Sfîntul Teolipt al Filadelfiei- Despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos (I)

 1. Mintea care fuge de cele din afară și se adună în cele din lăuntru revine la sine însăși. Pe urmă se unește cu cuvîntul pe care-l are în chip firesc în cugetarea sa și, prin cuvîntul pe care-l are în chip ființial, se unește cu rugăciunea, iar prin rugăciune urcă la cunoștința de Dumnezeu, cu toată puterea și simțirea ei iubitoare. Atunci pofta se duce de la trup și toată simțirea iubitoare de el își încetează lucrarea, iar cele frumoase ale pămîntului se arată neatrăgătoare. Căci sufletul, aruncînd înapoia sa toate ale trupului, pornește pe urma frumuseții lui Hristos,  umblînd după ea cu faptele cuviinței si curăția cugetării si cîntînd: "Aduce-se-vor împăratului fecioarele pe urma Lui" (Ps. XLIV, 16). Închipuindu-și pe Hristos și văzîndu-L, sufletul zice: "Am văzut de mai inainte pe Domnul înaintea mea, ca de-a dreapta mea este" (Ps. XV, 8). Lipindu-se de Hristos prin dragoste, el striga : "Doamne, înaintea Ta este toata dorirea mea" (Ps. XXXVII, 9). Ațintindu-și privirea pururea la Hristos, striga : "Ochii mei pururea spre Domnul" (Ps. XXIV, 16). Și vorbind cu Hristos prin rugaciunea curată și îndulcindu-se, se veselește zicînd : "Să se îndulcească de El grăirea mea, iar eu ma voi veseli de Domnul" (Ps. X, 35). Căci căutînd Dumnezeu la vorbirea rugaciunii, ca Unul ce este iubit, numit și chemat într-ajutor, dăruiește sufletului care se roagă bucurie de negrăit. Iar sufletul, pomenind pe Dumnezeu prin vorbirea rugăciunii, e veselit de Domnul. "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, și m-am veselit" (Ps. LXXVI, 3).(1)

Note ale  Părintelui Dumitru Stăniloae:

Prezența a două sau mai multe gînduri în minte împărțește mintea între ele. Eliberarea minții de ele și concentrarea ei întreagă spre Dumnezeu îi reface unitatea și simplitatea. Dar în simplitatea aceasta este o nesfîrșită bogăție și lărgime de înțelegere și o negrăit de dulce simțire . Căci în simplitatea ei se află simplitatea de ocean a lui Dumnezeu.

Teolipt este mereu preocupat de raportul minții cu cugetarea și cu cuvîntul. Cugetarea este lucrarea prin care mintea întră în relație special cu diferitele obiecte sau subiecte. În acest rol cugetarea descoperă înțelesurile lucrurilor și aceste înțelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt implicate virtual în cugetare și deci în minte, dar și îmbogățesc mintea și cugetarea, prin specificarea exprimată a înțelesurilor lucrurilor reale. Cuvintele sunt relațiile exprimate ale minții cu realitățile specificate prin cugetare. Propriu-zis ele indică realitățile, deci țin de realități, dar întrucît înțelesurile realităților sunt descoperite de minte prin cugetare, cuvintele se pot socoti că țînînd ființial de minte sau de cugetarea ei, îndreptată spre realitățile specificate, sau cu voința de a le specifica. Căci așa cum nu pot fi lucruri care să nu poată fi înțelese de cugetarea minții, așa nu e cugetare a minții fără capacitatea și necesitatea de a se actualiza prin descoperirea și exprimarea lucrurilor și persoanelor. Astfel se poate spune că rădăcinile potențiale ale realităților sunt în minte ca chip al Minții supreme, Care le are potențial ca ultima origine a lor, și al Logosului sau Cuvîntului suprem Care le cugetă specificat din eternitate și le exprimă de cînd le crează și apoi în mod concret omenesc, de cînd S-a întrupat. Dar mintea care e îndreptată prin cugetare numai spre lucruri e oarecum în afară de sine. Numai mintea a cărei cugetare e îndreptată spre Dumnezeu și exprimă prin cuvinte relația cu El, specificând înțelesurile Lui într-un mod oarecum impropriu și analogic cu lucrurile create de El, dar mereu într-un efort de depășire a acestei specificări, e o minte adunată în sine, care prin această adunare în sine și reunificare a sa, se aseamănă și se umple în mod superior de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu e sesizat propriu-zis în afară de minte, în lucrurile specificate, care împart însăși mintea în lucrările ei, ci în interiorul unificat al minții, care prin această se unește în mod superior cu El, neputînd că ea să fie singură. De fapt, mintea e sau cu lucrurile, adică unită ramificat cu ele, sau cu Dumnezeu, obîrșia lor și a ei. însăși necesitatea de a fi măcar cu lucrurile, dar nemulțumirea de a fi numai cu ele, sau sentimentul că nu află în ele tot adevărul, sau împlinirea pe care o caută, arată că mintea e făcută pentru Dumnezeu. De aceea nu e bine să fie mintea singură, adică nu se simte bine singură, sau chiar nu poate să fie singură. Dar numai din mintea care s-a uitat pe sine, care a adormit față de lucrurile specificate din afară și față de ea singură, se ivește dragostea față de adeva rată realitate complimentara a să și față de Mintea supremă Care o cuprinde și pe ea împreună cu celelalte și în Care ea se regăsește. În unirea această cu Dumnezeu, cuvîntul ce ține în mod ființial de cugetarea minții e cuvînt de rugăciune. Căci Dumnezeu sesizat în măreția Lui milostiva inspiră că atare rugăciunea și slăvirea. În felul acesta rugăciunea e modul prin care cugetarea minții urcă la cunoștință lui Dumnezeu și în această se actualizează puterea și dispoziția ei iubitoare, care în relație cu alte persoane nu se actualizează decît în parte. Iubirea de Dumnezeu e așa de puternică, încît copleșește sau oprește simțirea plăcerilor trupului și pofta trupului după ele. Sufletul e atras neîncetat de frumusețea lui Hristos și o caută pe ea. De aceea îl cheamă numai pe El. Aceasta e rugăciunea neîncetată a lui Iisus. 

Cugetare:

• Care sînt „cele din afară”? Fiind prezentate în contrast cu „cele din lăuntru” sîntem tentați să le explicăm simplu cum că ar fi distragerile exterioare vieții lăuntrice. Astfel „cele din lăuntru” ar fi gîndurile și stările obținute prin meditație, cugetare etc. Dacă a ignora reperele fine nu este o greșeală atunci și această explicație este corectă. Dar, detaliile sînt mereu importante, în special în viața morală și în ascetică.
  
  
• Așadar, să îndrăznesc a detalia că  în teologia patristică „cele din afară” reprezintă expresia care exprimă deconectarea de reperele prioritate ale sufletului. Exprimă slăbirea legăturilor cu viața interioară.
  
  
• Cea mai mare parte a istoriei noastre nu am avut acces la mijloace de comunicare a ideilor altele decît limbajul și scrisul. De asemenea, cea mai mare parte a istoriei noastre cărțile au fost scumpe și au avut o circulație lentă. 
  
  
• Abia în timpurile recente s-a ajuns să transportăm ideile prin tehnologie crescînd accesul și viteza cu care informațiile sînt livrate.
  
  
• Cea mai mare parte a istoriei am auzit o informație, am verificat-o întrebînd pe cei cu care ne întîlneam abia la cîteva ore zile sau luni după ce am aflat-o. Aveam timp să prelucrăm informația, să o întoarcem pe toate fețele și să o disociem de elemente perturbatoare cum ar fi emoțiile de moment, harisma vorbitorului și altele asemenea.
  
  
• Dacă am fi considerat că informația merită am fi făcut demersuri să o confirmăm, dezvoltăm, aplicăm. Am fi întrebat pe alții, am fi alocat timp și bani să cumpărăm cartea care ne-ar ajuta să înțelegem și, mai ales, am fi căutat oamenii competenți.
  
  
• În acele vremuri informațiile de tavernă și bîrfele din colț de stradă erau desprinse de ideile importante. Acestea erau accesibile în biserici, mănăstiri, biblioteci, universități sau cercuri sociale animate de persoane educate.
  
  
• Bine surprindea Umberto Eco : „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor”.
  
  
• Azi, tehnologia ne livrează informațiile cu o viteză care anulează acest proces. Ne bulversează emoțiile și simțurile, anulează desprinderea dintre bîrfe și idei serioase și ne îngreunează sau chiar incapacitează posibilitatea de a le deosebi.
  
  
• Teolipt, continuînd învățăturile Părinților, a văzut pericolul de a ne lăsa răpiți de informațiile care deplasează interesul în afara vieții ascetico-mistice în contextul evului mediu. Acest pericol este mult mai evident azi și, în aceeași măsură, dificil de evitat în condițiile contemporane.
  
  
• Azi, informațiile care tîșnesc din difuzoare și ecrane ne poruncesc să fim veseli sau să ne întristăm. Ne spun pe cine să iubim si pe cine să urîm. Ne fură timpul și ne dau în schimbul său rafale de satisfacții pe care nu le mai putem aminti peste cel mai scurt timp. Ne comandă să ignorăm pe cel de lîngă noi, a cărui căldură trupească o putem simți și a cărui respirație și bătăi de inimă le putem auzi pentru a „socializa” cu persoane intermediate de tehnologie. 
  
  
• Toate acestea se întîmplă cu o viteză amețitoare. Și dacă deja realizăm grozăvia, să ne amintim și că tehnologia de azi a devenit, cu acceptul nostru senin, invazivă într-un fel de negîndit și de neacceptat în cea mai mare parte a istoriei. 
  
  
• Din această cauză putem vedea, mai cu seamă la cei mai expuși, cei tineri și copii, că nici nu mai au capacitatea să își imagineze de ce ar trebui să-și îmbogățească viața interioară, spirituală. 
  
  
• Pentru aceștia au apărut coordonate noi de trai care declară inacceptabilă orice metodă care să prevină răpirea minții în cele din afară.
  
  
• Pe de altă parte și cei care realizăm pericolul sîntem nepracticanți de retragere spre cele din lăuntru. 
  
  
• Deci îndemnurile noastre sînt false pentru că nu izvorăsc din trăirea principiilor enunțate ci din dorința de a atenua ciocnirea interioară dintre ceea ce știm că e duhovniesc a face și ceea ce facem. „Cele din afară” nu sînt doar informațiile, acestea sînt (azi) vîrful de lance cu care sîntem străpunși. Ele sînt toate preocupările noastre care întăresc importanța lucrurilor trupeșit și lumești, cresc în importanță cele materiale în detrimentul celor spirituale.
  
  
• De aceea spune Teolipt, mitropolitul Fialdelfiei că mintea care se întoarce dintre cele din afară spre cele interioare revine la „sine însăși”. 
  
  
• Mintea este imaterială și spirituală. 
  
  
• În teologia noastră mintea este mai mult decît procesele necesare funcționării trupului. Animalele au aceste procese fundamentale. Pentru a funcționa trupește adecvat ele au nevoie de procese mai complicate sau mai simple, în funcție de rolul lor în mersul lumii. Unele au procese trupești, generate de creier și de sistemul nervos de o complexitate care permite învecinarea cu limbajul și cu sentimentele. Mintea omenească, fiind parte din încununarea Creației, le cuprinde și pe acestea fără a se limita la ele. 
  
  
• Ea nu este generată de creier ci se folosește de trup, adică și de creier ca parte a acestuia, pentru a lega nevăzutul de văzut, imaterialul de material. 
  
  
• Deplasarea minții înspre cele din afară este tragică, fiindcă atrage atenția dinspre imaterial înspre material și produce o formă de orbire perceptuală în care pur și simplu realitatea care se situează în afara cîmpului atenției noastre încetează să mai existe.
  
  
• E ceea ce numeau înaintașii îndobitocire - animalizare. 
  
  
• În ortodoxie avem conștiința dureroasă a acestei îndobitociri într-atît încît cu usurință
  putem găsi rugăciuni care o menționează , cum ar fi un tropar după catisma a 18-ea:
  

  „Dobitoacelor celor fără de minte asemănându‑mă eu, păcătosul, m‑am făcut deopotrivă cu ele; dăruiește‑mi întoarcere, Hristoase, ca să iau de la Tine mare milă!'

  
  
• Da, lumea spirituală dispare, nu mai produce efecte sensibile și directe pentru aceia dintre noi care ne lăsăm răpiți de importanța celor din afară, a celor lumești, materiale și trupești. 
  
  
• Dar aceia dintre noi care practicăm o rînduială de liniștire a trupului prin care îl așezăm în locul său de bun slujitor al minții descoperim firescul minții, care este imaterial.
  
  
• Parcursul minunat al minții dinspre răpirea exterioară spre răpirea în Dumnezeu este descris de sfînt în etape:

        - mintea fuge de cele din afară, 

        - se regăsește pe sine, 

        - devine capabilă să recunoască în sine prezența cuvîntului (a rațiunii), 

        - se unește cu acesta,

        - prin el se unește cu rugăciunea 

        - prin care urcă la cunoștința (gnoza) de Dumnezeu.

• De remarcat că, după Sf. Teolipt, mintea se unește cu rugăciunea, nu o produce.
  
  
• Întîlnim adesea la Părinți conceptul că rugăciunea este dăruită omului de Duhul Sfînt. Cînd ne rugăm cu adevărat, rugăciunea noastră se alătură rugăciunii Bisericii în Duhul sfînt așa cum un firișor de apă se alătură unui fluviu. În prezența copleșitoare a milioane de alte firișoare și a curentului produs de izvor nu își pierde identitatea deși distincție nu mai are importanță.
  
  
• Cînd rugăciunea personală se unește cu rugăciunea de Sus, cele trupești și cele lumești se percep ca fiind lipsite de farmecul anterior. Pentru că atunci cînd mintea reușește să se unească cu cuvîntul pe care îl are în chip firesc în sine descoperă rațiunile lucrurilor, sensul lor și, prin urmare, locul lor în viață. 
  
  
• Aceasată reașezare a priorităților risipește inceritudini și neguri care ne țineau captivi în mici plăceri extenuante. 
  
  
• Acum descoperim bucuria, pentru ca aceasta este dăruită de Dumnezeu sufletului care se roagă.
  
  
• De aceea este bucuria semnul omului rugător. 
  
  
• Și este, în același timp, un mijloc de a ne evalua lucrarea interioară, lipsa bucuriei, a veseliei duhovnicești fiind dată de drama sufletului lipsit de rugăciune.
  

__________________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 66-68

Cuviosul Talasie Libianul - Despre dragoste, înfrânare si petrecerea cea după minte către Pavel presbiterul

 

1. Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă pe cei ce-L au, cu Dumnezeu si întreolaltă.

2. Mintea, care a dobîndit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea.

3. Cel ce binecuvântează cu gura dar dispretuieste cu inima ascunde fătărnicia sub chipul dragostei.

4. Cel ce a dobîndit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările si suferintele ce-i vin de la dusmani.

5. Singură iubirea uneste zidirea cu Dumnezeu si făpturile întreolaltă în acelasi cuget.

6. Dragoste adevărată a dobîndit acela care nu suferă bănuieli si vorbe împotriva aproapelui.

7. Cinstit în fata lui Dumnezeu si a oamenilor este acela care nu încearcă nimic pentru surparea dragostei.

8. De dragostea nefătarnică tine cuvîntul adevărat pornit din constiinta cea bună.

9. Cel ce aduce fratelui la cunostintă ocările altuia, ascunde pizma sub înfătisarea bunăvointei.

10. Precum virtutile trupesti îsi atrag slava de la oameni, asa cele duhovnicesti pe cea de la Dumnezeu.

Cugetare:

• 1 și 5.  Cînd tînjim după Dumnezeu ne apropiem atît de cei care au același dor ca noi cît și de Dumnezeu. Nu e posibil sa ne apropiem de Dumnezeu dar să ne îndepărtăm de cei care, asemenea nouă, tînjesc cu adevărat și mistuitor după El.
  
  
• 2, 3 și 6. Cîtă vreme cugetăm despre semenii noștri doar ceea ce este în perfectă compatibilitate cu dragostea rămînem în lucrarea (ἐργασία -> ἐνέργεια ) dragostei duhovnicești. Dumnezeu vede în ascuns, dacă sîntem fățarnici degeaba afișăm chipul dragostei, tot cădem din lucrarea ei. Începutul oricărei lucrări este dragostea. Cunoaștem că sîntem lucrători în dragoste după cum gîndim și vorbim despre semenii noștri.
  
  
• 7. Pot rămîne integru înaintea oamenilor și onest în fața lui Dumnezeu dacă ceea ce gîndesc sau vorbesc ori fac nu surpă dragostea cum a fost descrisă mai sus.
  
  
• 8. Dragostea implică și datoria de a fi onest, neprefăcut. Uneori dragostea mă poate face incomod, dar dacă acest lucru este rezultatul gîndurilor, vorbelor și acțiunilor promite din conștință cea bună ma aflu în lucrarea curață a dragostei.
  
  
• 9. Însă dacă „port vorbele”, mă grăbesc să informez pe alții despre vorbele nepotrivite, slabe ale cuiva despre ei sînt lucrătorul patimilor (invidie, bîrfă etc). Ar trebui să ascund rușinea fratelui sau surorii mele căzute în bîrfă, nu să îi dau curs și să dau putere patimilor contaminînd pe alții.
  
  
• 10. Calitățile lumești și trupești aduc adesea laudă de la oameni. Calitățile duhovnicești aduc slavă de la Dumnezeu. Aceasta nu este o lucrare văzută de oricine și oricînd, cel mai adesea este discretă și ascunsă.
  
  

___________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1978, p. 3

Sfîntul Policarp - Iubirea frăţească

 

X. 1. Aşadar, stăruiți dar în acestea şi urmaţi pilda Domnului, fiți tari în  credinţă și de neclintit, iubitori de frăţie, cu dragoste unii pentru alţii, uniți în adevăr, avînd răbdare între voi cu blândeţea Domnului, fără să dispreţuiţi pe cineva.(1)

Cugetare:

• Cu voia lui Dumnezeu, Sfîntul Policarp ne-a însoțit în această perioadă grea și plină de nesiguranțe și dezbinări. 
  
  
• L-am avut alături de noi și am învățat de la el cum să trăim o ortodoxie patristică, adică o ortodoxie autentică. 
  
  
• Privind în fugă peste textele publicate de noi din Sfîntul Policarp ne amintim:

            1. Primim și slujim Domnului urmînd pilda imitatorilor adevăratei iubiri (sfinții);

            2. Lăsăm deoparte vorbăria deșartă și punem învățăturile în aplicare de îndată (ne încingem șalele) știind că lucrarea noastră este mîntuiitoare nu din cauza noastră ci a harului;

            3. Domnul ne-a învăţat:

              - „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”; 

              - iertaţi ca şi vouă să vi se ierte; 

             - arătaţi milă pentru ca şi vouă să vi se arate milă; „măsura cu care voi măsuraţi va fi cea după care vi se va măsura”;

             - „fericiţi sunt cei săraci” şi cei „prigoniţi pentru dreptate, fiindcă a lor este Împărăţia lui Dumnezeu”. (Mt 7,1; Lc. 6, 37; Lc 6,20; Mt. 5, 3 și 10) 

            4. Ni se spune că dacă am da atenție invataturilor apostolice  vom putea să ne zidim în credinţa ce ne-a fost dată. 

            5. Începutul tuturor relelor este iubirea de avere;

            6. Văduvia este o stare care transformă persoanele în altare ale lui Dumnezeu dacă se trăiește moral;

            7. Diaconii slujesc lui Hristos, nu omaenilor, să placă Aceluia nu să caute a fi plăcuți oamenilor;

            8. Tinerii (fecioarele incuse) pot trăi fără pată morală, în abstinență sexuală și abținîndu-se de la rău (în opoziție cu foamea de „experiențe” care li se insuflă azi;

            9.  Preoții să:

                - fie cu inimă bună;

                - să îi aducă înapoi pe cei rătăciți;

                - să cerceteze bolnavii;

                - să nu neglijeze pe cei în nevoi (văduve, orfani etc)

                - să aibe gîndul la Dumnezeu mereu;

                - să se ferească de orice mînie;

                - să fugă de iubirea de bani;

                - să nu aibe judecăți aspre;

                - să slujească cu frică și evlavie;

                - fie rîvnitori la bine;

                - să stea deoparte de certuri;

               - să stea deoparte de fățarnici, de prefăcuții credinței și de cei care provoacă rătăciri;

            10. Cel care nu mărturisește Cruce este de la diavol;

            11. Învățăturile false se combat începînd prin a ne întoarce la rugăciune și postire;

            12.  Nădejdea noastră și garantul mîntuirii este Iisus Hristos, Domnul.

            13. Să imităm răbdarea Sa.

           14. Să facem ascultare (cu mintea, inima și fapta) de cuvîntului dreptătii (învățăturile de credință)

            15. Să exersăm (antrenăm) capacitatea de a îndura.

            16. Să ne motivăm admirînd mucenicii și martirii.

            17. Să nu iubim aceste vremuri ci pe Hristos, Cel ce a înviat.

            18.  Ni se spune: 

         - fiți tari în  credinţă și de neclintit,  

         - iubitori de frăţie, 

         - cu dragoste unii pentru alţii,  

         - uniți în adevăr, 

         - avînd răbdare între voi cu blândeţea Domnului, fără să dispreţuiţi pe cineva.”

         - Supuneţi-vă unii altora, purtaţi-vă cu cinste între neamuri, (I Pt 2,12) 

         - pentru ca din faptele voastre cele bune și voi să primiţi laudă 

         - și Domnul să nu fie vorbit de rău din cauza voastră. 

            19. Să nu ezităm să facem binele de îndată ce putem;

            20. Ne întristăm pentru cei care cad din credință;

            21. Cu cît credem că știm mai bine Sf. Scriptură, cu atît crește răspunderea de a trai conform ei;

       22. Sfîntul Policarp roagă pe Dumnezeu pentru noi, cerînd: să vă zidească în credinţă şi în adevăr şi în toată blândeţea şi fără mânie,ci în ascultare, îndelungă răbdare, înfruntarea necazurilor şi curățenie; şi să vă dea soartă şi parte cu sfinţii Săi şi nouă şi vouă şi tuturor celor de sub cer care vor crede în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Tatăl Său, Care L-a înviat din morţi.

Mare este Dumnezeu între sfinții Săi! 

Pentru rugăciunile Sfîntului Policarp, Doamne Iisuse, ajută-ne, apără-ne și ne mîntuiește!

_______________
1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 76

Sfîntul Policarp - Valens

 XI. 1. Mult m-am întristat pentru Valens, care a fost cândva preot la voi, dar care a nesocotit locul pe care i s-a dat între voi. De aceea vă sfătuiesc să vă abțineți de la orice rău, feriți-vă de dorință de avere pentru ca să fiți curați și cinstiți. 

 XI. 2. Cel care nu se poate conduce (stăpîni) pe sine cum ar putea să se pronunțe înaintea altora despre acestea? Dacă cineva nu se poate înfrîna de la lăcomie, se va întina în idolatrie şi astfel va fi judecat ca unul dintre păgîni care nu cunoaşte legea lui Dumnezeu (Ier. 5, 4). Sau nu ştiţi, aşa cum învaţă Pavel, că sfinţii vor judeca lumea (1 Cor. 6, 2)?(1)

Cugetare:

• Se pare că Valens ar fi fost dintr-o familie romană bogată, posibil din mediul militar. 
  
  
• Avînd multe de pierdut - bogăție, confort, stimă și prestanță socială, acesta și familia lui ar fi cedat presiunilor și s-ar lepădat de creștinism deși ar fi fost chiar preot. 
  
  
• Aceasta s-ar fi întîmplat în urma trecerii Sf. Ignatie prin Filippi.
  
  
• Așadar, Sf. Policarp ne îndeamnă să ne ferim mereu de dorința de a avea, a acumula, de lăcomie și de avariție. 
  
  
• Chiar dacă nu vedem de îndată efectul dezastros al patimilor acestea se arată lovindu-ne devastator în momentele de criză. 

• Putem bănui că Valens ar fi avut argumente acceptabile din punctul de vedere al unui om din lume. Probabil că ar fi putut să invoce faptul că stăruința sa în credință ar fi putut aduce neajunsuri asupra familiei sale. Ar fi pus o stigmă asupra copiilor sau altele asemenea.  Iată că logica lumească se dovedește în aceste cazuri nimic altceva decît cădere în pătimire.

• Un alt lucru de seamă este indicat de Sf. Policarp în relația dintre autocontrol și autoritatea opiniilor. 
  
  
• Cine nu își stăpînește pornirile și nu are capacitatea de a își ordona și administra prioritățile vieții nu poate da sfaturi bune, nu poate să îndrepte pe altul și nu se poate pronunța competent cu privire la problemele morale. 
  
  
• E simplu, dacă ești o persoană nestăpînită la mîncare cine te va băga în seamă cînd vei susține necesitatea postirii? Probabil că vei putea forța un acord de suprafață, de pildă în ce privește copiii proprii. Dar conceptul de postire este grav sabotat în momentul în care autoritatea care stă pe terenul alunecos al instrumentelor sociale și al administrării resurselor (dacă faci asta te răsplătesc etc) își pierde puterea.
  
  
• Chiar în domeniul acesta, al creșterii copiilor, ne punem cel mai puțin problema autenticității trăirii cerințelor solicitate de la alții. 
  
  
• De fapt, cel mai adesea se vede această deficiență în familie. 
  
  
• Soții practică această disjuncție unul față de celălat prea des. 
  
  
• În relațiile sociale și profesionale există mecanismele (nefericite) care ne forțează să ne controlăm. 
  
  
• Acasă, în mașină și în alte locuri în care ne imaginăm eliberați de constrîngeri ni se întîmplă adesea să cerem altora ceea ce nu practicăm și să solicităm altora ceea ce noi înșine nu controlăm în viețile noastre. 
  
  
• În situații de criză, această fisură duhovnicească devine falie de despărțire și compromite toate lucrurile bune pronunțate public.
  
  
• Ar fi bine să medităm, de pildă, în această situație prezentă, la felul în care ne-am guvernat viața spirituală, în ce măsură am crescut în controlul patimilor noastre, cît de autentici sîntem în enuțurile și cerințele pronunțate de noi în public.
  
  
• S-ar putea ca unora dintre noi să li se descopere că, fiind morți în păcat înainte, în timpul și după slujirea Sfintei Liturghii, nu am fost prezenți în biserică deși trupurilor noastre li s-a deschis ușa și li s-a permis să-și ocupe locul. E posbili să realizăm măsura în care bisericile pline de trupuri au fost goale de suflete.
  
  
• S-ar putea ca sufletului meu să i se reveleze importanța luptei pas cu pas împotriva patimilor mele.
  
  
• Poate pînă la Sfînta Înviere aș putea să devin în mod public mai puțin mînios, mai puțin lacom, mai puțin delăsător, mai puțin iubitor de avere și de slavă deșartă, mai putin mîndru. 
  
  
• Iar apoi să nu mă întorc la vechile obișnuințe ci să continui să fiu din ce în ce mai putin patimaș.
  
  
• Poate atunci aș fi mai puțin revoltat pe alții, de la semeni mireni la preoți sau vlădici. 
  
  
• E posibil ca patimile din mine să se rușineze cînd se recunosc în semeni iar virtuțile care se întăresc în mine să îmi aducă mai degrabă compasiune pentru cei care co-pătimesc decît revoltă, ciudă, bîrfă și aroganță. 
  
  
• Am scris „aș putea să devin în mod public [...]”, fiindcă opiniile noastre le facem publice, fără rețineri, jenă sau smerenie. De ce să nu facem la fel cu virtutea?
  
  
• Ni se întîmplă prea des să consideram că trebuie să ne ascundem după o falsă smerenie doar cînd e vorba de a ne arăta practic și public atașamentul față de faptele virtuții. Prea des mă mint spunînd că practic virtutea în smerenie și discret cînd, de fapt, sub smerenie ascund delăsarea și comoditatea. Uneori chiar și o călduță afecțiune fată de păcat. 
  
  
• În cele din urmă nu noi cei care practicăm zi după zi adeziunea la păcate și falsitatea pronunțării publice a opiniilor și cerințelor noastre „spirituale” vom judeca lumea. 
  
  
• Nu noi sîntem reperul duhovnicesc, oricît de tare ne îmbătăm cu iluzia importanței de sine. Ci sfinții.
  
  
• Sfînți traiesc realitatea, noi trăim iluzia realității. Numim realitate diformitățile și tumorile păcatelor care ne urîțesc, ne fac nefericiți și ne ucid.
  
  
• Acest paragraf din epistola sfîntului Policarp ne îndeamnă să fim autentici, să ne autocontrolăm, să ne cîrmuim viața după virtute, să ne pronunțăm întemeiat și autentic în chestiuni de tot felul dar mai cu seamă în cele morale și teologice.
  
  
• Iată, de ce liturgica noastră este vie, conceptele exprimate mai sus le învățăm (unii de mici) în rugăciuni. De pildă rugăciunea Sf. Efrem Sirul:

    „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

    Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργο λογίας μή μοι δῷς.

    Kýrie kaí Déspota tís zoís mou, pnevma arghías, perierghías, filarchías, kaí argologías mí moi dós.

ἀργίας = a fi fără treabă, trîndav, leneș;

περιεργίας (perierghías)= neliniștea de a afla chestiuni irelevante, dorință de a ști lucruri inutile, stare iscoditoare, învățături inutile, jonglerii (probabil intelectuale);

 φιλαρχίας (filarchías)= iubirea de întîietate, de putere, de a stăpîni asupra altora.

    Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

  Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς , καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ.

    Pnevma dé sofrosýnis, tapeinofrosýnis, ypomonís, kaí agápis chárisaí moi tó só doúlo.

σωφροσύνης (sofrosýnis)= minte sănătoasă, echilibrată, întreagă, auto-control susținut de înțelepciune. Nu coar curăție în sens trupesc, sexual. 

ταπεινοφροσύνης (tapeinofrosýnis)= gîndire modestă, umilă, smerită. (Coloseni 3,12);

ὑπομονῆς = a rămîne (neclintit), a îndura (în sensul de a se întări sub presiune sau efort) deci răbdare în sensul acesta al capacității de a rămîne, a se  întări în ciuda forțelor opuse.

      Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin

    Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δώρησαι μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμὰ πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ, εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

    Naí, Kýrie Vasilef, dórisai moi toú orán tá emá ptaísmata, kaí mí katakrínein tón adelfón mou, óti evlogitós eí, eis toús aiónas tón aiónon. Amín.

_______________
1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 75