Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XV)

 

16. (Prima parte) Dar ce nu ne învaţă şi istoria lui Işboşet?

Să nu ne alipim cu grijă de cele trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei). 

Căci acela fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la uşă. Dar venind Recab şi aflînd-o pe ea alegînd boabe de grîu şi dormitînd, au intrat pe nebăgate de seamă şi au omorît pe Işboşet, aflîndu-l şi pe el dormind. 

Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul şi simţirea, cînd stăpânesc cele trupeşti.

Faptul că păzitoarea de la uşă alege boabe de grîu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sîrguintă, de alegerea lor. 

Că ceea ce înfăţişează Scriptura nu este istorie, e vădit din textul însuşi: căci cum ar fi putut avea regele ca paznic o femeie, cînd trebuia să fie păzit de o mulţime de ostaşi şi să aibă în jurul lui toată pompa ce se cuvine unui rege? Sau cum ar fi putut să fie atît de lipsit, ca să pună tocmai pe această paznică să aleagă boabe de grîu? 

Dar adeseori în istorie se amestecă lucruri cu neputinţă de primit, pentru a se indica adevărul unor înţelesuri mai înalte. 

Căci mintea fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, avînd ca paznică a simţurilor cugetarea. Cînd aceasta se dedă grijilor trupeşti (a alege boabe de grîu e lucru trupesc), cu uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară mintea. 

De aceea marele Avraam nu încredinţează femeii paza uşii (căci cunoştea cît de uşor poate fi amăgită simţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simțurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtăşirea de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsînd intrarea deschisă gîndurilor dumnezeieşti, iar grijilor lumeşti închizîndu-le uşa.  (Facerea 18,1) (1)

Cugetare:

• Putem să observăm cu cît de multă atenție sîntem inițiați de sfîntul Nil în lectura scripturistică, adică în citirea, interpretarea și înțelegerea scripturii. 
  
  
• Această știință se numește hermeneutică biblică.
  
  
• Cu aceasta ocazie, merită să detaliem două cuvinte modeste care apar în propozițiile scrise mai sus.
  
  
• Cuvîntul „lectură” nu înseamnă (d.p.d.v etimologic) parcurgerea unui set de semne și recunoașterea lor în funcție de normele scrierii ci înseamnă a lega laolaltă semne și conținuturi în așa fel încît să nască în gîndirea noastră mai mult decît simple informări. 
  
  
• O lectură ne îmbogățește- sens dat de strămoșul latinesc al cuvîntului, anume „a aduna”- cu informații, emoții, experiență. Acestea toate sînt ingredientele interioare necesare producerii de atitudini și comportamente.

• Pe de altă parte, noi folosim un cuvînt de origine slavonă ca sinonim și, consider, e bine să aflăm ce însușire specială are acesta. Este vorba despre cuvîntul „ citire”.
  
  
• Citire și cinstire provin din aceeași rădăcină, de altfel la slavii precreștini scrisul și cititul au avut conotații sacramentale. Faptul că Sfinții Chiril și Metodie au răspîndit un nou sistem de scriere, cel care a devenit scrierea „chirilică” actuală în relație aproape exclusivă cu liturgica și Sfînta Scriptură a ajutat la menținerea sensurilor etimologice. Și noi am folosit scrierea chirilică la care am renunțat din considerente ideologice care subliniau atîț necesitatea de a evidenția sorgintea latină cît și dorință de aliniere la valorile vest europene generate de creștinismul latin- occidental.
  
  
• Străbunii noștri, de filon daco-roman, nu au împrumutat cuvinte din cauza sărăciei capacității lor de a se exprima ci au făcut împrumuturi necesare. E sigur că limba dacă nu era lipsită de expresie iar despre latină a susține că nu ar putea transporta înțelesurile necesare este cel puțin necunoaștere dacă nu reavoință.
  
  
• Așadar, împrumuturile din slava veche și cea bisericească s-au făcut pentru a ilustra noua realitate socială și culturală. 
  
  
• Prin creștinismul romanilor răsăriteni s-a adus reforma culturală, socială și morală prin liturgic și sacramental și de aceea verbul „a citi” s-a impus.
  
  
• Străbunii noștri cînd citeau, dădeau cinste autorului și operei. Onorau cu atenția lor și intenția de a se îmbogăți spiritual opera și autorul. 
  
  
• Iată cele două cuvinte, „a lectura” și „a citi”, ne vin azi în ajutor.
  
  
• Odată ce acceptăm conținuturile depline ale lor descoperim puterea cîștigată din adoptatea atitudinii adecvate față de carte. Iar aici, să privim în treacăt asupra faptului plin de înțeles că atît „carte” cît și „hartă” au aceeași origine. 
  
  
• Cititorul onorează opera și autorul ei nu doar fiindcă explorează idei ci pentru că se deschide oportunității adoptării  unor noi conținuturi, convingeri, perspective, atitudini și comportamente.

• Revenind la lectura noastră, aflăm de la sfîntul Nil că în Sfînta Scriptură nu este imperativ să găsim doar o istorie neclintit concordantă cu succesiunea de fapte și factori care au construit întîmplarea povestită ci că este probabil să ne întîlnim și cu istorii a căror fațetă simbolică si spirituală este cea redată.

• În această cheie citește sfîntul întîmplarea cu uciderea lui Ișboșet.
  
  
• El ne menționează la persoana pusă de pază odaia regească era o femeie. Așa sugerează analiza textului atît în greacă cît și în ebraică. Și se miră sfîntul că nici măcar nu o femeie războinică ci una preocupată de cele ale gurii a primit sarcina.
  
  
• Femeia în simbolica evreiască, și a multor popoare vechi, este cea care dă viață, îngrijește, vindecă, hrănește si crește. Aceata simbolică este în coliziune cu simbolica războinicului care ia viața, rănește, înfometează pe alții și distruge. 
  
  
• În același spirit să precizăm că asumarea concomitentă a două sarcini importante s-a dovedit a fi o idee ucigașă. 

• Fie că Ișboșet a poruncit paznicei să aleagă grîul, fie că ea a decis că este o idee bună (paza fiind, se știe, plictisitoare pînă în secunda în care devine alertă) Ișboșet este cel care plătește cu viața.
  
  
• Pentru contemporanii sfîntului Nil era cunoscut că în limba greacă și cuvîntul suflet este la feminin, psyche - sufletul- fiind reprezentată ca femeie în imaginarul cultural grecesc.
  
  
• Sfîntul Nil îmi propune ca citind acest pasaj biblic să folosesc codul în care paznica să simbolizeze mintea (rațiunea) iar Ișboșet să mă simbolizeze pe mine.
   
• Așadar, cînd mintea mea nu decide corect prioritățile generează situații cu potențial letal atît sub aspect spiritual cît și trupesc.
  
  
• Realitățile spirituale se întrepătrund cu cele trupești așa cum urzeala susține țesătura. Ceea ce se întîmplă la nivel spiritual produce efecte în trup. 
  
  
• Paza persoanei mele depline - trup si suflet- are întîietate față de necesitățile trupești fără ca acestea să devină din acest motiv irelevante. 
  
  
• Somnul lui Ișboșet este momentul în care persoana mea deplină cultivă liniștirea. 
  
  
• Cum Ișboșet nu dormea într-una ci avea activități prin care conducea și se îngrijea de supușii săi și de sine (activități regești, am spune) tot așa nici eu nu mă aflu într-o comă duhovnicească neîntreruptă marcată de nesimtire ci caut liniștirea punînd paza minții.
  
  
• Ișboșet era păzit oriunde mergea, paza minții e chemată să mă însoțească pretutindeni.
  
  
• Dar cînd paza minții devine grija trupului în timpul destinat liniștirii primim înjunghierea în stomac și tăierea capului. 
  
  
• Stomacul este în simbolistica antropologică evreiască sediul emoțiilor.  Capul este văzut ca sediul deciziilor.
  
  
• În Duminica Fiului risipitor aflăm din versetul în care Tatăl își zărește fiul în zare că i s-a făcut milă, lucru exprimat de Sf Evanghelist Luca prin cuvîntul σπλαγχνίζομαι- splancnizomai- i s-a strîns stomacul.
  
  
• Înjunghierea în stomac are deci înțelesul rănirii fatale a emoțiilor mele, a felului în care gestionez dragostea și compasiunea. 
  
  
• Tăierea capului reprezintă încetarea capacității mele de a simți realitatea, de a o percepe- înțelege și de a lua decizii în consecință uciderea discenămîntului. Este desprinderea mea de realitatea obiectivă. Uciderea mea în raport cu realitatea mă face să nu pot fi stimulat de semnale, să nu răspund la imbolduri. Fiind mort față de realitatea obiectivă nu pot participa la ea pozitiv. Mortul modifică realitatea obiectivă în mod pasiv și negativ- prin lipsă și descompunere. Posibilă în lipsa prezenței lui Hristos Domnul, descompunerea aceasta devine disconfort pentru cei care ne iubesc. 
  
  
• Să ne amintim de Lazăr folosind aceeași cheie ptr decodare:

„[...] iar Maria şedea în casă.

Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.”

Iar cînd Mîntuitorul „ [...] a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.” (Ioan 15, 11 și urm.)

• Am învățat din Sf. Scriptură, cu îndrumare patristică, că:

1. Paza minții are prioritate înaintea trebuințelor trupești;

2. Liniștirea se susține cu paza minții făcută fără întrerupere;

3. Mutarea atenției vieții în cele trupești  facilitează atacul vrăjmașului;

4. Căderea în trup distruge emoțiile, taie dragostea și compasiunea și le înlocuiește cu emoții dureroase;

5. Căderea în trup taie capacitatea de a percepe și reacționa la realitatea obiectivă;

6. Căderea în trup produce descompunerea care generează disconfort celor care ne iubesc.

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 162

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIV)

 

15. Dar atunci ce va păţi şi cum nu va fi cu totul urît cel ce se ocupă pururea cu aceste trebuinţe şi niciodată nu se ridică la viaţa cea dreaptă, din pricină că nu are coapse deasupra picioarelor, ca să sară cu ele de pe pămînt? Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai întîi pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apropiindu-se puţin de pămînt, se saltă dintr-odată în  văzduh, tot aşa raţiunea, care distinge lucrurile firii, după ce s-a coborît, umilindu-se, la trebuinţele trupului, îşi avîntă iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridicînd împreună cu sine niciunul din gîndurile pămînteşti. Pentru că a ţine drepte coapsele, e propriu atît celor ce nu se bucură de multe plăceri şi nu se tîrîie pururea pe jos, cît şi Sfintelor Puteri, care nu au lipsă cîtuşi de puţin de cele trupeşti, nici nu trebuie să se încline spre ele. Iar aceasta arătînd-o mai 'nainte marele Ezechiel, a zis: 

„Coapsele lor erau drepte şi picioarele lor erau înaripate".

Aceasta arată nepovîrnirea voinţii şi sprinteneala firii lor spre cele inteligibile. 

Oamenilor însă le este destul de propriu să aibă coapsele înclinate. 

Uneori ei se apleacă spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pămînteşti, atîta cît sileşte trebuinţa. 

Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională. 

Căci să băgăm de seamă că şi despre cel ce umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat  celor din trup dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan, luptînd cu Naas Amonitul, l-a biruit umblînd pe patru picioare, fiindcă prin aceasta el slujea numai trebuinţei firii. Căci trebuia ca cel ce lupta împotriva şarpelui ce se tîra pe pîntece — aşa se  tălmăceşte Naas - să-şi ia pentru puțină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblînd pe patru picioare, ca apoi, ridicîndu-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu multă uşurinţă.(1)

Cugetare:

• „Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pămînteşti, atîta cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională.”
  
  
• Preocuparea stăruitoare de cele lumești ne deformează într-atît încît trupul nostru duhovnicesc, care are reperele simbolice al anatomiei trupului material, devine malformat. 
  
  
• Nu mai are membrele complete care să-l ridice și să îl înalțe cu elan duhovnicesc. Sînt atrofiate.

• Așa cum acela care trebuie să sară într-o groapă nu prea adîncă (să spunem că este un cățărător) își controlează traiectoria și musculatura fără a avea nevoie de calcule explicite și extensive la fel coborîrea noastră spre trebuințele trupului se desfășoară firesc, fără nevoia de a filosofa.
  
  
• Coapsele celui care sare se apropie de pămînt atît la elan cît și la aterizare,  cînd preiau greutatea corpului la care se socotește viteza căderii. 
  
  
• Sînt două apropieri diferite de sol.
  
  
• Două simboluri diferite. 
  
  
• Elanul este momentul trecerii de la învoirea cu gîndul (este necesar să sar) la momentul execuției și împlinirea pregătirii de pînă atunci. Este momentul în care exercițiile anterioare destinate creșterii puterii coapselor se expun realității directe. Dacă au fost perseverente și adecvate creșterea de putere adusă de ele va permite săritorului să controleze săritura de la elan eficient pînă la aterizare sigură. 
  
  
• Aici e de amintit că de fiecare dată cînd vorbim despre asceză, vorbim despre exerciții, antrenament, fiindcă askesis asta înseamnă în limba greacă, după cum am arăta extensiv în cugetările din lunile precedente. 

• Atletul este atent în timpul antrenamentelor cum respiră, ce gîndește, unde pune piciorul, cum îi stă mîna, el urmărește cu seriozitate și atenție ce efecte apar în trup în urma antrenamentelor, evaluează și ajustează totul respectînd îndrumările antrenorului.
  
  
• Executarea elanului cu în condiție fizică slabă și cu lipsă de atenție concentrată poate duce la eșec sau accidente. 

• Elanul simbolizează abordarea cu rînduială a impulsului trupesc în viața noastră, așa cum în coapsele săritorului se adună tensiunea musculară, în spiritul postitorului se strînge puterea stăpînirii cîștigată în ascezele făcute după rînduială. Ca atletul, ascetul a pregătit respirația, mintea și trupul după îndrumările duhovnicului și e gata să pună la lucru aptitudinile cultivate. 
  
  
• Iar cum la finalul elanului tensiunea din coapse se transformă în lucru mecanic, puterea stăpînirii postitorului se transformă în lucrarea care îl asigură să nu cadă în trup împlinind trebuințele firești ale acestuia. 
  
  
• Iată, de aceea este importantă postirea si acesta este motivul pentru care oricine o ocolește se expune riscului de a „cădea în trup ca într-o groapă deschisă care i-ar putea deveni mormînt”.

• La momentul aterizării, coapsele săritorului se apropie altfel de sol. Ele preiau o greutate mărită de viteza căderii și acesta este momentul în care se testează categoric și direct antrenamentul anterior. Victoria (sau eșecul) este, mai degrabă, consecința pregătirii, a evaluării puterilor proprii în raport cu adîncimea la care se sare decît rezultatul condițiilor externe- sol, vreme, spectatori, lăudători, huiduitori etc. 
  
  
• În același fel este și pentru ascet.

• Amîndoi, atlet și ascet, indiferent de victorie sau eșec, vor relua antrenamentul/asceza analizînd ce s-a întîmplat și cum ar fi putut fi mai bine. 
  
  
• Amîndoi vor culege motivație și vor cultiva capacitatea de a ajusta pregătirea în vederea următorului eveniment.
  
  
• E un mister nedezlegat de rațiunea omenească cum este posibil ca oamenii să știe atît de multe despre pregătirea trupului și să respecte atît de multe rigori pline de disconfort pentru trup dar refuză sau sînt delăsători cînd vine vorba să facă același lucru pentru ei înșiși, cei pereni, duhovnicești și cerești.
  
  
• Trăim timpuri în care postirea în trei zile de la Vecernei la Vecernie e suspicionată a fi năsănătoasă de același tip de om care își asumă zilnic „intermittent fasting” vreme de 8 pînă la 12 ore.
  
  
• Sîntem contemporani cu bizareria ca ortodocși botezați să accepte tehnici de „Mindfullness”  și de „Heart Coherence” și să găsească dificil și inutil să practice „Doamne miluiește” cu respirație, ce să mai vorbim de o rînduială deplină și onestă a rugăciunii inimii.
  
  
• De aceea cădem în trup cînd căutăm să împlinim necesitățile lui si pierdem măsura într-atît încît nu mai știm cît de jos ne este pieptul, asemenea insectelor cu multe picioare și fără coapse al căror simbol îl evocă sfîntul Nil.
  
  

_______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 160

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIII)

 

14. Toate acestea, desigur, sunt întîmplări minunate, dar totuşi au şi o raţiune.

Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănînce, atunci cînd vrea Dumnezeu. Doar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mîncări? Şi cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mîncare omenească? (Exod 24, 17) 

Căci pogorîndu-se după patruzeci de zile şi mâniindu-se pentru turnarea viţelului, îndată a sfărîmat tablele şi s-a suit pe munte, petrecînd alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rînd de table s-a coborît la popor. (Exod. 34, 1 urm. Deuteronom 1, 2) Ce raţionament omenesc ar putea explica mulţumitor această minune? Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atîta vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăştia din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o dezleagă cuvîntul lui Dumnezeu, care zice: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu". (Deuteronom 8, 3; Matei 4, 4)

De ce, aşadar, tragem la pămînt vieţuirea cea cerească, afundînd-o în mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim de jur împrejur gunoaie, noi „cei ce ne hrăneam odinioară cu mîncări alese", cum a zis Ieremia despre unii plîngîndu-i ? (Plîngerile lui Ieremia 4, 5) 

Căci cînd ne odihnim în cugetări strălucite şi arzătoare, ne hrănim cu mîncări alese. Iar cînd părăsim această stare şi suntem traşi în lucrurile pămînteşti, ne adunăm în jurul nostru gunoaie.

De ce ne întoarcem nădejdea de la Dumnezeu şi ne-o sprijinim pe carnea braţului, punînd purtarea de grijă a Stăpînului pe seama mîinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a socotit ca pe cel mai mare păcat? (Iov 31, 1 urm.) 

Nu ne-am sfiit să facem ca cel ce-şi duce mîna la gură ca să şi-o sărute. Căci mulţi au obiceiul să-şi sărute mîinile, zicînd că de la ele le vine toată bunăstarea. 

Pe aceştia arătîndu-i „Legea" printr-un simbol, zice: „Cel ce umblă pe mîini (palme, labe), e necurat, şi cel ce umblă pururea pe patru picioare, e necurat". (Leviticul 11, 1 urm)

Pe mîini umblă cel ce se întemeiază pe mîini şi toată nădejdea şi-o are în ele. 

Iar pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse simţurilor şi-şi coboară mintea, partea conducătoare a ființei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. 

În sfîrşit cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupeşti. 

De aceea, înţeleptul scriitor al „Proverbelor" vrea ca cel înţelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul, şi acesta rar să se mişte către cele trupeşti: „pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine și să te urască.". (Proverbe 25, 17) 

Prin urmare dacă unul tulbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului, este prieten adevărat al Lui, cum zice Mîntuitorul către ucenicii Săi: „Voi sunteţi prietenii Mei"; (Ioan 15, 14) dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge să fie urît.

Cugetare:

„14  Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. 

15  De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpînul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate cîte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. 

16  Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rînduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu.

17  Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul.” Ioan 15

• Îndemnurile sfîntului Nil Ascetul nu sînt retorice.
  
  
• Ele au aplicabilitate nemijlocită în viața mea. Astfel, dacă pînă acum am putut crede despre realizările mele cele mai performante că se datorează mie de acum înainte știu că ele au fost posibile datorită grijii lui Dumnezeu pentru mine. De asemenea, dacă pînă acum am putut fi înșelat de false valori, de acum știu ca orice valorare izvorăște din Dumnezeu și e în acord cu voia Sa. 

• Așadar mă redescopăr ca:

a.  persoană care colaborează cu Dumnezeu spre cele bune mai degrabă decît cel care face și generează binele;

b. persoană care consumă, favorizează și generează exclusiv valori culturale în acord cu valorile dumnezeiești.

• Această redescoperire a propriei mele persoane are statut profetic  (nu degeaba este menționat Sf. Prooroc Ieremia) fiindcă îmi schimbă viața în acord cu ea. 

• Iată exemple de aspecte care sînt luminate de această convingere:

1. În profesie - oricît de bun si plin de resurse sînt mă voi găsi într-o zi în situația de a fi epuizat. Dumnezeu nu se epuizează. 

Sursa puterii mele de lucru este la EL, creativitatea, ingeniozitatea, perseverența mea nu se mai bizuie pe limitările trupului meu. 

Ele nu mai izvorăsc predominant din creier ci din minte.  Așadar, cu excepția unor tulburări și secătuiri determinabile fiziologic, tot ceea ce ține de psihicul meu, de mintea mea, de deciziile și voința mea nu se mai epuizează niciodată. 

Doar voința mea (liberă) mă poate îndepărta de sursa reală a lucrărilor mele, de Dumnezeu.

2. În familie- descoperim adesea că voind să facem binele nu reușim cum am dorit. În familie ne descoperim slăbiciunile oricîtă iubire avem. Acolo ne așteptăm să fim protejați, să fim valoroși în mod necondiționat ceea ce nu se întîmplă adesea. 

În acord cu redescoperirea făcută îi vedem pe cei din familie în lumina cu care îi scaldă Dumnezeu. Nu mai vrem să le facem binele închipuit de noi ci le ascultăm nevoile și revărsăm spre ei binele izvorît din această repoziționare.

În ciuda disconfortului pe care e posibil să îl simt, decid că soția, soțul, copiii sînt mai importanți decît imboldul meu de a avea dreptate și de a recolta roadele părerii de sine pe costul lor. 

Tot binele pe care îl pot face astfel, îl fac cu resursele lui Dumnezeu Căruia îi dau laudă pentru creșterea copiilor mei și bucuria soției (soțului). Nu spre împlinirea planurilor mele ci spre binele lor cu finalitate înaintea Tronului Judecății. 

Nu am nevoie să fiu ocrotit de cei din familie ci să îi aduc pe toți în ocrotirea lui Dumnezeu. 

Nu am nevoie să  hrănesc stima de sine în familie ci să cresc iubirea dumnezeiească în mine și în cei ai familiei fiindcă stima de sine este împlinită în această iubire.

3. În comunitate- nu mă voi tăvăli în gunoaiele scurse din lepădările societății. „ ei care mâncau odinioară mîncăruri alese cad de foame pe ulițe; cei care au fost crescuți în purpură stau trântiți în gunoi.” Sfîntul ne explică aceste simboluri.

Hrana spirituală a societății- cultura- a fost odată izvorîtă din preocuparea de a cauta apropierea de virtuți.

Azi izvorăște din preocuparea de a cultiva păcătuirea. 

De aceea, asemenea lui Ieremia care plîngea odinioară distrugerea Ierusalimului și noi tînguim după o cultură care să cultive virtutea. 

De aceea fiii și fiicele noastre care străluceau ca aurul ajung să prețuiască o nimic toată. În comunitate eu sînt chemat să favorizez și chiar să produc cultura și știința care are seva lui Dumnezeu, care cultivă virtuțile. 

Nu pot să mă războiesc cu mercenarii plătiți de păcătoși în același fel în care poporul sfînt nu a putut să se războiască victorios cu Babilonul. 

Dar pot fi exclusivist și pot să exclud orice posibilitate ca vreun beneficiu plecat de la mine să consolideze oștile de mercenari care distrug Ierusalimul culturii mele, care-mi siluiesc soțiile și copii din el, care îi înfometează locuitorii pînă li se lipește pielea de oase. Valorile din comunitate se revarsă peste tot, în profesie și în familie. De aceea e important să am atitudinile și comportamentele adecvate.

Meleti- să citim Plîngerile lui Ieremia în acestă cheie patristică de decriptare:

Babilonul= imperiul păcatului;

Ierusalimul= centrul culturii Domnului;

Zilele ticăloșiei Ierusalimului și ale rătăcirii lui= cultura izovrîtă din promovarea păcatului ca formă de artă și expresie;

• Presupunînd că am citit Plîngerile lui Ieremia și am meditat la ele folosindu-ne de cheile Părinților si actualizînd mesajele, ne oprim la versetul pus în discuție de Sfîntul Nil.

„Cei care mâncau odinioară mâncăruri alese cad de foame pe uliţe; cei care au fost crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoi.” (Plîngeri 4,5)

• Mai precis să ne lămurim despre ce gunoi este vorba. Atît în textele grecești (κοπριας - coprias) cît și în cele evreiești ( -  'așpoth- אשׁפתות ) cuvîntul folosit se traduce ca gunoi de grajd, adică balegă.
  
  
• De altfel chiar cuvîntul „gunoi” în limba română are același sens vechi care s-a extins în modernitate asupra tuturor resturilor și obiectelor de care nu avem nevoie și sînt degradate.
  
  
• Cuvîntul гнои (gnoi) din slavona bisericească este strămoșul cuvîntului nostru și înseamnă fecale, de animale dar și de om. La fel în cazul cuvîntului folosit în traducerile grecești sau în ebraică cu toate că în versetul de care vorbim e mai corect să înțelegem că se face referire la o grămadă de gunoi- balegă ca acelea pe care le vedeam în spatele vechilor grajduri.

• De dragul simplității ne gîndim că pentru a produce gunoiul acela animalele consumă ceva bun și curat- iarba- pe care o procesează și elimină gunoiul.
  
  
• Gunoiul nu îi este de folos direct omului decît în situații extreme. În acestea, omul înfometat poate căuta sîmburi și semințe nedigerate (Poveștile foametei din Basarabia ) și Bucovina) ar trebui să risipească îndoiala că greața ar putea opri acest lucru) și cel înfrigurat se poate încălzi la căldura emanată de fermentație. Zdrobit îndeajuns de lipsuri omul poate ajunge să prețuiască șezutul pe gunoi ca pe normalitate și să se teamă să se dea jos. Stă „trîntit” pe gramada de balegă, pierde verticalitatea, autonomia, capacitatea de a vedea lumina din zare. E dependent de balega proaspătă adusă zilnic.

• În atmosfera culturală ( sau în civilizația contemporană?) europeană în care trăim am ajuns asemenea celor care stau pe grămada de balegă. Sîntem izgoniți din grădinile și pășunile culturale, nu sîntem nici grădinari și nici păstori ci doar zdrențăroșii trimiși să răscolească în balegi după ceva asimiliabil.

• În robia babiloniană contemporană nu doar că avem acces la balegă ci sîntem mînați la ea. 

• Trăim ca robi culturali încovoiați de activismul babilonic al ideologiilor.

• În școli și universități profesorii babilonici se simt geniali fiindcă se trag de șireturi cu elevii și elevele, încurajează englezisme idioate și adoptă limbaje de găști contestînd valorile absolute, lovind credința în care au fost botezați, batjocorind pe cei blînzi, prigonind pe cei isteți și muncitori, cultivînd pe submisivi și lingăi, frizînd indecența sexuală și drogîndu-se cu autoritatea catedrei obținute pe mînării. 
  
  
• Ei sînt cîinii boitarilor care ne mînă copiii pe grămada de balegă.

• În parohii preoții babilonici își înfig dinții în prestigiul adus de jerftele înaintașilor și împroască printre dinții strînși ură prin viclenia cu care aleg citate din sfinți și canoane pentru a le înjunghia ca pe miei pe altarul babilonic al cultului persoanei proprii. Sînt disperați să se facă remarcați prin spectacole liturgice goale și prin martiraje teribiliste și care le păzesc pielicica neatinsă si averea sporită. 
  
  
• Ei nu doar că ne mînă cu biciul învinovățirii pe grămada de balegă produsă de cultul lor personal ci ne fac să ne simțim vinovați dacă nu ne acoperim și capul în gunoi.

• În politica babiloniană se agită hoarde de prădători nomazi și mercenari care stabilesc regulile după care ne trîntim pe gunoi, sursele și cantitatea de balegă care se livrează zilnic. Aceștia îngroapă în gunoi eroii noștri și-i numesc deținuți de drept comun în discursuri prezidențiale și „niște căcați cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus.”
  
  
• Ei sînt trădatorii care mai au balegă subsioară și care ne vînd babilonienilor soțiile și copii, tot ce avem drag și viitorul. 

• În babilonia internetului, a televiziunii și a celorlalte mijloce folosite pentru împrăștierea ideologiilor bîntuiesc zei babilonici care exploatează slăbiciunile noastre pînă ajungem să stăm cu gurile căscate pentru a ni se îndesa gunoi pe gît. Aceștia ne vlăguiesc de ajungem să fim ca gîștele care îndopate mult timp prin pliscurile forțate de dispozitive crude nu mai pot închide ciocul oricît ar vrea. Acelea sînt taiate și scapă de suferință, dar noi și copii devenim idioți utili cu gura căscată după ce ne oferă zeii babilonici prin rețele de socializare, filme, jocuri și podcast-uri. 

• Sîntem prinși într-o imensă variantă distilată a  Experimentului Pitești desfășurat nu prin rănirea trupului cu pumni, picioare si bîte  ci prin otrăvirea lui cu bunăstare aducătoare plăceri și rănirea sistematică a spiritului și culturii.

• Dar nu sîntem pieduți, robia babiloniană nu este veșnică, Împăratul nostru este veșnic iar noi sîntem prietenii Lui. 

• Cînd ne restaurăm la demnitatea avută?

• Cînd nu mai stăm trîntiți pe gunoi.
  
  
• Cînd nu mai umblăm în patru labe căci așa „umblă cel ce se întemeiază pe mâini şi toată nădejdea şi-o are în ele.”  și „pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse simţurilor şi-şi coboară mintea, partea conducătoare a ființei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele.”
  
  
• Cînd nu mai ne purtăm ca insecte de gunoi căci  „cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupeşti”. 

• Lupta noastră nu este de a distruge activiștii și ideologii care îngrămădesc gunoiul produs de mintile și de sufletele lor ci de a distruge în noi:

* slăbiciunea de a ne încrede exclusiv în noi înșine, 

* incapacitatea de a simți mai presus de simturile trupești și de a dori împliniri care nu pot fi aduse de trup, 

* robia minții în plăcerile, grijile și căutările trupului, 

* neliniștea îndeletnicirilor lumești,

* dezvoltarea de picioare inutile care să scîrme în gunoiul lumesc.

•  Acestea ne eliberează din robie și ne restaurează ca păstori.
  
  
• Din meditația de mai sus înțelegem că nu e suficient:

* ca cineva să vorbească română ca să fie de un neam cu mine;

* să se nască în România ca să fie de un neam cu mine;

* să-i curgă sîngele meu în vene ca să fie neam cu mine;

* să fure sau să cumpere Sfintele Taine ca să-mi fie neam de Potir și camarad de ascensiune duhovnicească;

* ca cineva să fie faimos ca să fie admirat de mine;

* ca cineva să dețină o funcție ca să-i accept autoritatea;

___________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 159

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XII)

 

13. Celor ce se silesc spre virtuți le este mare piedică dragostea de lucruri materiale . 

Adeseori această dragoste aduce pierzare şi sufletului şi trupului. 

Căci ce a pierdut pe Nabot din Israel ? (1 Regi, 21,1 și urm.) Nu i s-a făcut via pizmuită, pricină de moarte, stîrnind invidia vecinului Ahab împotriva sa?

Şi ce a făcut pe cele două jumătăţi de seminţii să rămînă afară de pămîntul făgăduinței? Oare nu mulţimea vitelor? (Iosua 22, 1 și urm.) 

Ce a despărţit pe Lot de Avraam? Nu mulţimea turmelor de păşunat,  care isca certuri necontenite între păstori, pînă ce i-a învrăjbit cu totul unul cu altul? (Fac. 13, 1 și urm.)

Dacă, prin urmare, avuţiile aţîţă la pizmă pe invidioşi, împotriva celor ce le au, şi-i scoate pe cei împovăraţi cu ele de la lucrurile mai de preţ, dacă taie rudenia şi aduce duşmănia între prieteni, dacă nu are nimic laolaltă cu viaţa viitoare şi nu aduce nici un folos însemnat vieţii din trup, de ce să ne depărtăm de la slujirea lui Dumnezeu, făcîndu-ne întregi, slujitori deşertăciunii? 

Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de cele ale vieţii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poartă grijă de ea ?

Străduinţa omenească, dacă nu primeşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la ţintă. 

Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu dăruiește bunuri desăvîrşite, chiar fără conlucrarea omenească. 

Ce le-a folosit străduinţa proprie acelora către care a zis Dumnezeu: „Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, şi am suflat aceasta din mîinile voastre?" (Agheu 1, 6-9) 

Şi ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se îngrijească de ele? N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurîndu-se de nici una din roadele pămîntului? Au fost ei lipsiţi de mîncare?  Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită, trimiţîndu-le prepeliţe şi nu le trimitea cerul mană, printr-o ploaie neobişnuită şi străină ? Iar piatra lipsită de umezeală, nu le dădea, cînd era lovită, şuvoi îmbelşugat de apă?(Ieș. 16,13) În sfîrşit, veșmintele şi încălţămintele nu le-au slujit tot timpul fără să se învechească? Dar prin ce lucrare a pămîntului şi-a cîştigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită şi de cele mai trebuincioase lucruri, pîine, luînd-o de la gura copiilor ei, că să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus şi de fire? (Deut. 8,3)

Cugetare:

• Neacceptarea faptului că Dumnezeu are grijă de creația Sa, implicit de umanitate si că această grijă ajunge nediluată și neîmprăștiată la mine însumi mă face să adopt perspective și atitudini de viața nepotrivite cu căutarea virtuților și care favorizează păcătuirea.
  
  
• Fiind neîncrezător în grija Lui pentru mine și cei dragi ai mei mă îndemn singur către străduința de a aduna acele lucruri despre care cred că pot aduce siguranța, pacea și fericirea mea și a celor dragi. 
  
  
• Fie ele bunuri materiale ori poziții profesionale, atitudini cultura, sociale și educaționale.
  
  
• Iată, chiar și cinstirea înaintașilor o putem corupe cînd pierdem din vedere orizontul dragostei. Ca bietul Nabot care fiind ținta planurilor generate de invidie a pierdut tot. 
  
  
• Dumnezeu ne poartă de grijă. O face astfel încît să ne fie ajutată calea spre virtuți, nu în așa fel încît să ni se împlinească planurile date de imaturitatea noastra duhovnicească. Ne întreabă sfîntul Nil despre sfinții din vechime:
  
  „Şi ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se îngrijească de ele?”
  
  #Nouă ce ne lipsește?
  
  #De ce sîntem nefericiți și preocupați?
  
  #Cum de sîntem atît de deconectați de fericire deși Dumnezeu ne poartă de grijă în mod atît de evident?
  
  #De ce e secătuită bucuria din casele noastre și dintre noi cînd vedem că sîntem scăldați cu atîta purtare de grijă?
  
  #Nu sînt întrebări retorice ci îndemnuri la meditație.
  
  #Meditația ajută. Meditația noastră, ortodoxă. Iar ca să o facem cum trebuie e nevoie să înțelegem că purtarea de grijă începe de la zigot dincolo de mormînt. 

            μελέτη θανάτου

            Meleti Thanatou!

___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 158

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XI)

 

12. Sau nu socotim că e ruşinos să fim osîndiţi de cei mai mici, pe care îi numim lumești (κοσμικούς), pentru călcarea de către noi a rînduielilor Mîntuitorului, şi să fim învăţaţi poruncile Lui de către cei ce ar trebui să le înveţe de la noi? 

Căci atunci cînd noi ne încăierăm şi ei ne spun: sluga lui Hristos nu trebuie să se lupte, ci să fie blînd cu toţi, sau cînd noi ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: „dacă îţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa", ce altceva fac, decît rîd de noi şi glumesc pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată?

Şi de fapt, nu este nevoie să ne luptăm pentru avuţii şi să facem toate cîte suntem siliţi de purtarea acestora de grijă. 

Cineva ţi-a stricat hotarul viei şi a adaos-o locului său; altul a lăsat vitele sale în pămîntul tău; altul a abătut apa care curgea prin grădina ta. Prin urmare trebuie să te întărîţi şi să te faci mai rău decît cei cuprinşi de furii, certîndu-te cu toţi? 

Mintea, care e datoare să se ocupe cu contemplarea făpturilor, e pusă să umble pe la judecătorii şi să-şi întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri, ca să izbutim în cîştigarea unor lucruri, ce nu ne folosesc la nimic.

De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar fi ale noastre, luînd asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi nu ascultăm pe cel ce ne plînge ca pe nişte nenorociţi?. 

„Vai, zice Proorocul, celui ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare". (Plângerile lui Ieremia 4, 19)

Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice:

„S'au făcut urmăritorii noştri, mai iuţi ca vulturii cerului", (I Corinteni 6, 18) iar noi ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că mişcîndu-ne noi mai anevoie la drum, vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care ne-a învăţat Pavel să fugim, zicînd: „fugiţi de desfrînare" şi de lăcomia de averi. 

Căci şi cei sprinteni în alergare spre linia de final, dacă nu-şi pun puterea cu încordare la lucru, rămîn în urmă de-i prind vrăjmaşii ce-i  urmăresc, care au poate picioare mai iuți.(1)

Cugetare:

• Cînd auzim cuvîntul: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume,[...]” și înțelegem că ni se adresează, acest proces interior de identificare a noastră cu cei aleși de Domnul din lume ne responsabilizează.
   
• Înțelegem că nu putem fi în același timp și aleșii lui Hristos și ai lumii. 
  
  
• Dar, ce este lumea?
  
  
• Despre ce vorbește Mîntuitorul și care este înțelesul acestei noțiuni în ortodoxia filocalică?
  
  
• Plecăm de la faptul că evreii- poporul ales- puteau să se definească ca aleși doar stabilind hotare care să deosebească poporul ales de ceilalți.
  
  
• Din această nevoie s-a ajuns la sensul că acest cuvînt - lume desemnează pe toți cei care nu sînt între aleșii Domnului, adică oricine care nu era evreu.
  
  
• Mîntuitorul li se adresează direct și pe loc evreilor și, desigur, folosește noțiuni cu care ei sînt obișnuiți. 
  
  
• La rîndul lor, Apostolii și Părinții au au folosit aceleași noțiuni. De astă dată, însă, pe măsură ce Biserica își manifesta însușirile deosebite de ceea ce putea fi numit o sectă evreiască, lumea a devenit noțiunea prin care Părinții numesc acea parte a umanității care refuză chemarea în rîndul noului popor ales și în ultimă instanță în Împărăție.
  
  
• Deci cînd Sf. Nil Ascetul scrie despre „cei pe care îi numim lumești” face referire la cei despre care știm sau credem că refuză valorile ortodoxiei. 
  
  
• În zilele noastre ar trebui să ne fie destul de ușor de înțeles care sînt cei lumești. Mai cu seamă că noi, datorită liturgicii și predicii, am păstrat noțiunea patristică a acestui cuvînt.
  
  
• Pentru popor, în Banat și Crișana, un om lumeț este un om dedicat în întregime plăcerilor trupești și dorințelor materiale, care trăiește într-o euforie a simțurilor.
  
  
• Lumea, în acest model de înțelegere este sistemul care asigură posibilitatea acestei euforii senzuale și a acestor țeluri materiale.
  
  
• Dar, este de menționat un lucru interesant, în limba română, atît în daco-româna de redacție modernă pe care o vorbim noi cît și în aromână acest termen- „lume” descinde direct din cuvîntul latinesc „lumen” care înseamnă lumină. Probabil strămoșii noștri au ajuns să renunțe la cuvîntul latinesc „mundi” care înseamnă lume, univers pentru a-l înlocui cu unul care să reflecte o percepție diferită asupra noțiunii de lume, anume „tot ce este sub soare sau tot ce este (stră)luminat.” În această parte a continentului toate popoarele împărtășesc aceeași concepție. Astfel pentru slavii din nordul și sudul nostru cuvîntul  свѣтъ (světŭ) este atît lumină cît și lume, pentru unguri világ înseamnă la fel, lumină dar și lume.
  
  
• De ce această tranziție? De ce au renunțat strămoșii noștri la un cuvînt funcțional și consolidat pentru a circula între ei un cuvînt meșteșugit filosofic? Probabil fiindcă au trecut prin schimbări importante ale modelului de înțelegere al existenței. 
  
  
• Este posibil ca importanța unor convingeri precum: „44.  Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, 45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mt. 5) să fie destul de mare încît să remodeleze nevoia de a exprima realitatea în conformitate cu noile înțelesuri.
  
  
• Putem bănui o filosofie de viață specială a strămoșilor noștri dacă nu excludem posibilitatea ca această schimbare să fi avut loc în aceeași perioadă în care strămoșii au renunțat la cuvîntul latinesc „malus” care însemna „opusul binelui” și care are corelație cu „viclean” pentru a folosi un cuvânt inexistent anterior, creat din „reus” care înseamnă „învinuit, acuzat”, anume cuvîntul românesc „rău.”  Cînd strămoșii spuneau „X e rău” ei spuneau ca este învinuit, e culpabil, nu că l-au judecat și au decis că este contrar binelui.
  
  
• Așadar, Dumnezeu răsare soarele peste cei buni și peste cei răi, deci lumea este ceea ce luminează soarele ca semn al purtării dumnezeiești de grijă, iar oamenii nu sînt dovediți a fi contrariul binelui cîtă vreme in dubio pro reo - există vreun dubiu cu privire la justețea învinuirii.
   
• În acest context capitolul 12 este limpede: cînd noi dăm motive celor din lume să acuze incoerența și ipocrizia cu care ne trăim practic credință este firesc să ne rușinăm. Chiar dacă ei sînt lumești. Dacă se verifică ipoteza că noi gîndim, vorbim sau făptuim cele contrarii Binelui e mai important decît ce convingeri au acuzatorii noștri. 

• Cînd avem aceleași lupte, griji și țeluri ca cei pe care îi numim lumești și îi concurăm pe aceștia luptîndu-ne cu ei pentru cele pe care le declarăm cu gura demne de dispreț dar de grija cărora umblăm de nebuni prin tribunale ne înrobim mintea și ne îngreunăm spiritul. 

• În aceste condiții ușurăm sarcina vrăjmașului de a ne răpi și a ne ține în suferințe care duc prin întristări la disperare apoi lepădare și chiar deznădejdea suicidală.
  
  

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 157-158

Sfîntul Nil Ascetul - Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (X)

 

11. Căci am fost rînduiţi de Domnul să tămăduim, nu să întărîtăm pe cei uşor de rostogolit; şi să avem mai de grabă în vedere nu ceea ce ne place nouă, ci ceea ce foloseşte aproapelui, ca nu cumva, urmînd pornirilor noastre nesocotite, să facem pe mulţi dintre cei mai simpli să se smintească, dîndu-le prilej să poftească cele pămînteşti. 

De ce punem atîta preţ pe materia, pe care ne-am învăţat să o dispreţuim, legîndu-ne de bani şi de avuţii şi împărţindu-ne mintea în multe şi nefolositoare griji? 

Rîvna după ele ne depărtează de stăruinţa mai trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bunurile sufletului, iar pe de altă parte ea duce în mare prăpastie pe cei alipiţi de lucrurile vieţii, care socotesc bucurarea de avere ca cea mai înaltă şi mai strălucită fericire, cînd văd pe cei ce au făgăduit să se îndeletnicească cu filosofia adevărată şi se laudă că sunt mai presus de plăceri, că se străduiesc pentru acestea mai tare ca ei.

Căci nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să rîvnească la propriile lui rele.

Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osînda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ale celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. 

De aceea nimenea să nu se plîngă de cele spuse. 

Ci sau îndreptaţi cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele. 

Căci dacă e vorba să iubim înţelepciunea, sunt de prisos averile, iubirea de înţelepciune făgăduind înstrăinarea chiar şi de trup, pentru curăţia trupului.

Iar dacă vreunii rîvnesc să cîştige averi şi să se bucure de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin cuvînt această filosofie, odată ce prin fapte îşi arată înstrăinarea faţă de ea şi săvîrşesc lucruri străine de ceea ce au făgăduit, îmbrăcîndu-se cu nume cuvioase?(1)

Cugetare:

• „Ci sau îndreptaţit cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele.”
  
  
• Iată puterea simplității cu care Sfinții Părinți înțeleg Sfintele Scripturi. Dacă s-a scris în ele:
  
  
• „[...] cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decît acestea, de la cel rău este.” Mt. 5, 37
  
  
• Ei au înțeles că jurămîntul de care se vorbește este angajamentul, în acest caz cu însușiri spirituale.
  
  
• Așadar, ori ne luăm legamîntul de a ne numi (identifica) creștini ori lepădăm chiar și numele acesta. 
  
  
• Cu atît mai mult cu cît nu doar creștini ne identificăm ci creșțini ortodocși- dreptmăritori. 

• Ori punem în practică învățăturile Părinților și observăm ceas de ceas și cu atenție felul în care o facem ori să recunoaștem onest că nu sîntem ortodocși.
  
  
• Probabil ar fi recomandat să medităm la capitolul cinci al evangheliei Sf. Evanghelist și Apostol Matei cu multă stăruință la versetul 48.
  
  

________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 157

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (IX)

 

10. Căci este ca și cum ar şi explica cineva despre folosul sănătăţii celor ce n-au fost niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala ofticei, iar povara aceasta a firii, care le-a devenit obişnuinţă, socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească. 

Se ştie că e de prisos orice cuvînt spre îndreptare, cînd năzuinţa celor ce ascultă, înclinînd spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca sfat. 

Mai ales cînd nădejdea hrăneşte pofta cîştigului, patima închide auzul la sfat, încît îndemnurile spre cuminţire nu află nicio putinţă de străbatere, cugetul fiind întins spre cîştigul dorit, chiar dacă este urît. 

Noi însă, o iubiţilor, care socotim că de dorul virtuţii ne-am lepădat de viaţă şi am respins poftele lumeşti şi am făgăduit să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încîlcim în frămîntările vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai-nainte? 

De ce ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzînd dorinţele celor mai slabi prin sîrguinţa noastră deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de avere?(1)

Cugetare:

• Cîtă vreme păstrez o cît de firavă legătură cu bunul simț și rămîn fidel modelului ortodox de înțelegere a vieții nu mai este cu putință ca după primul paragraf al capului 10 să mai cad în capcana părerii prea bune despre mine însumi.
  
  
•  Aceasta e din pricină că aflu profunzimea afectării mele de patimi. 
  
  
• Sînt botezat de prunc, am primit Pecetea Darului Duhului Sfînt imediat după Botez. Sau, fiind matur am ales a mă boteza la o altă vîrstă. Au fost toate premisele ca viața mea să fie păstrată în lumina si lucrarea nealterată a Duhului Sfînt. Acest lucru alături de încrederea în purtarea permanentă de grijă a lui Dumnezeu pentru lume ar fi trebuit să fie îndeajuns ca aceas sfințenie a Sfîntului Botez și a Sfintei Mirungeri să rămînă trăsătura naturală a firii mele. Felul unic în care mă raportez la această identitate născută din sfințenie este natura mea. Firea mea.
  
  
• Acesta sînt eu. Însă datorită libertății individuale care este protejată cu iubire și răbdare de Dumnezeu am crescut și trăiesc într-o societate care generează mai degrabă o cultură a păcatului decît una a sfințeniei și așa se face că dinainte de a înțelege, învăța și utiliza cuvinte am învățat să mă folosesc de păcate, patimi și slăbiciuni.
  
  
• Din cauza frăgezimii pruncului acestea se imprimă la suprafața sufletului dau cu tăieturi si înțepături profunde. Astfel ajung patimile să fie cînd cauze, cînd componente, cînd interfețe ale atitudinilor, gîndurile, vorbelor și faptelor mele. 
  
  
• Așa se face că sînt înșelat să accept ca trăsătură a identității mele aceste deformări ulterioare.
  
  
• Ajung să cred greșit că acesta sînt eu.

• Urmează apoi consolidarea acestor trăsături despre care în mod eronat cred că reprezintă firea mea, modul meu de a fi, identitatea dată de unicitatea mea ființială și eternă. 

• Îndepărtarea acestor parazitări este dificilă, întîi pentru că nu o vedem necesară nefiind capabili să discernem între natura noastra sfințită și desfigurările patimilor, apoi este dificilă fiindcă ele au funcționat ca mecanisme angrenate la acea cultură și civilizație a păcatului despre care am scris mai sus.
  
  
• Dacă totuși le identificăm ca atare și ne mobilizăm să le îndepărtăm ne aflăm în fața unui proces dureros pentru că diformitățile acestea, făcînd parte din construcții social-culturale împătimite participă înșelător la conștiința valorii de sine. 
  
  
• Într-o cultură a păcatului, patimile și păcatele mele îmi oferă mai multe șanse de a fi prețuit de semeni și prin aceasta de a fi valorizat decît mi-ar putea oferi virtuțile care, fiind opuse și dizolvînd patimile, sînt percepute în cel mai bun caz ca exotism dar cel mai adesea ca valori care dușmănesc individul.
  
  
• De aceea dacă aș cultiva defrînarea sexuală și mi-aș centra identitatea în sexualitate mi-ar părea dușmănoase valorile creștine cu privire la abstinență, iubire mai presus de sexualitate, decența de a nu înșela și recruta practicanți ai desfrînării. 
  
  
• Aceasta în timp ce mi-aș declara împătimirea ca identitate.
  
  
  
• Într-un mod mai subtil, dar de intensitate păcătoasă la fel de mare sau chiar mai mare, dacă am fost înrobit de împrăștiere, nestatornicie și individualism voi considera firesc să cultiv neascultarea și nesupunere. Ba chiar să mă mint că sînt abilități naturale sau duhovnicești. De aceea, cînd ascultarea nu slujește scopurilor date de străduința de a recolta recompensele patimilor mele mă întorc împotriva duhovnicului, îl vorbesc de rău sau chiar caut să găsesc un duhovnic care se atinge de patimile mele. Sau un surogat de duhovnic cum ar fi un psihoterapeut sau psiholog care în schimbul banilor plătiți pe oră se va strădui să clădească alături de mine un sistem conceptual care să nu se atingă de recompensele din patimi, să mi le explice din perspectivă identitară și să mă păstreze în confuzia delirului pătimaș.
  
  
• În acest caz, din nou, patima însăși ar constitui identitatea mea protejată.
  
  

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 156