Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVI)

 

38. De fapt Iacob, spunîndu-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc,(Fac 48, 22) arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpînire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sichemului.

 S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol în ascunziş. 

Căci a ascunde zeii în Sichem, e lucru de laudă; iar a ține un idol în ascunziş, e lucru de ocară. 

De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicînd: (Deut 27,15) „Blestemat să fie cel ce va face idol cioplit sau turnat, lucru de mînă de meşter şi urîciune înaintea Domnului şi-l va pune la loc tainic!" 

Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pămînt pentru totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş.

 Căci ceea ce a fost ascuns în pămînt şi nu se mai arată vederii, se şterge cu vremea şi din amintire.

 Dar ceea ce e ţinut în ascunziş, nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. 

Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gîndul urît, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. 

De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gînduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinînd cu uşurintă spre patima izgonită şi împlîntînd în pămînt bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aplecîndu-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice.(1)

Cugetare:

• Continuînd în aceeași cheie simbolică, sfîntul ne învață că asprimea dobîndirii liniștirii și a binelui prin asceză, simbolizate de Sichemul cucerit prin luptă grea de Iacov  solicită să nu renunțăm cu ușurință la ceea ce ne deosebește de omul vechi, anume lucrarea virtuților. Apucăturile omului vechi, împatimit trebuie să fie îngropate în trecut, nu ascunse convenabil astfel încît să ne întoarcem la acestea cînd vrem. 
  
  
• Odată ce am lăsat în trecut un eveniment al păcatelor nu este permis să îi păstrăm puterea dezgropîndul prin atenția și frica cu care ne întoarcem în întunericul în care l-am ascuns. 
  
  
• Depășind căderea, recuperîndu-ne din ea, renunțînd la strălucirea și la părutele beneficii ale păcătuirii vom construi lucrarea virtuții, nu vom tot dezgropa idolii împătimirilor noastre.
  
  

__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178-179

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXV)

 

37. Un asemenea zid îşi pune şi Moise sieşi,  zicînd Israelienilor: „Ia aminte la tine, să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost stîârpiţi de tine".(Deut 7,2 ) Căci se întâmplă celor ce nu prea au grijă să ia aminte la cugetul lor, după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri încep să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva loc să pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedica intrarea, se vor sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-l să-şi facă vieţuirea o nouă luptă, după biruinţă.

Căci se întîmplă ca  unele dintre patimi, după ce au fost îmblînzite şi învăţate să mănînce iarbă la fel cu boii, să se sălbăticească iarăşi, din negrija celui ce le paşte, şi să-şi recapete cruzimea fiarelor. Ca să nu se întîmple aşa dar aceasta, zice: „să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost nimiciţi de tine", ca nu cumva sufletul, câştigînd deprinderea de a se îndulci cu  asemenea năluciri, să se întoarcă la vechea răutate. Ştiind marele Iacob, că acestea, atunci cînd sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urîte, ascunde pe zeii străini în Sichem. (Facere 35, 2-4)

Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde şi le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurtă, ci „pînă în ziua de azi", adică pentru tot timpul, întrucît „azi" se prelungeşte cu tot timpul, însemnînd totdeauna timpul de faţă. Iar Sichem însemnează luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor.(1)

Cugetare:

• Prin referința la Deuteronom, capitolul 7, Sf. Nil Ascetul ne ajută să învățăm cum să folosim simbolurile scripturistice care transformă mesajul istoric al Vechiului Testament în învățătură mereu actualizată. 
  
  
• Să reținem că Părinții:

        * văd în Egipt stăpînirea pe care o fac patimile asupra omului, 

        * robia egipteană este pentru ei, așadar, robia patimilor.,

        * pămîntul făgăduit este sufletul care trebuie eliberat, luat în stăpînire și supus rodniciei eliberării de patimi,

        * neamurile care ocupă țara făgăduită reprezintă mulțimea de păcate care sînt învechite, care se simt îndreptățite să fie acolo și care luptă pentru a nu fi înlăturate.

        * fiicele simbolizează cele subtile, cum ar fi gînduri, vorbe,

        * fiii sînt construcțiile concrete ale făptuirii,

• Tăria păgînilor din pămîntul dat spre moștenire poporului ales lor depășește cu mult pe cea a acestuia, după cum puterea păcatelor noastre este mai mare decît a simplei voințe de a scăpa de ele.
  
  
• Așa cum Moise promite: „le va da Domnul Dumnezeul tău în mîinile tale şi le vei bate [...]”  așa este și promisiunea făcută Bisericii de Domnul Hristos, că vom învinge patimile.
  
  
• Dar Moise atrage atenția ca, odată învinse, neamurile acelea să fie nimicite din pămîntul care este dat spre moștenire și să nu fie vreo colaborare sau vreo îngăduință: „ … atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legămînt şi să nu le cruţi.”
  
  
• După cum fiicele păgînilor pot părea frumoase, pot fi atractive și plăcute la însoțire, așa pot fi și patimile iar cînd Moise spune: „Să nu te încuscreşti cu ele: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău, că vor abate pe fiii tăi de la Mine ca să slujească altor dumnezei, şi se va aprinde asupra voastră mînia Domnului şi curînd te va pierde.”  Hristos ne spune prin Sfîntul Apostol Ioan: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac.” (1In 2, 15-17)
  
  
• Unirea dintre fiii unora și fiicele altora duce la fireasca potențialitate a înmulțirii. Nunțile lor ar fi însoțite de bucurie și petrecere, ar promite speranțe dar ele ar aduce în existență noi și sîngeroși închinător ai vechilor zei.
  
  
• Înțelegînd că fiicele simbolizează această fertilitate realizăm că gîndurile și vorbele nu trebuie să fie unite cu păcatele pentru ca gîndurile, vorbele și faptele aduse pe lume de ele să nu fie deturnate spre vechile apucături înrobitoare. Iar pentru că fiii reprezintă lucrările concrete nici faptele nu trebuie să fie unite cu patimile pentru că ceea ce rezultă din aceste uniri sînt mulțime de gînduri, vorbe și fapte închinate altor dumnezei.
  
  
• Spunînd Moise: „Ci să faceţi cu ele aşa: jertfelnicile lor să le stricaţi, stîlpii lor să-i dărîmaţi, dumbrăvile lor să le tăiaţi şi idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc.” ne îndeamnă, în interpretarea patristică, nu doar să nu mai ducem jertfe păcatelor, adică să nu mai păcătuim concret, ci să ardem altarele la care am dus aceste jertfe. Adică să distrugem toate cele care facilitează păcătuirea. 
  
  
• Dacă sînt afectat de patima mîniei, de exemplu, voi distruge orice urmă a vreunei facilitări, ocazii sau cultivări care face vreo legătură cu căderile mele în această patimă. Deci nu doar că mă voi controla și nu voi mai abuza pe cei de lîngă mine prin gînduri dușmănoase, vorbe grele, bătăi și alte fapte asemenea ci voi opri orice apropiere de vreo formă care cultivă violența. 
  
  
• De pildă, dacă obișnuiam să fiu feroce și suduiam fiind la volan cînd vreun șofer îmi tăia calea înseamnă că acea ocazie era altarul pe care jertfeam emoțiile și puterile mele ucigîndu-mi blîndețea. Ca să distrug acest altar pun focul bunăvoinței și cultiv atenția la colegii de trafic astfel încît, tot mai des să intuiesc cînd unul dintre ei simte nevoia de a-mi tăia calea și eu să particip la a-i oferi șansa de a conduce în siguranță pentru mine, el și ceilalți.
  
  
• Așa putem identifica altarele tuturor patimilor:

        1. lăcomia;

        2. curvia;

        3. dorința de a avea;

        4. mînia;

        5. întristarea

        6. lenea;

        7. dorința de a fi lăudați, slăviți;

        8. mîndria.

• Sî cînd ne pare că este dificil a face acestul lucru, să nimicim cu focul perseverenței jerftfelnicele împătimirilor noastre, să ne amintim că Dumnezeu luptă pentru noi așa cum mărturisește Moise: „Nu cumva să zici în inima ta: Popoarele acestea sunt mai mari la număr decît mine, cum le voi putea izgoni? Să nu te temi de ele [...]  Nu te înspăimânta de ei, că Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat.”
  
  
• Iar expresia aceasta: „Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău [...]” face trimitere la centrul în care trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să se afle.
  
  
•  El stă în centrul vieții noastre, în mijlocul ființei noastre, în miezul nostru. Noi, în popor, ca să facem referire la mijlocul a ceva viu, nu spunem: „centrul copacului” ci „inima lemnului” adică identificăm centrul ființelor cu inima. 
  
  
• Practicanții rugăciunii însoțite de respirație, a rugăciunii inimii, știu realitatea patristică a faptului că: „Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat.”  dar nu ne-o pot explica mai bine decît poate un văzător să explice orbului din naștere cum se vede albastrul cerului.
  
  
• Vederea aceasta, a Dumnezeului nostru mare și minunat în inima existenței noastre nu se poate obtine prin explicații ci numai prin punerea pe scaunel, controlul respirației și chemarea numelui Domnului. 
  
  
• Dar Dumnezeu stă în mijlocul existenței noastre, ca un împărat în mijlocul oștirii, chiar dacă abia îl putem zări, precum oșteanul temător din urma oastei. Și risipește vrăjmașii și pentru cel viteaz din miezul bătăliei si pentru cel speriat la coada trupelor.
  
  
• Dar nu și pentru dezertori și trădători după cum spune proorocul în aceeași cuvîntare: „Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor, care se vor afla împrejurul vostru ca să nu se aprindă mînia Domnului Dumnezeului tău asupra ta şi să nu te piardă de pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos.”  (Deut 6, 24-15) Cei care-l iubesc pe Dumnezeu nu părăsesc oastea Lui. iar cei care ies din oaste „dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit.” (1 In 2, 19)
  
  
• Încheierea adecvată acestei cugetări este invitația la recitirea capitolului 7 din Deuteronom meditînd în cheia simbolică filocalică. Iar cei care vor mai multă lumină să ia folos și din capitolul 2 din Prima Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan.
  
  
• Fiindcă noi, ortodocșii, așa citim Biblia sub îndrumarea sfinților.
  
  

___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIV)

 

36. Iată cum îi arată Dumnezeu lui Iezechiel slujba de învăţător, învăţîndu-l ce fel din ce fel să-i facă pe învăţăcei: „Iar tu fiul omului, zice, ia-ţi ţie o cărămidă şi o pune înaintea feţii tale, şi închipuieşte pe ea cetatea Ierusalimului". (Iez 4, 1)      Prin aceasta ne dă să înţelegem că învăţătorul face pe învăţăcel, din lut biserică sfîntă. Bine s-a spus şi cuvîntul: „pune-o înaintea feţii tale", căci îmbunătăţirea învăţăcelului va merge repede de va fi pururea în vederea învăţătorului.

Pentru că înrîurirea neîncetată a pildelor bune întipăreşte chipuri foarte asemănătoare în sufletele care nu sunt prea învîrtoşate şi înăsprite. De aceea au căzut Ghiezi şi Iuda, cel dintîi prin furt, iar cei de-al doilea prin trădare, fiindcă s-au ascuns pe ei de ochii învăţătorului. Dacă ar fi stăruit pe lîngă cei înţelepţi, nu ar fi greşit fiecare dintre ei. Iar că din negrija învăţăceilor îi vine primejdie şi învăţătorului, a arătat Dumnezeu tot acolo prin următoarele cuvinte, zicînd: „Şi vei pune o tablă de fier între tine şi cetate şi va fi zid între tine şi ea". (Iez 4,3)

Căci cel ce nu voieşte să aibă parte de pedeapsa celui fără grijă, după ce l-a făcut din cărămidă cetate trebuie să-i vestească pedepsele care ameninţă pe cei ce cad iarăşi din această stare, ca, făcîndu-se acestea zid, să-l despartă pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru că poruncind aceasta lui Iezechiil, îi zice: „Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva, acela a fost răpit pentru păcatele lui, dar sîngele lui îl voi cere din mâna străjerului.". (Iez 33, 6 ) (1)

Cugetare:

• Învățăcelul este modelat precum lutul în mîinile învățătorului, dar nu oricum, ci cu năzuințe superioare, duhovnicești.  În această situație, învățătorul poartă răspunderea creșterii celui învățat. În același timp și ucenicul este avertizat că îl așteaptă căderea dacă nu stă în preajma celui înțelept. 
  
  
• În esență sfîntul ne avertizează să nu ne credem înțelepți și să părăsim înainte de vreme smerenia bineplăcută a ucenicului.
  
  
• De aceea duhovnicul sau învățătorul care nu predă smerenia prin exemplul personal  (se preface că stăpînește lucruri pe care nu le cunoaște profund) este asemenea străjerului care văzînd dușmanul apropiindu-se nu  înștiințează. Atunci sufletele celor căzuți înaintea vrăjmașilor se cer de la acela. Tot așa, duhovnicul, învățătorul, îndrumătorul de orice fel ( terapeut, psiholog, trainer etc)  care nu arată limpede și clar în fapte pericolele căderii se numără între ucigași și vrăjmași.
  
  

____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 177

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIII)

 

35. Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe unul şi pe al doilea, ar fi silit să conducă şi pe mai mulţi, mai întîi să se probeze pe sine cu de-amănuntul, dacă este de aşa fel că poate învăţa mai bine prin faptă decît prin cuvînt cele ce trebuiesc făcute, înfătişîndu-şi viața sa ca chip al virtuţii celor ce vreau să înveţe.  S-o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată fiind sluţenia greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe urmă să ştie că trebuie să lupte pentru începători nu mai puţin ca pentru el însuşi. Căci precum pentru el, aşa va da socoteală şi pentru aceia, odată ce a primit să se îngrijească de mîntuirea lor. De aceea şi sfinţii se străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei înşişi în virtute, ci din starea dintîi să-i mute la o stare mai bună.

 Astfel Apostolul Pavel l-a făcut pe Onisim din fugar mucenic; Ilie l-a  ăcut pe Elisei din plugar prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decît pe toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decît pe sine. Căci cu toate că şi sîrguinţa lor însăşi le-a ajutat acestor învăţăcei la dobîndirea virtuţii, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul că au avut parte de învăţători, cari au putut să aprindă scînteia înnăbuşită a rîvnei lor spre o mai mare creştere, făcînd-o să lumineze. Prin aceasta învăţătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu, slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Cel ce zice: „De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea".(1)

Cugetare:

• Învățarea altora cu privire la cele spirituale, mai ales, se face și prin faptă și prin cuvînt ținînd seama că fiind învățătorul cuiva dai socoteală de ce face acela în urma cuvintelor și faptelor tale.
  
  
• Învățătorul, duhovnicul sfătuitorul, călăuza de conștiință se luptă pentru ca ucenicii săi să-i fie cel puțin pe măsură, dar se străduiește să-i susțină să lumineze prin virtute mai presus decît pe sine.
  
  
• Datorită acestei jertfe a minții și inimii jertfite ascensiunii ucenicilor duhovnicul ori învățătorul ori sfătuitorul bun devin însăși „gura lui Dumnezeu”. Iată, fundamentarea ascultării de duhovnicul încercat.
  
  
• Căci dacă în fii și fiicele trupești punem moștenire trupească: culoarea ochilor, a părului, trăsături și înclinații bune sau mai puțin dorite, în fiii și fiicele duhovnicești punem moștenirea Duhului și însușirile ființei noastre spirituale făcîndu-i, astfel, urmașii noștri.
  
  
• Fiii și fiicele noastre trupești își asumă moștenirea completă doar dacă își asumă și valorile pe care le transmitem prin faptă și cuvînt.

        Îmi binecuvîntez urmașul

        rugîndu-mă lui Dumnezeu

        să-i înzecească și-nsutească

        virtuțile și darul meu

        și tot ce-a fost în mine vrednic

        frumos și sfînt în orice fel,

        să facă Dumnezeu să aibă

        de mii de ori mai vrednic el.

        Dar tot ce-a fost în mine frică

        și slăbiciune și păcat

        să facă Dumnezeu să n-aibă

        urmașul binecuvîntat

        nici lacrimile mele-amare

        nici tristele slăbiri de zel

        nici prietenii înșelătoare

        ca mine-n veci să n-aibă el!

        Ci numai oști biruitoare

        să-ndrume el pentru Hristos

        și numai căi nemuritoare

        să nalțe către mai frumos

        și numai steaguri strălucite

        să fluture spre Dumnezeu

        - așa să-mi binecuvînteze

        Hristos din Cer, urmașul meu!

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 176-177

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXII)

 

34. Dar să audă unii ca aceştia pe fericitul Ezechiil, care îi plînge pe cei ce procură mijloace pentru plăcerile altora, şi se potrivesc voilor fiecăruia, îngrămădindu-şi lor pe „vai". 

Căci zice: „Vai de cele ce cos perniţe fermecate pentru subsuori şi fac marame pentru capul celor de orice statură, pentru a vîna sufletele! Au doar vînînd sufletele poporului Meu, vă veţi mîntui sufletele voastre?".(Iez 13, 18) 

La fel şi aceştia, adunîndu-şi cele de trebuinţă din danii şi  îmbrăcîndu-se în veșminte cusute din stofe moi, ruşinează prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să tîlcuiască Scriptura cu capul descoperit, feminizînd starea bărbătească şi pierzînd suflete pe cari nu trebuia să le omoare.

Ar trebui să asculte aceştia mai ales de Hristos, adevăratul Învăţător, respingînd cu toată puterea slujba de conducere a altora.

 

Căci zice acela către învăţăceii Săi:„Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi.". (Mt 23, 8)

Dacă lui Petru, lui Ioan şi întregii cete a Apostolilor, le-a dat sfatul să stea departe de asemenea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuiască pe sine mai presus de ei şi să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi aceia? Sau poate, zicîndu-le să nu se cheme Rabi, nu îi opreşte de a fi, ci numai de a se numi?(1)

Cugetare:

• Vînătorii de suflete sînt dușmanii lui Dumnezeu.
  
  
• Sfătuitorii care se folosesc de slăbiciunile patimilor celor sfătuiți de ei pentru a-i face să se simtă confortabil, sînt asemenea vînătorilor care pun momeală pentru a ucide.
  
  
• Nu este mîntuire pentru acești sfătuitori care nu pot rezista tentației de a-și da alintarea concupiscenței pe față. Unii depun voturi de sărăcie dar umblă îmbrăcați în veșminte al căror preț ar liniști foamea unor orfani ceva timp. Aceste veșminte hrănesc nevoia de a atrage aceeași nevoie care face pe unele dintre femei să fie nefericite cînd cred că nu sînt atrăgătoare și să facă tot posibilul să devină rapitoare- machiaj, ținută, purtare etc. La aceasta se referă sfîntul spunînd că vînătorii de suflete, sfătuitorii iresponsabili, feminizează starea bărbătească.
  
  
• Așadar, mai bine ne este să nu îngăduim ca frații și surorile noastre să ne numească „învățători”, „maeștri”, „rabi” ci doar să ne asumăm realitatea că sîntem frați și surori.
  
  
• Dar asta nu înseamnă că nu putem deveni înțelepți îndeajuns încît să fim în realitate învățători, ci doar că nu trebuie să căutăm a abține un titlu gol.
  
  
• Un preot este părinte duhovnic, altul caută să fie numit duhovnic, are planuri si strategii prin care să atragă pe cît mai mulți care să-l numească așa. Dintre ei, ultimul în realitate este vînător de suflete.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXI)

 

33. În felul acesta va ajunge şi el însuşi la starea rîvnită şi va călăuzi şi pe cei supuşi, fără greşeală, spre ţinta virtuţii. 

Dar cei mai mulţi, fără să fi făcut nicio osteneală, şi fără să fi izbîndit vreun lucru mic sau mare de-al evlaviei, aleargă la întîmplare în numele ei, dovedind o cumplită lipsă de judecată, odată ce nu socotesc aceasta ca o primejdie. Ei nu numai că nu îngăduie nimănui să-i îndemne la lucru, ci, colindînd prin uliţele strîmte, atrag în jurul lor pe toţi cei ce se nimeresc, făgăduindu-le marea cu sarea, asemenea acelora care îşi tocmesc oameni plătiţi, făcînd cu ei învoieli despre hrană şi îmbrăcăminte. De fapt, cei ce iubesc acest lucru, dorind să apară înconjuraţi de mulţime şi să fie purtaţi pe mîini şi să se înfăţişeze cu toată pompa de care sunt înconjuraţi învăţătorii, îmbrăcaţi în făţărnicie teatrală, dacă vor să nu fie părăsiţi de cei care fac această slujbă, trebuie să le dăruiască multe pentru împlinirea plăcerilor lor şi să fie cu îngăduinţă faţă de poftele lor. Ei trebuie să facă asemenea unui vizitiu care dă frîu liber cailor şi îi lasă pe drumul voilor lor, din care pricină aceştia îl duc prin gropi şi în prăpăstii, poticnindu-se de toate cîte le vin în cale, nefiind nimeni care să-i oprească şi să-i împiedice din pornirea lor fără rînduială.(1)

Cugetare:

• Acest cap dă pe față slăbiciunea falșilor învățători. 
  
  
• Primul aspect care îi trădează este nevoia de mulțime care să îi bage în seamă.
  
  
• Al doilea este teatralitatea. Le plac manifestările și cuvintele care crează spectacol, dar ei sînt asemenea unor actori care iau pentru un timp limitat trăsăturile personajelor jucate și le fac credibile. Au declarații care zgîrie atenția publică, fie de vreun soi de radicalism, fie - la capătul opus- de vreun soi progresist și libertin. 
  
  
• Astfel vedem preoți care se autopropun ca modele profetice, se așează în fruntea coloanei sfinților aleși de ei după bunul plac, ale căror predici și cuvinte de înțelepciune le selectează cu atenție ca nu cumva să le contrazică opiniile împătimite. 
  
  
• Și dacă în mod natural lucrul acesta ar fi respingător și ar alunga pe cei care ar putea să-i urmeze, în realitate tatăl înșelăciunii îi învață cum să le ofere celor care-i urmăresc ceea ce le îngăduie să se simtă bine în împătimire.
  
  
• Cine are nevoie de slavă de la oameni, asta primește de la învățătorul neluminat, cine are nevoie de senzația că știe adevărul ascuns de alții și-și hrănește importanță de acolo, primește ce cere. Și tot așa.
  
  
• Însă nu doar dintre preoți se adună numărul celor care, nefiind purtați în căile virtuții, înșeală semenii cu slaba învățătură. 
  
  
• Avem aici mireni care se comportă și predică de parcă ar fi autorități ecclesiale. Preoți, călugări, episcopi și patriarhi sînt subiecți ai judecății lor lipsite de vreun angajament ferm în fundamentele exigenței  bisericești. Unii au studii teologice, unii sînt psihologi, psihiatri sau medici dar pot fi și dintre cei cu îndeletniciri practice, lipsite de rafinamentele intelectuale. Toți aceia știu cum să învețe pe alții calea cea ascunsă a asceticii ortodoxe cu condiția să practice ce le place lor și să nu fie întrebați de ascultare și de devoțiunea proprie față de despătimire și față de căutarea virtuții.
  
  
• Cei care sînt profesori, psihologi, psihiatri, și de felurite profesii care se adresează sufletului, emoțiilor, spiritualității și a culturii pot avea tendința de face concesii care să-i facă simpatici și găsesc modalități prin care să facă scăzăminte care-i fac populari. E mai ușor să ispitești semenul să își accepte trăsătura slabă, căderea ori alegerea comodă decît să îl sprijini pe drumul spre vindecare, să îi dai putere și direcție cînd nu are.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXX)

 

32. Căci la ce ne şi foloseşte plugăria, cîtă vreme dăinuieşte războiul în ţară şi ne împiedică să ne bucurăm de roadele ei, silindu-ne să dăm belşugul mai degrabă vrăjmaşilor decît celor ce s-au ostenit? 

De aceea poate nu le îngăduie Dumnezeu israelitilor, care luptau încă în pustie cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria, ca aceasta să nu-i împiedice de la deprinderile războinice. 

Dar după ce vrăjmaşii au ajuns sub mîna lor, îi sfătuiește să se ocupe cu ea, zicînd: „Cînd veţi intra în pămîntul făgăduinței, sădiţi în el tot pomul roditor", (Lev. 19,23) dar înainte de a intra să nu sădiţi. 

Sădirea urmează după intrare.

Şi pe drept cuvînt. 

Căci înainte de desăvîrşire cele sădite nu sunt sigure, mai ales că cei ce vreau să sădească umblă încă încoace şi încolo, după năravul celor nestatornici. 

Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rînduială şi o înşiruire, ca şi în oricare altul, şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început şi sunt atraşi de lucrurile mai plăcute, sunt făcuţi de silă să ţină seama de şirul rînduielii, aşa cum Iacov, atras de frumuseţea Rahilei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobîndirii unei asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămîna ei de ani.

Cel ce vrea să ţină seama de ordinea vieţuirii, trebuie aşadar să nu meargă de la sfîrşit spre început, ci să înainteze dela început spre desăvîrşire.(1)

Cugetare:

• Urcușul duhovnicesc este o creștere asemănătoare unui proces de limpezire și de dezvoltare sistematică. 
  
  
• În terminologia patristică greacă este ἀνάβασις- anabasis-  iar la sfîrșitul acestei cugetări puteți citi puțin despre frumoasa poveste a verbului „a urca” în limba română 

*   Verbul românesc „a urca” descinde din latinescul orior care înseamnă a se ridica, a apărea, a deveni vizibil și chiar a se naște. Semantica acestui cuvît este legată de apariția cuiva dintr-o vale pe culme, ceea ce confirmă legătura neamului nostru cu natura, dar mai ales are legătură cu posibilitatea de a face contact cu existență cuiva- prin sensurile de a deveni vizibil și a se naște. Deci, urcușul duhovnicesc poate asimila în mod legitim ideea de naștere în cele înalte, de apariție pe culmi.

• Ca în orice creștere există o succesiune firească a actelor sale. De aceea dacă începutul este marcat de efortul, disconfortul și durerile luptelor, biruința în acestea aduce străduința de a cultiva și îngriji cele cîștigate precum și nevoia de a susține semenii în drumul către același „pămînt al făgăduinței”.
  
  
• Dumnezeu Însuși supraveghează împlinirea acestui parcurs și El este acela care oferă șansa ca noi să nu putem sări etape spre dauna noastră și spre slăbirea liniștirii făgăduite.
  
  
• În viața cotidiană dorul acesta de culmi spirituale se manifestă în diferite forme. 
  
  
• Mă pot simți neîmplinit deși nimic din viață mea nu pare a susține acest sentiment. Mă pot simți incapabil, confuz sau neputincios. Uneori pot crede că nu am  sens și nu-mi pot vedea semnificația. Cum să fiu iubit și cum să iubesc dacă eu cred despre mine că sînt așa? Dar iată că aceste forme sînt modelări ale căutării împlinirii făgăduinței fericirii. Pentru a ajunge în pămîntul făgăduinței e nevoie să înfrunt asprimile călătoriei. Nu m-aș putea motiva să plec la drum dacă locul în care mă aflu mi-ar oferi  fie și o diluție a ceea ce eu cred că este fericire. Confortul acela căldicel mă blochează acolo. Disconfortul acela aspru mă înțeapă și mă împinge să îmi țintesc atenția și să-mi dedic puterile urcușului care mă duce la liniștirea fericită pe care o caut.
  
  
• Mă pot simți neîmplinit pentru că, intuind dimensiunea spirituală, chiar realizez că nu sînt, ceea ce nu înseamnă că împlinirea îmi este cu neputință de atins. Pot simți neputință și confuzie fiindcă am nevoie de limpezimea minții pentru a îngădui Duhului Sfînt să îmi stea sprijin și pentru a discerne ce se întîmplă. Sensul și semnificația mea ca ființă îmi semnalează intens cînd nu le cultiv în direcția veșniciei împlinite în fericire dumnezeiască. 
  
  
• Iar sfîntul Nil Ascetul ne învață că cel care se află în acest urcuș către pămîntul făgăduinței se poate bucura de călătorie, de ascensiune, dar nu de statornicia și neclinitirea serenității virtuților îmblînzite. Iar cel care a dus lupta urcușului binecuvîntat nu mai are neliniștea călătoriei ci statornicia vederii în zări.
  
  
• Cei care nu au dezvoltat în viața lor virtuțile cu limpezime de sesizat nu pot călăuzi pe alții fără a-i tîrî după ei în nestatornicia migratorilor și incertitudinile căilor care nu le sînt îndeajuns de cunoscute.

____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 175

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXIX)

 

31. Acestea le spun, nu oprind pe vreunii de-a conduce, nici împiedicîndu-i de-a călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie, ci îndemnîndu-i ca mai întîi să ia asupra lor deprinderea virtuţii, pe măsura mărimii lucrului. 

Să nu se apuce dintr-o dată de acest lucru, gîndindu-se la partea lui cea plăcută şi la slujirea ce le-o vor face învăţăceii, ca şi la faima ce şi-o vor agonisi la cei dinafară, fără să se gîndească şi la primejdia care urmează. Şi să nu prefacă, înainte de aşezarea păcii, uneltele de război în unelte de plugărie. 

După ce am supus adică toate patimile şi nu ne mai tulbură duşmani din nicio parte şi astfel nu mai e trebuinţă să folosim uneltele în slujbă de apărare, bine este să plugărim pe alţii. Dar pînă ce ne stăpânesc patimile şi dăinuieşte războiul împotriva cugetului trupesc, nu trebuie să ne luăm mîinile de pe arme, ci neîncetat trebuie să ne ţinem mâinile pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime. Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerită cugetare încă nu socotesc că au biruit, le zice cuvîntul, îndemnându-i:

„Prefaceţi săbiile voastre în fiare de plug şi lăncile voastre în seceri".(Isaia 2,4)

Prin aceasta îi sfătuieşte să nu mai atace în deşert pe vrăjmaşii biruiţi, ci, spre folosul celor mulţi, să-şi mute puterile sufleteşti dela deprinderea războinică, la plugărirea acelora, care sunt înfundaţi încă în faptele  răutăţii. 

Dar tot aşa pe cei ce au încercat, peste puterea lor, să facă aceasta înainte de a ajunge la o asemenea stare, fie din lipsă de experienţă, fie din lipsă de judecată, îi sfătuiește lucrul dimpotrivă: „Prefaceţi fiarele voastre de pluguri în săbii şi secerile voastre în lănci".(1)

Cugetare:

• În acest capitol învățăm de la sfînt dreapta socotință de a lupta cînd este nevoie și de a contempla cînd este potrivit. 
  
  
• În multe feluri ne-a spus pînă cum sfîntul că cel care învață pe alții trebuie ca mai întîi să fi luat asupra sa dificultățile învățăturii sale.
  
  
• Acest lucru se referă, desigur, la cele morale, dar nu numai. Fiindcă, mai ales azi, ne este atît de ușor să ne mințim că înțelegem lucruri fără să ne fi asumat străduința și disconfortul învățării. De pildă în medicină. Cîți se mint azi că înțeleg conceptele medicale pe care le combat sau la care aderă fără să-și fi asumat studii medicale? Și dacă în medicină această impostura își trage plata din sănătatea trupului, în credință se fură sănătatea mentală și sufletească. 
  
  
• Învățătorii în cele sufletești trebuie să fie încercați ei înșiși în deprinderea virtuții și îndemînările luptei spirituale.
  
  
• De aceea ne îndeamnă sfîntul ca doar după ce deprindem virtutea să ne îndreptăm spre plugăritul ogoarelor sufletești. Acela care, nedeprinzînd virtutea lasă deoparte armele luptei și se preocupă de plugăritul altor suflete va fi biruit de vrăjmașul care nu a fost învins mai înainte. Dar și acela care, odată deprinzînd virtuțile se ferește de plugărit și se luptă cu dușmanul deja zdrobit este tot pierzător de frați și surori fiindcă nu îi ajuta și pe ei să biruiască.
  
  
• E mai ușor să înțelegem dacă ne gîndim că nu este bine preoților și/sau călugărilor tineri și fără experiență să petrecă  (împotriva sfioseniei Părinților) timp zilnic între femei străine și de felurite vîrste dar nici preotului/călugărului experimentat și care a dus bine lupta pentru virtute nu-i este folositor să nu învețe arta virtuții pe cei ce caută, fie bărbați, fie femei și de orice vîrstă.

________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 174

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXVIII)

 

30. Astfel, oarecare dintre cei ce umblau cu Elisei, tăind un copac lîngă Iordan şi securea căzîndu-i în rîu, aflîndu-se în primejdie, strigă cătră învăţător, zicînd: „Vai, stăpîne, aceasta o luasem împrumut".(2 (4)Regi  6,5) 

Iar aceasta o păţesc acei care, din lucruri rău auzite, se apucă să înveţe pe alţii şi la sfîrşit îşi dau seama de neputinţa lor, deoarece nu grăiesc din destoinicia proprie. 

Căci îndată ce sunt dovediţi că spun ceva contrar cu ceea ce trebuie, îşi mărturisesc neştiinţa, primejduindu-se în cuvîntul luat împrumut. De aceea şi marele Elisei, aruncînd un lemn la fund, a făcut să iasă la suprafaţă toporul scăpat de ucenic, adică a lămurit înţelesul, care era socotit că s-a ascuns în adînc, şi l-a adus la vederea ascultătorilor.

Iordanul înseamnă cuvîntul pocăinţii, căci acolo se săvîrşea de Ioan botezul pocăinţii. Iar cel ce nu vorbeşte lămurit despre pocăinţă, ci, dezvăluind bunătatea ascunsă, îi face pe ascultători să vină la dispreţul ei, aruncă securea în Iordan. Cine nu ştie apoi ce înseamnă lemnul care apare, aducînd din adînc securea şi făcînd-o să plutească pe deasupra?

Căci înainte de cruce era ascuns cuvîntul despre pocăinţă. De aceea şi cel ce voise să spună ceva despre ea, a fost mustrat îndată pentru îndrăzneală. Dar după cruce s-a făcut tuturor lămurit, arătîndu-se la vremea sa prin cruce.(1)

Cugetare:

• De aceea ni se amintește de acela care tăia lemne lîngă rîu cu Elisei și a scăpat securea de împrumut în apă. Acela se străduia să aibă strînsoarea bună, dar necunoscînd securea, nefiind a lui, nu a putut să își potrivească strînsoarea mîinilor cu coada securii și a scăpat-o. Iar partea activă, fierul securii, a dus unealta degrabă la fundul apei.
  
  
• Elisei aruncă un lemn în apă și securea iese la suprafață. 
  
  
• Știind că rîul este Iordanul- apa botezului, ne este ușor să deslușim simbolismul de folos: instrumentele cu care analizăm, cele care compun discernămîntul devin inutile dacă, fiind luate cu împrumut- nefiindu-ne proprii, nu pot fi controlate adecvat. Soluția la pierderea discernămîntului este dată de simbolul aruncării lemnului în Iordan, adică pentru a putea folosi rațiunea, intelectul, știința în mod adecvat este necesară profunzimea mistică (securea scufundată) sub semnul Crucii (lemnul aruncat în Iordan).
  
  
• Prin asumarea Crucii rațiunea se limpezește.

_____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 173-174

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXVII)

 

29. Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicînd: „Căci gîndurile lui nu ne sunt necunoscute". (2Cor. 2,11) Iar minunatul Iov se întreabă nedumerit: „Cine ne va descoperi faţa veştmîntului său? Şi cine va pătrunde în căptuşala armurii lui? Iar porţile feţii lui, cine le va deschide"? (Iov 41, 13-14) Ceea ce zice, este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veştminte, fermecînd în chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscînd limpede toată urîciunea înfricoşată a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă".  Acestea le spune, dînd la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi proverbul, dîndu-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea" (Ecc 10, 9 ). Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bune, de cele părute bune, de nu va avea judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli primejdia, ca cuvîntul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi.(1)

Cugetare:

• Lucrarea vrăjmașului ne este cunoscută. Sfîntul Apostol Pavel ne spune aceasta în contextul unei învățături practice despre iertare.

• Vrăjmașul mîntuirii își ascunde intențiile după amăgiri atractive și inspiră forță. 
  
  
• Fața lui (adică ceea ce interacționează cu noi și poate fi perceput/ priceput de noi)  este atractivă și ne duce într-o stare acord, este fermecătoare. 
  
  
• Ochii, cei care adaugă semnificație expresiilor feței, sînt strălucitori, poartă lumina inteligenței, a luceafărului. Luceafărul, sau steaua dimineții, este în mistica noastră simbolul creației ființelor inteligente și conștiente de sine. De la numele său vine denumirea de Lucifer, dată căpeteniei vrăjmașilor, datorită faptului că odată creat și fiind beneficiarul unei inteligențe care este depășită doar de Dumnezeu și-a folosit libera alegere pentru măreția sinelui în locul dragostei pentru ceilalți.
  
  
• Așadar, noi știm că vrăjmașul caută să ne cîștige prin interacțiuni plăcute și demonstrînd inteligență dezarticulată de harul Duhului Sfînt. 
  
  
• Vrăjmașul pune forța copleșitoare a Leviatanului în spatele fermecătoarei interfețe și de aceea, cel care se avîntă în a despica lucrurile, a le analiza (cuvînt care vine din grecescul ἀνάλυσις = a desprinde, despica, dezlega) cu puterea minții trebuie să fie capabil întru totul să stăpînească instrumentele minții, să le țină în control fiindcă altfel se rănește precum tăietorul de lemne care nu știe sau nu poate să controleze bine securea.
  
  
• De altfel, capacitatea de a lupta sau de a munci cele vechi - plugăritul, tăiatul lemnelor, săpatul, cositul etc- este condiționată de capacitatea de a avea strînsoarea adecvată a mîinilor pe instrument, de la sabie si lance, la plug și secure. 
  
  
• Controlul lucrului începe cu controlul strînsorii mîinilor.
  
  
• Simbolic, strînsoarea mîinilor înseamnă capacitatea de a ține rînduială modestă cu puterea și tensiunea adecvată. Strînsoarea slabă duce la scăpatul uneltei/ sabiei, strînsoarea prea puternică duce la oboseală prematură deci la incapacitatea de a termina lucrul/ lupta sau la rigiditate nefirească ce duce la neputința de a face adecvat ce este necesar și în cazul lucrului la greșeli costisitoare iar în cazul luptei la pierderea rapidă a vieții.
  
  
• Ceea ce înseamnă că mintea cu care discernem, despărțim cele bune de cele rele trebuie să fie instrumentată cu fermitatea și suplețea asemănătoare unei strînsori pe securea tăietorului de lemne, de plidă.

________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 173