fără de rînduială" pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rînduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trîndăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: „Şi nu după predania, care aţi luat de la noi", arătînd prin cuvintele acestea că aceia sunt mîndri si dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: „în dar n-am mîncat pîine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrînd zi şi noapte". Învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer, cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască, lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătînd şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: „nimica lucrînd, ci iscodind". Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorînduiala şi din neorînduială tot păcatul.

    Arătîndu-le apoi şi tămăduirea, zice: „Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrînd să-şi mănînce pîinea lor". Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce". De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nicio vreme în care monahii să rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trîndăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe cînd cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lîngă acestea, bine este să aducem şi un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezînd eu putină vreme în pustie, am fost supărat de trîndăvie şi m-am dus la dînsul şi am zis: „Ieri fiind cumplit supărat de trîndăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-aş fi dus la Avva Pavel". Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rînduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor".(1)

Cugetare:

• Trîndăvia este asociată cu întristarea și se folosește de demoralizare pentru a justifica lenea de a trece la îndreptare. Stîrnește disprețul pentru situația actuală, semeni și pentru viața însăși și generează visări cu privire la schimbări care, ne închipuim noi, ne-ar face să sporim. De aceea ne aventurăm în acțiuni părut nobile care nu sînt decît pretexte de îndepărtare de lucrare profundă. 
  
  
• Pentru că nu ne satisface nici o acțiune, devenim nestatornici și fără de rînduială.
  
  
• Dă demotivare, confuzie și somnolență cînd ar trebui să fim activi.
  
  
• Fiind nestatornici ne găsim amestecați în tot felul de prilejuri în care adunăm informații pe care le folosim în bîrfirea și defăimarea semenilor. 
  
  
• Prevenirea atacului se face prin rugăciune, refuzul ispitei de a vorbi deșertăciuni, lecturi și meditații duhovnicești și tăria în ispite.
  
  
• O viață activă în cele duhovnicești și în lucrul încredințat nouă este în putere să combată lenea și întristarea. Rodul muncii noastre să ne solicite atenția și efortul iar dacă roadele ei depășesc nevoile noastre să dăm celor lipsiți nu să ne cîștigăm timp de lenevire. Lucrul mîinilor este recomandat în cele mai multe situații, mai ales celor tineri.

___________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 116 - 118

Avva Ioan Casian - Despre întristare

 

    A cincia luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osîrdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinueşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-l ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii. 

    De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfîrşit îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie ranele sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărtindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. 

    Cînd aşadar pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite", ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace." Deci mai întîi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău". Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trîndăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune.

    De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.(1)

Cugetare:

• Întristarea întunecă toate capacitățile sufletului. 
  
  
• Blochează orice demers duhovnicesc (rugăciune, citiri, practica virtuților, întîlnirea cu frații de credintă). 
  
  
•  Ne face să nu avem răbdare cu alții, să nu ne putem smeri, să ne considerăm răniți de închipuita dezamăgire produsă de semeni, să nu le urmăm sfaturile bune și să îi repezim sau îndepărtăm ca pe unii ce ne-ar face rău.
   
• Ne îndeamnă să ne izolăm.
  
  
• Ca orice patimă este denaturarea „întristării cea după Dumnezeu” care este materialul fundamental al pocăinței. 
  
  
• Cele două feluri de întristare le deosebim prin aceea că vedem în cea rea că ne face leneși, delăsători, nerăbdători, disprețuitori, morocănoși, cîrtitori, mînioși, certăreți, leneși la rugăciune (zicem: „așa m-a enervat X că nici nu m-am mai putut ruga”), vedem că ne împinge la auto-victimizare,  că ne îndeamnă să vedem răul în oameni, să-i vorbim de rău și să ne ferim de comunitatea celor care caută virtutea. Cea bună  ne face să fim harnici și ascultători, prietenoși, smeriți blînzi, bucuroși, generoși, răbdători atît cu semenii cît si cu necazurile.
  
  
• Ne putem feri de întristare și chiar vindeca de ea prin calea filocalică: rugăciune neîncetată (perseverentă măcar), meditații duhovnicești (scripturistice și patristice/ filocalice) și întîlnirea cu cei evlavioși (În ziua de azi am spune petrecerea timpului cu cei evlavioși. Dacă petrecem mai mult timp pe internet, medii sociale și filme, televiziune etc decît cu frații de credință importanța întîlnirii cu oamenii evlavioși scade către nesemnificativ.)

____________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 114 - 116

Avva Ioan Casian - Despre mînie

     

    A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Și cîtă trebuință este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu tulburari întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. De asemenea nu putem păzi desăvârșirea statului bun și nu ne putem face părtași vieții adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. "Căci s-a tulburat, zice, de mînie ochiul meu". Dar nu ne vom face părtași nici de înțelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiți de toți frații înțelepți. Fiindcă s-a scris: "Mînia în sânul celor fără de minte sălășluiește". Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminți. Căci scris este: "Mînia și pe cei cuminți îi pierde: Nu vom putea ține nici cumpăna dreptății cu inima trează, căci scris este: "Mînia barbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Nici podoaba și chipul cel bun nu-l putem dobîndi, cu toate că ne laudă toți, căci iarăși scrie: "Barbatul mînios nu este cu bun chip". Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârșire si poftește să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia și iuțimea. Iată ce poruncește vasul alegerii: "Toată amărăciunea și iuțimea și mînia și strigarea și hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea". Iar cînd a zis "toată", nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptățită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greșește, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa și să audă cuvântul Evangheliei: "Doctore, vindecă-te pe ține însuți", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoști".

   Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbește ochii sufletului și nu-l lasă să vadă Soarele Dreptății. Căci precum fie că punem pe ochi foițe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, și scumpetea foiței de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot așa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

    Numai atunci întrebuințăm mînia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gîndurilor pătimașe și iubitoare de plăceri. Așa ne învăță Proorocul zicând: "Mîniați-vă și nu păcătuiți"; adică aprindeți mînia asupra patimilor voastre și asupra gîndurilor rele și nu păcătuiți săvîrșind cele puse de ele în minte. Acest înțeles îl arată limpede cuvîntul următor: "... pentru cele ce ziceți întru inimile voastre, în așternuturile voastre vă pocăiți"; adică atunci cînd vin în inima voastră gîndurile cele rele scoate-ți-le afară cu mînie, iar după ce le veți fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniștei sufletului, pocăiți-vă. împreună cu acesta glăsuiește și fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui și adăugînd: "Soarele să nu apună peste mînia voastră, nici să dați loc diavolului"; adică să nu faceți pe Hristos, Soarele Dreptății, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mîniați prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de ședere în voi. Despre Soarele acesta și Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptății și tămăduire va fi în aripile lui".

     Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ținem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbăticia și turbarea dispoziției lor pătimașe, țin mînia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii fată de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoștinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta și Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putință ca să fie bine primit darul pînă ce mînia și ținerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea și Apostolul, zicînd: "Neîncetat vă rugați" și "Bărbății să se roage în tot locul, ridicînd mâini cuvioase, fără mînie și fără gânduri", ne învăță aceleași lucruri. Rămîne așadar ca sau să nu ne rugăm niciodată și prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie și fără a ține minte răul. Și fiindcă de multe ori cînd sunt întristați sau turburați frații noștri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt tulburați, Doctorul sufletelor, vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei, ne poruncește ca nu numai cînd suntem noi mîhniți asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, sa-l tămăduim, dezvinovățindu-ne, si apoi să aducem darul..

    Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăță aceasta și din legea veche? Deși s-ar părea că aceasta e cu pogoramant, totuși zice și ea: "Să nu urăști pe fratele tău întru inima ta", și iarăși: "Căile celor ce țin minte răul, spre moarte (duc)". Deci și acolo se oprește nu numai mînia cu fapta, ci se osîndește și cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeiești, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

    Să nu căutăm singurătatea și pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca și când acolo n-ar fi cel ce ne pornește spre mînie, sau fiindcă e mai ușor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie și din voința de a nu ne învinui pe noi înșine și de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pricinile turburarii, poftim despărțirea de frați. Drept aceea pînă ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, nu este cu putință să ajungem la desăvîrșirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se cîștigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia și singurătatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămînea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia și retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai că le păzește patimile nevătămate, ci li le și acoperă, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înșiși de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune in minte năluciri de virtute și-i face să creadă că au câștigat îndelunga răbdare și smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească și să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care ii stârnește și-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca niște cai fără frîu, hrăniți multă vreme în liniște și odihnă, din ocoalele lor și tîrăsc cu și mai multă vijelie și sălbătăcie spre pierzare pe călărețul lor. Căci si mai mult se sălbătăcesc patimile in noi, cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem și umbra suferirii și a îndelungii răbdări, pe care în tovărășia fraților ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelasarea deprinderii cu oamenii și din pricina singurătății. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite în culcușurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, își arată toată turbarea lor, asemenea și oamenii pătimași, care sunt liniștiți din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziție a virtuții, își dau veninul pe fată când apucă pe cineva care s-a apropiat si-i întarata. De aceea cei ce caută desăvîrșirea blîndeții sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mînie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsuflețite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei și o azvîrleam, pentru ca nu-mi plăcea fie grosimea, fie subțirimea ei; asemenea și asupra lemnelor când voiam să le tai și nu puteam repede, sau asupra cremenii, cînd mă sileam să scapăr și nu ieșea foc îndată. Așa mi se întinsese coarda mîniei, încât o porneam și asupra lucrurilor neînsuflețite.

    Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci și mînia din cuget. Căci nu folosește așa de mult a-ți ține gura în vremea mîniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît folosește a-ți curăți inima de ținerea minte a răului și a nu învârti în minte gînduri viclene asupra fratelui. Învățătura evanghelică poruncește să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inima rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăște pe fratele său, ucigaș de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziția de ură din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsîndu-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul și cu dispoziția de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă, nu numai pentru fapte, ci și pentru gînduri și hotărâri, precum însuși zice prin Prorocul: "Iată vin să adun faptele și gîndurile lor". La fel zice și Apostolul: "înseși gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor". Dar însuși Stăpânul, învățîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: "Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecății". Așa stă în copiile cele bune (cuvântul în deșert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voiește ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina și scînteia însăși a mîniei și nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină așa zisă întemeiată,mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.

    Iar leacul desăvîrșit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne mintea, nu se va mai află întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cîrma dreptății. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufletul, cîtă vreme ne va stăpâni duhul mîniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în fată icoana morții, care nu știm când poate veni,să ne păzim pe noi înșine de mînie și să știm că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri, căci de vom fi stăpîniți de mînie și ură, vinovați vom fi judecății.(1)

Cugetare:

•  Simplul fapt că nu am „dezactivat” mînia sau mai bine spus (cum vom înțelege în cele ce urmează) că nu am reașezat-o în funcția ei originală ne lipsește de capacitatea de a avea discernămînt autentic. Discernămîntul de care vorbim implică atît limpezimea minții cît și a inimii. Claritatea rațiunii și echilibrul emoțiilor. Acestea sînt afectate de prezența mîniei chiar dacă e doar mocnită, ascunsă, am spune „controlată” pentru că mînia este o denaturare, o desfigurare cu care ne-am învățat prea bine și care ne distorsionează cunoașterea. „Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. ”
  
  
• Toate patimile ne deformează percepția realității de nu mai știm ce e bine si ce e rău. Ba chiar ajungem de numim răul bine. Părintele Stăniloae scrie în Ascetica și mistica: „Prin patimi, care au ca motor ascuns mîndria, omul e așezat mereu înaintea vederii sale: nu vede realitatea și opera lui Dumnezeu, ținînd-o acoperită de sinea proprie. El își este sieși negură și fum.” Pe de altă parte, blîndețea e descrisă de Sf. Ioan Scărarul (după pr. Stăniloae) astfel: „Sufletul blînd e tronul simplității. Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înțelepciunii. Sufletele blînde se vor umple de cunoștință, iar mintea mînioasă conviețuiește cu întunericul și neștiința.” Iar părintele Stăniloae limpezește: „Omul blînd a înlăturat din sine toate pricinile care susțineau separația sa de semeni. Prin blîndețe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omenești din el cu firea omenească din ceilalți” „ Prin blîndețe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul ființei spirituale. [...] Simplitatea este o înțelepciune adîncă și mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blînd în situațiile tuturor.  Tocmai datorită acestei înțelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blînd nu se tulbură și nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situație într-o lumină cu mult mai largă, ținînd seama de atîtea considerații pe care sufletul pătimaș nu le cunoaște sau le uită cu voia, obsedat de patima unilaterală.”
  
  
• Nu există motive de mînie care să fie justificate din punct de vedere spiritual. Zice Sfîntul Ioan Casian: „Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare. ”
  
  
• Mînia  este denaturarea vigorii care ar trebui să fie proprie lucrării împotriva patimilor. Doar în această funcție ea este justificată: „Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri.”
  
  
• Dacă ni se întîmplă să cădem în mînie să nu stăruim deloc asupra ei, să ne liniștim de îndată. De vreme ce Hristos ne spune să nu ne ducem darul la închinare cu supărare, iar noi sîntem invitați să ne rugăm neîncetat, nu există nevoia unei întîrzieri în a stinge mînia. Cum ne rugăm neîncetat dacă ținem mînie- Ce discipoli ai Părinților sîntem dacă nu ne propunem să ne rugăm măcar perseverent dacă nu neîncetat?
  
  
• Uneori cînd ne mîniem sau supărăm ne vine să fugim, să ne ascundem de oameni și ne păcălim cu gîndul liniștirii în retragere/ refugiu. Dar ducem patima cu noi. „Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentrucă ne mîniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie...” Nu se cunvine să fugim pătstrînd patima și întărind-o ci să o confruntăm pînă o învingem.
  
  
• Nu ne este îngăduit să facem fapte ale mîniei, să rostim cuvinte mînioase și nici să adăpostim gînduri mînioase. Zice sfîntul:  „datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget.”
  
  
• Arma împotriva mîniei este excluderea mîniei și a roadelor ei (fapte, vorbe gînduri) din setul de soluții la provocările zilei oricît de justificat ar putea să ne pară. Dacă o să  „credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte.” o să putem înțelege mai bine lumea și evenimentele din ea și reușim să separăm mînia de soluții pentru a nu le contamina.
  
  
  

________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 109-114