Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIII)

 

35. Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe unul şi pe al doilea, ar fi silit să conducă şi pe mai mulţi, mai întîi să se probeze pe sine cu de-amănuntul, dacă este de aşa fel că poate învăţa mai bine prin faptă decît prin cuvînt cele ce trebuiesc făcute, înfătişîndu-şi viața sa ca chip al virtuţii celor ce vreau să înveţe.  S-o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată fiind sluţenia greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe urmă să ştie că trebuie să lupte pentru începători nu mai puţin ca pentru el însuşi. Căci precum pentru el, aşa va da socoteală şi pentru aceia, odată ce a primit să se îngrijească de mîntuirea lor. De aceea şi sfinţii se străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei înşişi în virtute, ci din starea dintîi să-i mute la o stare mai bună.

 Astfel Apostolul Pavel l-a făcut pe Onisim din fugar mucenic; Ilie l-a  ăcut pe Elisei din plugar prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decît pe toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decît pe sine. Căci cu toate că şi sîrguinţa lor însăşi le-a ajutat acestor învăţăcei la dobîndirea virtuţii, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul că au avut parte de învăţători, cari au putut să aprindă scînteia înnăbuşită a rîvnei lor spre o mai mare creştere, făcînd-o să lumineze. Prin aceasta învăţătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu, slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Cel ce zice: „De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea".(1)

Cugetare:

• Învățarea altora cu privire la cele spirituale, mai ales, se face și prin faptă și prin cuvînt ținînd seama că fiind învățătorul cuiva dai socoteală de ce face acela în urma cuvintelor și faptelor tale.
  
  
• Învățătorul, duhovnicul sfătuitorul, călăuza de conștiință se luptă pentru ca ucenicii săi să-i fie cel puțin pe măsură, dar se străduiește să-i susțină să lumineze prin virtute mai presus decît pe sine.
  
  
• Datorită acestei jertfe a minții și inimii jertfite ascensiunii ucenicilor duhovnicul ori învățătorul ori sfătuitorul bun devin însăși „gura lui Dumnezeu”. Iată, fundamentarea ascultării de duhovnicul încercat.
  
  
• Căci dacă în fii și fiicele trupești punem moștenire trupească: culoarea ochilor, a părului, trăsături și înclinații bune sau mai puțin dorite, în fiii și fiicele duhovnicești punem moștenirea Duhului și însușirile ființei noastre spirituale făcîndu-i, astfel, urmașii noștri.
  
  
• Fiii și fiicele noastre trupești își asumă moștenirea completă doar dacă își asumă și valorile pe care le transmitem prin faptă și cuvînt.

        Îmi binecuvîntez urmașul

        rugîndu-mă lui Dumnezeu

        să-i înzecească și-nsutească

        virtuțile și darul meu

        și tot ce-a fost în mine vrednic

        frumos și sfînt în orice fel,

        să facă Dumnezeu să aibă

        de mii de ori mai vrednic el.

        Dar tot ce-a fost în mine frică

        și slăbiciune și păcat

        să facă Dumnezeu să n-aibă

        urmașul binecuvîntat

        nici lacrimile mele-amare

        nici tristele slăbiri de zel

        nici prietenii înșelătoare

        ca mine-n veci să n-aibă el!

        Ci numai oști biruitoare

        să-ndrume el pentru Hristos

        și numai căi nemuritoare

        să nalțe către mai frumos

        și numai steaguri strălucite

        să fluture spre Dumnezeu

        - așa să-mi binecuvînteze

        Hristos din Cer, urmașul meu!

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 176-177

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXII)

 

34. Dar să audă unii ca aceştia pe fericitul Ezechiil, care îi plînge pe cei ce procură mijloace pentru plăcerile altora, şi se potrivesc voilor fiecăruia, îngrămădindu-şi lor pe „vai". 

Căci zice: „Vai de cele ce cos perniţe fermecate pentru subsuori şi fac marame pentru capul celor de orice statură, pentru a vîna sufletele! Au doar vînînd sufletele poporului Meu, vă veţi mîntui sufletele voastre?".(Iez 13, 18) 

La fel şi aceştia, adunîndu-şi cele de trebuinţă din danii şi  îmbrăcîndu-se în veșminte cusute din stofe moi, ruşinează prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să tîlcuiască Scriptura cu capul descoperit, feminizînd starea bărbătească şi pierzînd suflete pe cari nu trebuia să le omoare.

Ar trebui să asculte aceştia mai ales de Hristos, adevăratul Învăţător, respingînd cu toată puterea slujba de conducere a altora.

 

Căci zice acela către învăţăceii Săi:„Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi.". (Mt 23, 8)

Dacă lui Petru, lui Ioan şi întregii cete a Apostolilor, le-a dat sfatul să stea departe de asemenea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuiască pe sine mai presus de ei şi să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi aceia? Sau poate, zicîndu-le să nu se cheme Rabi, nu îi opreşte de a fi, ci numai de a se numi?(1)

Cugetare:

• Vînătorii de suflete sînt dușmanii lui Dumnezeu.
  
  
• Sfătuitorii care se folosesc de slăbiciunile patimilor celor sfătuiți de ei pentru a-i face să se simtă confortabil, sînt asemenea vînătorilor care pun momeală pentru a ucide.
  
  
• Nu este mîntuire pentru acești sfătuitori care nu pot rezista tentației de a-și da alintarea concupiscenței pe față. Unii depun voturi de sărăcie dar umblă îmbrăcați în veșminte al căror preț ar liniști foamea unor orfani ceva timp. Aceste veșminte hrănesc nevoia de a atrage aceeași nevoie care face pe unele dintre femei să fie nefericite cînd cred că nu sînt atrăgătoare și să facă tot posibilul să devină rapitoare- machiaj, ținută, purtare etc. La aceasta se referă sfîntul spunînd că vînătorii de suflete, sfătuitorii iresponsabili, feminizează starea bărbătească.
  
  
• Așadar, mai bine ne este să nu îngăduim ca frații și surorile noastre să ne numească „învățători”, „maeștri”, „rabi” ci doar să ne asumăm realitatea că sîntem frați și surori.
  
  
• Dar asta nu înseamnă că nu putem deveni înțelepți îndeajuns încît să fim în realitate învățători, ci doar că nu trebuie să căutăm a abține un titlu gol.
  
  
• Un preot este părinte duhovnic, altul caută să fie numit duhovnic, are planuri si strategii prin care să atragă pe cît mai mulți care să-l numească așa. Dintre ei, ultimul în realitate este vînător de suflete.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXI)

 

33. În felul acesta va ajunge şi el însuşi la starea rîvnită şi va călăuzi şi pe cei supuşi, fără greşeală, spre ţinta virtuţii. 

Dar cei mai mulţi, fără să fi făcut nicio osteneală, şi fără să fi izbîndit vreun lucru mic sau mare de-al evlaviei, aleargă la întîmplare în numele ei, dovedind o cumplită lipsă de judecată, odată ce nu socotesc aceasta ca o primejdie. Ei nu numai că nu îngăduie nimănui să-i îndemne la lucru, ci, colindînd prin uliţele strîmte, atrag în jurul lor pe toţi cei ce se nimeresc, făgăduindu-le marea cu sarea, asemenea acelora care îşi tocmesc oameni plătiţi, făcînd cu ei învoieli despre hrană şi îmbrăcăminte. De fapt, cei ce iubesc acest lucru, dorind să apară înconjuraţi de mulţime şi să fie purtaţi pe mîini şi să se înfăţişeze cu toată pompa de care sunt înconjuraţi învăţătorii, îmbrăcaţi în făţărnicie teatrală, dacă vor să nu fie părăsiţi de cei care fac această slujbă, trebuie să le dăruiască multe pentru împlinirea plăcerilor lor şi să fie cu îngăduinţă faţă de poftele lor. Ei trebuie să facă asemenea unui vizitiu care dă frîu liber cailor şi îi lasă pe drumul voilor lor, din care pricină aceştia îl duc prin gropi şi în prăpăstii, poticnindu-se de toate cîte le vin în cale, nefiind nimeni care să-i oprească şi să-i împiedice din pornirea lor fără rînduială.(1)

Cugetare:

• Acest cap dă pe față slăbiciunea falșilor învățători. 
  
  
• Primul aspect care îi trădează este nevoia de mulțime care să îi bage în seamă.
  
  
• Al doilea este teatralitatea. Le plac manifestările și cuvintele care crează spectacol, dar ei sînt asemenea unor actori care iau pentru un timp limitat trăsăturile personajelor jucate și le fac credibile. Au declarații care zgîrie atenția publică, fie de vreun soi de radicalism, fie - la capătul opus- de vreun soi progresist și libertin. 
  
  
• Astfel vedem preoți care se autopropun ca modele profetice, se așează în fruntea coloanei sfinților aleși de ei după bunul plac, ale căror predici și cuvinte de înțelepciune le selectează cu atenție ca nu cumva să le contrazică opiniile împătimite. 
  
  
• Și dacă în mod natural lucrul acesta ar fi respingător și ar alunga pe cei care ar putea să-i urmeze, în realitate tatăl înșelăciunii îi învață cum să le ofere celor care-i urmăresc ceea ce le îngăduie să se simtă bine în împătimire.
  
  
• Cine are nevoie de slavă de la oameni, asta primește de la învățătorul neluminat, cine are nevoie de senzația că știe adevărul ascuns de alții și-și hrănește importanță de acolo, primește ce cere. Și tot așa.
  
  
• Însă nu doar dintre preoți se adună numărul celor care, nefiind purtați în căile virtuții, înșeală semenii cu slaba învățătură. 
  
  
• Avem aici mireni care se comportă și predică de parcă ar fi autorități ecclesiale. Preoți, călugări, episcopi și patriarhi sînt subiecți ai judecății lor lipsite de vreun angajament ferm în fundamentele exigenței  bisericești. Unii au studii teologice, unii sînt psihologi, psihiatri sau medici dar pot fi și dintre cei cu îndeletniciri practice, lipsite de rafinamentele intelectuale. Toți aceia știu cum să învețe pe alții calea cea ascunsă a asceticii ortodoxe cu condiția să practice ce le place lor și să nu fie întrebați de ascultare și de devoțiunea proprie față de despătimire și față de căutarea virtuții.
  
  
• Cei care sînt profesori, psihologi, psihiatri, și de felurite profesii care se adresează sufletului, emoțiilor, spiritualității și a culturii pot avea tendința de face concesii care să-i facă simpatici și găsesc modalități prin care să facă scăzăminte care-i fac populari. E mai ușor să ispitești semenul să își accepte trăsătura slabă, căderea ori alegerea comodă decît să îl sprijini pe drumul spre vindecare, să îi dai putere și direcție cînd nu are.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXX)

 

32. Căci la ce ne şi foloseşte plugăria, cîtă vreme dăinuieşte războiul în ţară şi ne împiedică să ne bucurăm de roadele ei, silindu-ne să dăm belşugul mai degrabă vrăjmaşilor decît celor ce s-au ostenit? 

De aceea poate nu le îngăduie Dumnezeu israelitilor, care luptau încă în pustie cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria, ca aceasta să nu-i împiedice de la deprinderile războinice. 

Dar după ce vrăjmaşii au ajuns sub mîna lor, îi sfătuiește să se ocupe cu ea, zicînd: „Cînd veţi intra în pămîntul făgăduinței, sădiţi în el tot pomul roditor", (Lev. 19,23) dar înainte de a intra să nu sădiţi. 

Sădirea urmează după intrare.

Şi pe drept cuvînt. 

Căci înainte de desăvîrşire cele sădite nu sunt sigure, mai ales că cei ce vreau să sădească umblă încă încoace şi încolo, după năravul celor nestatornici. 

Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rînduială şi o înşiruire, ca şi în oricare altul, şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început şi sunt atraşi de lucrurile mai plăcute, sunt făcuţi de silă să ţină seama de şirul rînduielii, aşa cum Iacov, atras de frumuseţea Rahilei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobîndirii unei asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămîna ei de ani.

Cel ce vrea să ţină seama de ordinea vieţuirii, trebuie aşadar să nu meargă de la sfîrşit spre început, ci să înainteze dela început spre desăvîrşire.(1)

Cugetare:

• Urcușul duhovnicesc este o creștere asemănătoare unui proces de limpezire și de dezvoltare sistematică. 
  
  
• În terminologia patristică greacă este ἀνάβασις- anabasis-  iar la sfîrșitul acestei cugetări puteți citi puțin despre frumoasa poveste a verbului „a urca” în limba română 

*   Verbul românesc „a urca” descinde din latinescul orior care înseamnă a se ridica, a apărea, a deveni vizibil și chiar a se naște. Semantica acestui cuvît este legată de apariția cuiva dintr-o vale pe culme, ceea ce confirmă legătura neamului nostru cu natura, dar mai ales are legătură cu posibilitatea de a face contact cu existență cuiva- prin sensurile de a deveni vizibil și a se naște. Deci, urcușul duhovnicesc poate asimila în mod legitim ideea de naștere în cele înalte, de apariție pe culmi.

• Ca în orice creștere există o succesiune firească a actelor sale. De aceea dacă începutul este marcat de efortul, disconfortul și durerile luptelor, biruința în acestea aduce străduința de a cultiva și îngriji cele cîștigate precum și nevoia de a susține semenii în drumul către același „pămînt al făgăduinței”.
  
  
• Dumnezeu Însuși supraveghează împlinirea acestui parcurs și El este acela care oferă șansa ca noi să nu putem sări etape spre dauna noastră și spre slăbirea liniștirii făgăduite.
  
  
• În viața cotidiană dorul acesta de culmi spirituale se manifestă în diferite forme. 
  
  
• Mă pot simți neîmplinit deși nimic din viață mea nu pare a susține acest sentiment. Mă pot simți incapabil, confuz sau neputincios. Uneori pot crede că nu am  sens și nu-mi pot vedea semnificația. Cum să fiu iubit și cum să iubesc dacă eu cred despre mine că sînt așa? Dar iată că aceste forme sînt modelări ale căutării împlinirii făgăduinței fericirii. Pentru a ajunge în pămîntul făgăduinței e nevoie să înfrunt asprimile călătoriei. Nu m-aș putea motiva să plec la drum dacă locul în care mă aflu mi-ar oferi  fie și o diluție a ceea ce eu cred că este fericire. Confortul acela căldicel mă blochează acolo. Disconfortul acela aspru mă înțeapă și mă împinge să îmi țintesc atenția și să-mi dedic puterile urcușului care mă duce la liniștirea fericită pe care o caut.
  
  
• Mă pot simți neîmplinit pentru că, intuind dimensiunea spirituală, chiar realizez că nu sînt, ceea ce nu înseamnă că împlinirea îmi este cu neputință de atins. Pot simți neputință și confuzie fiindcă am nevoie de limpezimea minții pentru a îngădui Duhului Sfînt să îmi stea sprijin și pentru a discerne ce se întîmplă. Sensul și semnificația mea ca ființă îmi semnalează intens cînd nu le cultiv în direcția veșniciei împlinite în fericire dumnezeiască. 
  
  
• Iar sfîntul Nil Ascetul ne învață că cel care se află în acest urcuș către pămîntul făgăduinței se poate bucura de călătorie, de ascensiune, dar nu de statornicia și neclinitirea serenității virtuților îmblînzite. Iar cel care a dus lupta urcușului binecuvîntat nu mai are neliniștea călătoriei ci statornicia vederii în zări.
  
  
• Cei care nu au dezvoltat în viața lor virtuțile cu limpezime de sesizat nu pot călăuzi pe alții fără a-i tîrî după ei în nestatornicia migratorilor și incertitudinile căilor care nu le sînt îndeajuns de cunoscute.

____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXIX)

 

31. Acestea le spun, nu oprind pe vreunii de-a conduce, nici împiedicîndu-i de-a călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie, ci îndemnîndu-i ca mai întîi să ia asupra lor deprinderea virtuţii, pe măsura mărimii lucrului. 

Să nu se apuce dintr-o dată de acest lucru, gîndindu-se la partea lui cea plăcută şi la slujirea ce le-o vor face învăţăceii, ca şi la faima ce şi-o vor agonisi la cei dinafară, fără să se gîndească şi la primejdia care urmează. Şi să nu prefacă, înainte de aşezarea păcii, uneltele de război în unelte de plugărie. 

După ce am supus adică toate patimile şi nu ne mai tulbură duşmani din nicio parte şi astfel nu mai e trebuinţă să folosim uneltele în slujbă de apărare, bine este să plugărim pe alţii. Dar pînă ce ne stăpânesc patimile şi dăinuieşte războiul împotriva cugetului trupesc, nu trebuie să ne luăm mîinile de pe arme, ci neîncetat trebuie să ne ţinem mâinile pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime. Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerită cugetare încă nu socotesc că au biruit, le zice cuvîntul, îndemnându-i:

„Prefaceţi săbiile voastre în fiare de plug şi lăncile voastre în seceri".(Isaia 2,4)

Prin aceasta îi sfătuieşte să nu mai atace în deşert pe vrăjmaşii biruiţi, ci, spre folosul celor mulţi, să-şi mute puterile sufleteşti dela deprinderea războinică, la plugărirea acelora, care sunt înfundaţi încă în faptele  răutăţii. 

Dar tot aşa pe cei ce au încercat, peste puterea lor, să facă aceasta înainte de a ajunge la o asemenea stare, fie din lipsă de experienţă, fie din lipsă de judecată, îi sfătuiește lucrul dimpotrivă: „Prefaceţi fiarele voastre de pluguri în săbii şi secerile voastre în lănci".(1)

Cugetare:

• În acest capitol învățăm de la sfînt dreapta socotință de a lupta cînd este nevoie și de a contempla cînd este potrivit. 
  
  
• În multe feluri ne-a spus pînă cum sfîntul că cel care învață pe alții trebuie ca mai întîi să fi luat asupra sa dificultățile învățăturii sale.
  
  
• Acest lucru se referă, desigur, la cele morale, dar nu numai. Fiindcă, mai ales azi, ne este atît de ușor să ne mințim că înțelegem lucruri fără să ne fi asumat străduința și disconfortul învățării. De pildă în medicină. Cîți se mint azi că înțeleg conceptele medicale pe care le combat sau la care aderă fără să-și fi asumat studii medicale? Și dacă în medicină această impostura își trage plata din sănătatea trupului, în credință se fură sănătatea mentală și sufletească. 
  
  
• Învățătorii în cele sufletești trebuie să fie încercați ei înșiși în deprinderea virtuții și îndemînările luptei spirituale.
  
  
• De aceea ne îndeamnă sfîntul ca doar după ce deprindem virtutea să ne îndreptăm spre plugăritul ogoarelor sufletești. Acela care, nedeprinzînd virtutea lasă deoparte armele luptei și se preocupă de plugăritul altor suflete va fi biruit de vrăjmașul care nu a fost învins mai înainte. Dar și acela care, odată deprinzînd virtuțile se ferește de plugărit și se luptă cu dușmanul deja zdrobit este tot pierzător de frați și surori fiindcă nu îi ajuta și pe ei să biruiască.
  
  
• E mai ușor să înțelegem dacă ne gîndim că nu este bine preoților și/sau călugărilor tineri și fără experiență să petrecă  (împotriva sfioseniei Părinților) timp zilnic între femei străine și de felurite vîrste dar nici preotului/călugărului experimentat și care a dus bine lupta pentru virtute nu-i este folositor să nu învețe arta virtuții pe cei ce caută, fie bărbați, fie femei și de orice vîrstă.

________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 174

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXVIII)

 

30. Astfel, oarecare dintre cei ce umblau cu Elisei, tăind un copac lîngă Iordan şi securea căzîndu-i în rîu, aflîndu-se în primejdie, strigă cătră învăţător, zicînd: „Vai, stăpîne, aceasta o luasem împrumut".(2 (4)Regi  6,5) 

Iar aceasta o păţesc acei care, din lucruri rău auzite, se apucă să înveţe pe alţii şi la sfîrşit îşi dau seama de neputinţa lor, deoarece nu grăiesc din destoinicia proprie. 

Căci îndată ce sunt dovediţi că spun ceva contrar cu ceea ce trebuie, îşi mărturisesc neştiinţa, primejduindu-se în cuvîntul luat împrumut. De aceea şi marele Elisei, aruncînd un lemn la fund, a făcut să iasă la suprafaţă toporul scăpat de ucenic, adică a lămurit înţelesul, care era socotit că s-a ascuns în adînc, şi l-a adus la vederea ascultătorilor.

Iordanul înseamnă cuvîntul pocăinţii, căci acolo se săvîrşea de Ioan botezul pocăinţii. Iar cel ce nu vorbeşte lămurit despre pocăinţă, ci, dezvăluind bunătatea ascunsă, îi face pe ascultători să vină la dispreţul ei, aruncă securea în Iordan. Cine nu ştie apoi ce înseamnă lemnul care apare, aducînd din adînc securea şi făcînd-o să plutească pe deasupra?

Căci înainte de cruce era ascuns cuvîntul despre pocăinţă. De aceea şi cel ce voise să spună ceva despre ea, a fost mustrat îndată pentru îndrăzneală. Dar după cruce s-a făcut tuturor lămurit, arătîndu-se la vremea sa prin cruce.(1)

Cugetare:

• De aceea ni se amintește de acela care tăia lemne lîngă rîu cu Elisei și a scăpat securea de împrumut în apă. Acela se străduia să aibă strînsoarea bună, dar necunoscînd securea, nefiind a lui, nu a putut să își potrivească strînsoarea mîinilor cu coada securii și a scăpat-o. Iar partea activă, fierul securii, a dus unealta degrabă la fundul apei.
  
  
• Elisei aruncă un lemn în apă și securea iese la suprafață. 
  
  
• Știind că rîul este Iordanul- apa botezului, ne este ușor să deslușim simbolismul de folos: instrumentele cu care analizăm, cele care compun discernămîntul devin inutile dacă, fiind luate cu împrumut- nefiindu-ne proprii, nu pot fi controlate adecvat. Soluția la pierderea discernămîntului este dată de simbolul aruncării lemnului în Iordan, adică pentru a putea folosi rațiunea, intelectul, știința în mod adecvat este necesară profunzimea mistică (securea scufundată) sub semnul Crucii (lemnul aruncat în Iordan).
  
  
• Prin asumarea Crucii rațiunea se limpezește.

_____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 173-174

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXVII)

 

29. Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicînd: „Căci gîndurile lui nu ne sunt necunoscute". (2Cor. 2,11) Iar minunatul Iov se întreabă nedumerit: „Cine ne va descoperi faţa veştmîntului său? Şi cine va pătrunde în căptuşala armurii lui? Iar porţile feţii lui, cine le va deschide"? (Iov 41, 13-14) Ceea ce zice, este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veştminte, fermecînd în chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscînd limpede toată urîciunea înfricoşată a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă".  Acestea le spune, dînd la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi proverbul, dîndu-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea" (Ecc 10, 9 ). Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bune, de cele părute bune, de nu va avea judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli primejdia, ca cuvîntul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi.(1)

Cugetare:

• Lucrarea vrăjmașului ne este cunoscută. Sfîntul Apostol Pavel ne spune aceasta în contextul unei învățături practice despre iertare.

• Vrăjmașul mîntuirii își ascunde intențiile după amăgiri atractive și inspiră forță. 
  
  
• Fața lui (adică ceea ce interacționează cu noi și poate fi perceput/ priceput de noi)  este atractivă și ne duce într-o stare acord, este fermecătoare. 
  
  
• Ochii, cei care adaugă semnificație expresiilor feței, sînt strălucitori, poartă lumina inteligenței, a luceafărului. Luceafărul, sau steaua dimineții, este în mistica noastră simbolul creației ființelor inteligente și conștiente de sine. De la numele său vine denumirea de Lucifer, dată căpeteniei vrăjmașilor, datorită faptului că odată creat și fiind beneficiarul unei inteligențe care este depășită doar de Dumnezeu și-a folosit libera alegere pentru măreția sinelui în locul dragostei pentru ceilalți.
  
  
• Așadar, noi știm că vrăjmașul caută să ne cîștige prin interacțiuni plăcute și demonstrînd inteligență dezarticulată de harul Duhului Sfînt. 
  
  
• Vrăjmașul pune forța copleșitoare a Leviatanului în spatele fermecătoarei interfețe și de aceea, cel care se avîntă în a despica lucrurile, a le analiza (cuvînt care vine din grecescul ἀνάλυσις = a desprinde, despica, dezlega) cu puterea minții trebuie să fie capabil întru totul să stăpînească instrumentele minții, să le țină în control fiindcă altfel se rănește precum tăietorul de lemne care nu știe sau nu poate să controleze bine securea.
  
  
• De altfel, capacitatea de a lupta sau de a munci cele vechi - plugăritul, tăiatul lemnelor, săpatul, cositul etc- este condiționată de capacitatea de a avea strînsoarea adecvată a mîinilor pe instrument, de la sabie si lance, la plug și secure. 
  
  
• Controlul lucrului începe cu controlul strînsorii mîinilor.
  
  
• Simbolic, strînsoarea mîinilor înseamnă capacitatea de a ține rînduială modestă cu puterea și tensiunea adecvată. Strînsoarea slabă duce la scăpatul uneltei/ sabiei, strînsoarea prea puternică duce la oboseală prematură deci la incapacitatea de a termina lucrul/ lupta sau la rigiditate nefirească ce duce la neputința de a face adecvat ce este necesar și în cazul lucrului la greșeli costisitoare iar în cazul luptei la pierderea rapidă a vieții.
  
  
• Ceea ce înseamnă că mintea cu care discernem, despărțim cele bune de cele rele trebuie să fie instrumentată cu fermitatea și suplețea asemănătoare unei strînsori pe securea tăietorului de lemne, de plidă.

________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 173

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXVI)

 

28. De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan. (Ieș. 25, 36) Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii, trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană, celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici, pînă ce este neprimejdios de a le purta.

Căci desigur dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat, curăţind mîinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi-i curăţă pe alţii de astfel de pete, nu poate trece peste ele nemurdărit; căci însăşi amintirea obișnuiește să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urîte în semne săpate mai adînc, totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburînd-o prin desfăşurările cuvîntului ca prin nişte culori necurate. 

Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută niciuna din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenicioasă şi-i va scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor.(1)

Cugetare:

• Aflăm calitațile unui povățuitor. Textul grecesc folosește pentru povațuitor termenul de „conducător” care a dat în cultura ortodoxă cuvîntul egumen (ἡγούμενος) ceea ce nu e un simplu sfătuitor. E un conducător. În limba română, sfat vine din съвѣтъ (sîvietî) care în treducere largă înseamnă ceva propus spre aprobare.
  
  
• Putem sesiza o diferență culturală. Cîte vreme în cultura noastră, sfătuitorul este perceput ca cineva care își spune părerea și e treaba sfătuitului dacă o urmează sau nu, el fiind solicitat să își dea acordul, în cultura bizantină un sfat vine cu răspundere și din partea sfătuitorului acesta devenind astfel conducător spre împlinirea sfatului. Povățuitorul te ajută să dai viață sfatului fiindcă știe despre ce vorbește, are experiență si te poate călăuzi. „Povață” are o etimologie asemănătoare, rădăcina lui lingvistică a dat în varii limbi slave cuvinte care au în ele conceptul de a conduce, a călăuzi.

• Așadar, povățuitorul trebuie să fie om de știință (επιστήμονα - în textul grecesc), în sensul ca trebuie să acumuleze înțelepciune și experiență, atenție și discernămînt prin implicarea sa în procesul despre care dă sfaturi.
  
  
• De aceea el va avea capacitatea de a înlătura tot ceea ce este în plus, adică incert, nedovedit, neprobat- reprezentat simbolic prin usurătatea și negreala zgurei. Asemenea vasului de ablutiune, povățuitorul preia din necurățiile celor care se curăță cu ajutorul său dar acestea nu-i afectează natura.
  
  
• Acest lucru este ignorat de mulți sfătuitori (profesori, coach, psihologi, psihoterapeuți etc), chiar și unii duhovnici îl uită (uneori voit, fiindcă e mai comod).
  
  
• În cazul duhovnicilor descoperim că ei sînt expuși la viețile noastre. Ceea ce înseamnă că ceea ce ne-a rănit pe noi riscă să îi ranească, sau cel puțin să îi zgîrie și pe ei. Ceea ce ne-a înșelat pe noi, ceea ce ne-a momit pe noi în plăceri are puterea să îi întineze și pe ei. 
  
  
• Duhovnicii noștri nu sînt spectatori și critici de artă invitați la filmul vieții noastre. Ei sînt însoțitorii care calcă în aceeași imală a păcatelor în care călcăm noi, de fiecare dată cînd le povestim căderile noastre și le cerem povață. 
  
  
• Ei ne pot călăuzi fiindu-ne alături doar dacă știu să navigheze, cunosc terenul știu unde au harta scrisă de Sfinții Părinți. Altfel se rătăcesc și ei și devin pierzători și lotri de suflete.
  
  
• Iar după ce este expus la neputințele, căderile și suferințele mele, duhovnicul spovedește pe altul sau pe alta. E scufundat în altă viață.
  
  
• În cîte vieți este încercat duhovnicul meu? De aceea el trebuie să fie ca vasul de curățire ținut pe perechi de boi puternici să nu se răstoarne, căci nu ar mai putea curăți, să fie lipsit de zgura neștiinței, a teologiilor născocite și nu trăite și a pseudoștiinței fiindcă aceasta ar întuneca sfeșnicul și l-ar crăpa pînă nu ar mai putea ține lumina.
  
  
• E bine să înțelegem că atunci cînd  sfătuim ne asumăm un rol încărcat de răspundere. Dacă sfatul este primit devenim povațuitori, călăuzitori, conducem pe cei sfătuiți. Acest rol este mistic fiindcă permite accesul la concepte (care generează valori, ce produc atitudini, de unde izvorăsc faptele). E un substitut de duhovnice. Dar dacă duhovnicului i s-a dat armură prin hirotonie și hartă prin ascultarea de Părinții patristici, ceilalți trebuie să fim precauți și doar ascultarea de conceptele și valorile exprimate în învățăturile Părinților pot constitui harta care ne ajută să nu o luăm razna.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 172-173

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXV)

 

26. Astfel şi Nahaș Amonitul, (1 Regi 11,1) care se tălmăceşte şarpe, ameninţă pe Israel cel străvăzător să-i scoată tot ochiul drept, ca să nu mai aibă nicio înţelegere dreaptă, care să-l călăuzească la fapta dreaptă. 

El ştia că înţelegerea este pricina marii înaintări a celor ce vin de la contemplaţie la viaţa practică. Căci unii ca aceştia săvîrşesc fără greşeală ceea ce văd mai înainte, prin ochii pătrunzători ai cunoştinţei.

Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cît de cît să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcînd-o de la cunoştinţă şi trăgînd-o spre lucrurile pămînteşti, odată ce se află în cele înalte.

Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Iotam sichemiţilor, zicînd:

„Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăteşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu, oare, rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpînesc peste copaci"? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. 

Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpînirea, o stăpînire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în copacii supuşi, nimic care să o facă plăcută.

Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel precum vița, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpînească peste copacii pădurii, bucurîndu-se mai mult de rodul lor decît de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decît conducerea altora.

27. Iar blestemul, pe care l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceia. 

„Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele".

Aşa şi între oameni, odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atît pentru cei ce s-au supus unui învăţător neîncercat, cît şi pentru cei ce au primit stăpînirea în urma neatenţiei ucenicilor. 

De fapt neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales cînd la neştiinţa aceluia se adaugă trîndăvia lor. 

Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului.

Pentru că e lucru grav şi primejdios, atît neascultarea acelora, cît şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. 

Cei ce stăpînesc peste animalele necuvîntătoare, nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gîndurilor le face foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebue să se pregătească pentru o luptă obositoare.

Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei  să le cunoască cu îndelungă răbdare.(1)

Cugetare:

• Adesea simțim deficiențele noastre duhovnicești. Și cînd ne dor căutăm soluții.
  
  
• Desigur soluția simplă este să trăim clipă de clipă cu dorință de a asculta de Părinții Bisericii adică să le cercetăm învățăturile, să medităm la ele, să facem corelații, să punem în practică și să ne ținem de rînduiala de viață filocalică.
  
  
• Fără compromisuri și soluții izovrîte din întunericul minților noastre împătimite.
  
  
• În pilda amintită, copacii neroditori ai pădurii, nu pomii cu roadă, nu via încărcată simt nevoia să scape de dezordinea produsă de nerodirea lor și tot ce pot este să caute a se organiza (fără a se schimba ontologic) într-un sistem ierarhic.
  
  
• Dar acest sistem nu este fundamentat pe rodire ci pe voința de a găsi forme exterioare și prestigiu.
  
  
• De aceea nu reușesc să convingă nici un purtător de rod cu doar un mărăcine a cărui constituție fragilă și ușor inflamabilă duce la probabilitatea aprinderii pădurii.
  
  
• Uneori simțim deficiențele noastre duhovnicești. Și cînd ne dor ne organizăm în forme exterioare și aducătoare de prestigiu lumesc. Comitete, comisii, organizații, caritate etc.
  
  
• Dar pentru formarea unei comunități e necesară exprimarea practică și explicită a acordului că trăirea virtuților, cultivarea roadelor duhovnicești este liantul comunitar.
  
  
• Noi ne îmbibăm în Sîngele și Trupul Potirului nu ne organizăm în jurul acestuia. 
  
  
• Nu există comunitate filocalică fără atenția neslăbită asupra pazei gîndurilor, cuvintelor și a faptelor.
  
  
• Nu pot fi și roditor și mărăcine.
  
  
• Mărăcinele dă foc din cauza uscăciunii sale lipsite de viață și a slăbiciunii alcătuirii lui iar rodul dă viață.
  
  
• Nu pot să fiu și ortodox (darămite filocalic) și chefliu în posturi, băutor de alcool, înfulecător de mîncăruri alese și ascultător de muzică împătimitoare.
  
  
• Nu pot fi ortodox în timp ce mintea mea se organizează sub mărăcini cochetînd cu idei care își propun să dizolve valorile morale ortodoxe doar fiindcă mi se pare că sînt deschis la minte și îmi aduce un fermecător prestigiu să favorizez ideologii ale păcatului.
  
  
• Astfel mintea mea devine pădure condusă de mărăcine.
  
  
• În consecință este evident că o minte de acest fel se simte bine doar alături de minți asemănătoare si laolată nu pot decît să proiecteze între ele ceea ce ascund în umbra gîndirii lor: nerodire condusă de mărăcinele aducător de foc și distrugere.

_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 171-172

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXIV)

 

25. Fiindcă atunci cînd socotesc că e uşor să poruncească cu cuvîntul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se să le fie de folos celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere. 

Înveţe cei ce vreau, de la Abimelec şi Ghedeon, că nu cuvîntul, ci fapta duce pe începători la imitare. Cel dintîi, adunînd o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: „Faceţi şi voi în felul în care m-aţi văzut pe mine".(Jud 9,48) Iar celalalt, învăţîndu-i să facă o treabă ostăşească şi făcînd însuşi întîi acest lucru, a zis: „Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi". (Jud 7,17)

De asemenea Apostolul zice: „Trebuinţelor mele şi ale celor ce sunt cu mine au slujit mîinile acestea". (FA 20,34)

Dar însuşi Domnul făcînd şi apoi învăţînd, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta, decît pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngîmfare cele ce sunt de făcut.

Iar cînd par să ştie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Prooroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept.(Zah 11, 17 ) Căci nepurtînd grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii (contemplaţiei).(1)

Cugetare:

• Sfinții Părtinți ne învață să nu dăm sfaturi pe care să nu le îndeplinim noi.
  
  
• O asemenea trăsătură da pe față necurăția motivației noastre. Putem cunoaște sfătuitorii vicioși, setoși după mărire și după plăcerea care o extrag din poziția de conducere după incapacitatea de a ține ei înșiși rînduială.
  
  
• Cuvintele sînt importante, dar fără susținerea faptelor nu produc acea forță care-i inspiră pe semeni la imitare, la acțiune.
  
  
• Este de reținut:

               #Puterea contemplativă este lepădată de iubitorul de plăcere a puterii de conducere.

               #Faptele lipsite de contemplație se vestejesc.

              #Cei care mînuiesc sabia conducerii cu stîngăcie și în loc să o țină la șold, în teacă, o flutură, își taie brațul drept adică puterea făptuirii și își scot și ochiul drept- puterea cugetării corecte.

________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 170-171