Sfintul Nil Ascetul - Icoana rusă din 1904 de Iacov Bogatenko (1875- 1941) |
Sfîntul
Nil Ascetul, vorbind despre felul în care ne învățăm unii pe
alții cum să trăim pe placul lui Dumnezeu, ne arată că putem
da altora învățătura doar parțial, de vreme ce nu o cunoaștem într-atît încît sa o traim, fiindcă
cei care fac așa „nu grăiesc din destoinicie proprie.”1
Prin
acest lucru el nu se adresează celor care învață pe alții pentru
a le zădărnici lucrarea „ci îndemnîndu-i ca mai întîi să ia
asupra lor deprinderea virtuții pe măsura mărimii lucrului.”
Iar
părintele nostru drag, Dumitru Stăniloae ne spune că vom crește
nemărginit în iubirea de semeni „dar până atunci trebuie să ne
conducem vieața sufletului după prescripțiile cel mai precise,
cele mai amanuntite, în modul cel mai statornic.”2
Fiind
de părere că cei care, mai presus de îndoială, au făcut
virtuțile lucrătoare sînt sfinții și că învățăturile lor ne
sînt de mare folos am devenit preocupat de găsirea metodelor și
mijloacelor prin care învățătura lor să ne însoțească cît
mai mult și pe cît mai mulți.
De
ce cît mai mult timp? Pentru că „pînă ne stăpînesc patimile
și dăinuiește războiul împotriva cugetului trupesc, nu trebuie
să ne luăm mîinile de pe arme, ci neîncetat să ne ținem mîinile
pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastră ca vreme de
năvală, să ne robească cu cruzime."
De
aceea fac o chemare la arme. La împreună lucrare.
Îmi
este limpede că avem o mare nevoie de textele sfinților nu doar în
scris ci și în format audio iar resursele prezente le găsesc nesatisfăcătoare din diferite motive.
De
vreme ce citirile din sfinți sînt cu certitudine necesare
dezvoltării fiecărui ortodox, vă rog să vă înregistrați citind
și să trimiteți fișierele în format mp4 sau wav.
Mp3, ogg sau flac sînt formate care pot fi, de asemenea, acceptate.
Mp3, ogg sau flac sînt formate care pot fi, de asemenea, acceptate.
Vă
propun pentru lectură Sfîntul Antonie cel Mare, "Învățături
despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de
capete".
Ceea
ce facem noi este un demers duhovnicesc și de aceea cred că ar
trebui să luati binecuvîntare de la duhovnic. Ar fi pe măsura convingerilor noastre dacă înaintea fiecărei sesiuni de înregistrare am spune niște
rugăciuni. Eu găsesc potrivite următoarele: rugăciunile
începătoare, cuvine-se..., troparul sfîntului Antonie și
rugăciunea dinaintea citirii sfintei evanghelii. Dar mi se pare
potrivit și să facem 40 pînă la 100 de „Doamne miluiește” în
locul altora. Rămîne să alegeți sau să vă sfătuiți cu
duhovnicul.
Este
necesar ca toți să citim exact același text! De
aceea aveți textul mai jos, la sfîrșitul acestui îndemn (Sub icoana ispitirii Sfîntului Antonie). Dacă
veți găsi greșeli dactilografice vă rog să le corectați în lectură și să
le semnalați pentru ca nu cumva să citim greșit. Cei care vor beneficia de lecturile noastre s-ar putea sa nu aibe șansa de a verifica în cărți ce erori s-au strecurat.
Puteți
înregistra cu ce aparat doriți, reportofon, pc, telefon inteligent
sau altceva. Respectați formatele cerute, asigurați-vă că ați
reglat PCM (Pulse-Code Manipulation) la cel putin 44,1 KHz/16 bit.
Desigur nu pot face recomandări pentru fiecare aparat dar coniser că cel mai răspîndit aparat care face asemenea înregistrări și cel mai ușor de folosit este telefonul cu sistem de operare Android, vă recomand aplicații pe care le găsiți în Google Play căutînd "voice recording", "voice recorder" și altele asemenea.
Voi explora și eu aceste aplicații și voi crea scurte tutoriale pe care le voi posta aici. Pînă acum puteți vedea următoarele:
Voi explora și eu aceste aplicații și voi crea scurte tutoriale pe care le voi posta aici. Pînă acum puteți vedea următoarele:
- ASR despre a cărui utilizare citiți: Tutorial ASR;
- Tape-a-Talk desprea a cărui utilizare cițiți: Tutorial Tape-a-Talk;
Nu este necesar să citiți totul deodată, dimpotrivă este recomandat să împărțiți lectura, de preferat, în paragrafe (capete) separate, (adică fiecare paragraf să fie salvat în fișier separat) sau în bucăți de cîte 10 paragrafe (capete) pentru a fi ușor de editat și manipulat. Salvați fișierele cu titluri de tipul sf_antonie_inv_01, sf_antonie_inv_02 dacă fiecare fișier cuprinde cîte un singur paragraf sau titluri de tipul sf_antonie_inv_01-10, sf_antonie_inv_10-20 dacă fișierele cuprind 10 paragrafe. Citiți numărul paragrafului de fiecare dată.
Vă recomand să nu vă fie greu să înregistrati de mai multe ori acelasi paragraf, dacă nu sinteți mulțumiți de rezultat.
Cine știe, poate Sfîntul Antonie vă ajută să dati atenție mai mare unui anume text.
Cît privește ștersul fișierelor poate ar fi bine să nu vă pripiți, poate doar sînteți prea exigent. Eu consider că este o metodă bună a înregistra cîte 10 paragrafe (capete) fără să ștergem sau repetăm în afara situației în care apar bîlbe sau zgomote (lătrat, mașini etc). Altă dată le ascult și hotărăsc care înregistrare trebuie ștearsă și refăcută.
Dacă am lectura/ înregistra cîte 10 capete (paragrafe) pe zi în 17 zile am citi această scriere și am putea să îmbunatățim anumite înregistrări pe sărite încă o săptămînă. Înseamnă că într-o lună am avea deja material pentru cărți audio lecturate integral de bărbați, femei, copii, adolescenți sau bătrîni.
Vă recomand să nu vă fie greu să înregistrati de mai multe ori acelasi paragraf, dacă nu sinteți mulțumiți de rezultat.
Cine știe, poate Sfîntul Antonie vă ajută să dati atenție mai mare unui anume text.
Cît privește ștersul fișierelor poate ar fi bine să nu vă pripiți, poate doar sînteți prea exigent. Eu consider că este o metodă bună a înregistra cîte 10 paragrafe (capete) fără să ștergem sau repetăm în afara situației în care apar bîlbe sau zgomote (lătrat, mașini etc). Altă dată le ascult și hotărăsc care înregistrare trebuie ștearsă și refăcută.
Dacă am lectura/ înregistra cîte 10 capete (paragrafe) pe zi în 17 zile am citi această scriere și am putea să îmbunatățim anumite înregistrări pe sărite încă o săptămînă. Înseamnă că într-o lună am avea deja material pentru cărți audio lecturate integral de bărbați, femei, copii, adolescenți sau bătrîni.
Este recomandat să editați etichetele ID3 ale fișierelor astfel:
title – Invatatura despre viata morala
artist – lectura Prenume Nume
album – Filocalia I
year – 2015
Author - Sf. Antonie cel Mare
În titluri și cînd editați ID3 nu folosiți diacritice.
Dacă nu știți sau nu doriți să editați etichetele precizati în corpul mesajului acest lucru pentru a altcineva să facă acest lucru ulterior.
Dacă nu știți sau nu doriți să editați etichetele precizati în corpul mesajului acest lucru pentru a altcineva să facă acest lucru ulterior.
Trimiteți fișirele prin e-mail la dan.c.sabau(at)gmail.com, unde înlocuiți (at) cu semnul corespunzător adică @. La subiect scrieți: "Vocile Părinților" (fără ghilimele, desigur).
În acest moment nu este nevoie de citirea prefaței și a vieții și operei sfîntului ci doar de textul propriu zis începînd cu titlul lui.
Aceste fișiere vor fi publicate sub Licență Publică Creative Commons și vor fi asamblate în formă de cărți audio folositoare nu doar fraților și surorilor cu dificultăți de vedere dar și bătrînilor și celor cu ocupații dinamice, dar care le permit să asculte cărți.
De asemenea vor fi folosite în emisiuni, înregistrări, documentații sau altele asemenea în activități și materiale.
De asemenea vor fi folosite în emisiuni, înregistrări, documentații sau altele asemenea în activități și materiale.
Iată că angajîndu-ne la această împreună lucrare ne vom ruga mai des, vom citi învățătura Sfîntului Antonie și vom ajuta frații și surorile noastre cu dificultați de vedere sau nevăzători, bătrîni sau pe cei foarte ocupați să cunoască mai profund învățăturile Sfinților Părinți.
Nu întîmplător vă propun să începem această împreună lucrare a citirii Sfîntului Antonie în ziua pomenirii acestuia, să-l chemăm în ajutorul nostru de fiecare dată, la fiecare sesiune, pînă termină acest demers și să-l rugăm sa ne ajute să ne schimbăm mintea prin punere în viață a învățăturii sale.
Cum ne-a arătat Sfîntul Nil Ascetul, război este, așadar:
La arme!
Ispitirile Sfîntului Antonie (Moscova, sec 16 d.Hr. ) |
Ale celui
dintre sfinți
Părintelui
nostru Antonie cel Mare
Învățături
despre viața morală a oamenilor si despre buna purtare, în 170 de
capete
1. Oamenii
se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali.
Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar
raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să
deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele
şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi
folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă
mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească
oameni raţionali.
2. Omul cu
adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul
tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde
sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o
aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice
soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim
pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi
neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se
par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum
trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci
în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi
desăvârşirea sufletului.
3. Am primit
de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea,
suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele
asemenea, care ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva
celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la
lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros
sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruiesc de
virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei
neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac
spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să
strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la
Dumnezeu.
4. Când vei
socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe-o amăgire
vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută
lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu
încredinţare şi ţinere de minte nu vei suspina, nu vei plânge,
nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu.
Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe
bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este
pofta, părerea şi neştiinţa.
5. Omul cu
judecată luând aminte la sine cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i
sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru
firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele
nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de
nemurire.
6. Cu cât
cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se
grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi
de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca
în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată
cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim
în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi
înşine.
7. Să nu
zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea
virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei
ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru.
De viaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi,
precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de
rând este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gânduri
bune, şi rele, ba şi firea şi-o schimbă, aplecându-se spre cele
trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă pedepseşte
păcatul care se naşte în oameni cu voia lor, în urma trândăviei.
8. Cei
proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu vor să le
asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toţi să
fie întru toate asemenea lor. La fel şi cei desfrânaţi se silesc
să arate pe ceilalţi toţi mai răi decât dânşii, socotind să
vâneze pe seama lor nevinovăţia, din pricina mulţimilor relelor.
Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea,
mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii,
furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea,
minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura,
învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi
uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde.
Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte
sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.
9. Cei ce
vor să se deprindă în viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi
preamărită nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după
petrecerea cea mincinoasă de până acum. Ci, asemenea pictorilor şi
sculptorilor, îşi vor dovedi din faptele înseşi petrecerea cea
aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile
păcătoase ca de nişte curse?
10. Cel
bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi
fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă
drept; precum fericit este săracul sau robul – după soartă –,
dar împodobit cu învăţătură şi cu virtute. Căci, după cum
străinii rătăcesc drumurile, aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa
cea virtuoasă se rătăcesc şi se pierd amăgindu-se de poftă.
11. Cel ce
poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura
şi îndreptarea făcător de om trebuie să se numească. Asemenea
şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea
virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea
oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea sunt fericire şi
nădejde bună pentru sufletul oamenilor.
12. Se
cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepte viaţa şi
obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest
lucru, cunosc uşor cele dumnezeieşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu
din toată inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca
să-şi stăpânească mânia şi pofta. Căci pricina tuturor
relelor este pofta şi mânia.
13. Om se
numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat.
Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai
la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor
ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle
niciodată printre cei nemuritori.
14. Raţiunea
ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta,
numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace.
Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi va
urî toată pofta cea păcătoasă care se face între oameni pricină
de moarte.
15. După
cum fiecare meşteşug îşi arată puterea înfrumuseţând
materialele supuse lui, ca, de pildă, unul prelucrând lemnul, altul
arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebuie să ne
arătăm că suntem oameni cu adevărat raţionali prin deprinderea
întru viaţa virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi nu numai
prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat raţional şi iubitor
de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieţii, câştigă îndrumarea
plină de dragoste a lui Dumnezeu, îi mulţumeşte cu adevărat şi
către El îşi are zborul şi toată cugetarea.
16. După
cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă ca să n-o izbească de
vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre
viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să
facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui
Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile
păcătoase.
17. După
cum cârmacii şi cei ce ţin frâiele cu sârguinţă şi cu
luare-aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa
cea dreaptă şi virtuoasă trebuie să călătorească cu sârguinţă
şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu.
Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând, îşi face
loc în nemurire.
18. Să
socoteşti liberi nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe
cei liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti
liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi
desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi
fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele
vremelnice.
19. Dă-ţi
seama că trebuie să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin
purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi
cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori nu din vorbe, ci
din fapte.
20. Iată
semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos:
privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu
oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă
cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer
treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor
aduceri-aminte.
21.
Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi
stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu şi peste suflet.
Acest lucru să-ţi fie totdeauna în grijă. Deci, dacă poruncesc
ucideri sau fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet,
nu trebuie să li te supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci
Dumnezeu a creat sufletul liber şi de sine stăpânitor în cele ce
le face bine sau rău.
22. Sufletul
raţional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare, de
mândrie, de înşelăciune, de pizmă, de răpire şi de cele
asemenea, care sunt fapte ale dracilor şi ale alegerii celei rele.
Căci pe toate le biruie cu sârguinţă şi cu grijă stăruitoare
omul a cărui poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos.
23. Cei ce
s-au deprins cu viaţa duhovnicească puţin, dar nu desăvârşit,
se izbăvesc de primejdii şi nu au trebuinţă de păzitori; iar
dacă biruiesc pofta întru toate, află cu uşurinţă calea către
Dumnezeu.
24. Omul
raţional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte
trebuie ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăşi la
viaţa şi lumina veşnică.
25. Cei ce
caută viaţa cea virtuoasă şi iubitoare de Dumnezeu trebuie să se
izbăvească de înalta părere de sine şi de toată slava cea
deşartă şi mincinoasă, şi să se silească spre buna îndreptare
a vieţii şi a socotinţei. Căci mintea neschimbăcioasă şi
iubitoare de Dumnezeu este suire şi cale către Dumnezeu.
26.
Învăţarea de vorbe nu foloseşte nimic dacă lipseşte purtarea
sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor
este amăgirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu.
27. Grija de
viaţa duhovnicească şi sârguinţă sufletului îi fac pe oameni
buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu
Îl află“ dacă biruie pofta întru toate şi nu scade cu
rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci.
28. Cei ce
se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc până în amănunt ce
trebuie să facă pentru viaţa duhovnicească, dar nu fac, se
aseamănă cu cei ce împrumută doctoriile şi uneltele medicinei,
însă nu ştiu şi nici nu au grijă să facă întrebuinţare de
ele. De aceea să nu învinuim niciodată pricina dintâi sau pe
altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi înşine, căci dacă
sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit.
29. Celui ce
nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit de-a
judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte
pe Dumnezeu, dar el nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti
vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.
30. Omul bun
şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt
de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă
să-i grăiască de rău nu le îngăduie.
31. În
cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi
neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai
mult ca pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină
care învăluie sufletul cum învăluie soarele trupul.
32. La
fiecare dintre patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău
adu-ţi aminte că cei ce cugetă drept şi vor să-şi pună ale lor
la loc de siguranţă nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca
un lucru plăcut, ci cunoştinţele cele drepte şi adevărate.
Acestea îi fac pe ei fericiţi. Căci bogăţia e furată şi răpită
de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere
sigură, care nu e furată şi care după moarte mântuieşte pe cei
ce au dobândit-o. Iar pe cei ce cugetă aşa nu-i va amăgi
nălucirea bogăţiilor şi a celorlalte plăceri.
33.
Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei înţelepţi.
Iar înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte
puţine şi pe cele de trebuinţă, şi plăcute lui Dumnezeu.
34. Cel ce
urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte
de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa
veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se
poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire
şi bucurie de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă
hrăneşte numai trupul; cunoştinţa de Dumnezeu însă, înfrânarea,
bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea
îndumnezeiesc sufletul.
35. Acei
stăpânitori care silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor şi
vatămă sufletul nu au stăpânire şi peste suflet, căci este
zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă.
Peste aceasta omul raţional este stăpân cu voia lui Dumnezeu Cel
ce l-a zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila sau
puterea.
36. Cei ce
socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor sau a
oricărui alt lucru să ştie întâi că trebuie să se mulţumească
cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi să
fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se
pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci
după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi
înapoi.
37. Bun
lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă, gândindu-se
la câştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci ca
visul sunt cele lumeşti; iar nălucirile bogăţiei sunt neînsemnate
şi de scurtă vreme.
38.
Adevăraţii oameni aşa să se sârguiască a vieţui întru iubirea
de Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălucească viaţa lor
virtuoasă printre ceilalţi oameni, precum străluceşte şi se vede
bucăţica de porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă. Căci
în chipul acesta ei se îngrijesc tot mai mult de virtuţile
sufletului.
39. Oamenii
cuminţi trebuie să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la care a
ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească
să dea război cu patimile ce le dau năvală potrivit cu puterea
din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de
frumuseţe străină şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne
ajută înfrânarea; împotriva durerilor şi a ripsurilor, tăria;
iar împotriva ocărilor şi a mâniei, răbdarea; şi aşa pentru
toate.
40. Este cu
neputinţă să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun şi
înţelept. Trebuie gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme,
nevoinţă şi dor după lucru bun. Iar omul bun şi iubitor de
Dumnezeu, care cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu, nu încetează a
face din belşug toate câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni
se găsesc rar.
41. Nu se
cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să
părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi
să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă, nici
înţeleasă de ei. Căci, chiar de nu vor putea ajunge la culmea
virtuţii şi mântuirii prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se
fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al
sufletului nu este mic.
42. Omul
după partea raţională e în legătură cu puterea aceea negrăită
şi dumnezeiască; iar după trup se înrudeşte cu dobitoacele. Dar
puţini sunt oamenii desăvârşiţi şi raţionali care se sârguiesc
după înrudirea cu Dumnezeu şi cu Mântuitorul, iar aceasta o arată
prin fapte şi viaţă virtuoasă. Cei mai mulţi dintre oameni,
mărunţi la cuget, părăsind acea dumnezeiască şi nemuritoare
înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită şi de scurtă
vreme a trupului. Ei cugetă asemenea dobitoacelor cele ale trupului
şi aprinzându-se de plăceri se despărţesc de Dumnezeu. Ei trag
sufletul din ceruri în prăpastie, departe de voirile sale.
43. Bărbatul
cu judecată, gândindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu prinde
niciodată dragoste de ceva pământesc sau josnic, ci îşi are
mintea întru cele cereşti şi veşnice. El cunoaşte că voia lui
Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăţilor şi izvorul bunurilor
veşnice, este să mântuiască tot omul.
44. Când
afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva adevărului
şi lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca
acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa
cea rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică
pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa.
45. Dacă
întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de
moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne
străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce
voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai
negrija şi lenea.
46. Cei ce
pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi spuse, sunt
socotiţi bolnavi. Iar cei ce înţeleg adevărul, dar îi stau
împotrivă fără ruşine, şi-au omorât raţiunea şi şi-au
sălbăticit purtările. Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi
nu li s-a luminat sufletul.
47. Dumnezeu
a adus cu cuvântul la viaţă genurile dobitoacelor pentru a fi
întrebuinţate după rânduială: unele spre mâncare, altele spre
slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor şi tâlcuitor
recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu
cumva, nevăzând şi neînţelegând pe Dumnezeu şi lucrurile Sale,
să moară ca fiarele cele necuvântătoare. Trebuie să cunoască
omul că Dumnezeu toate le poate şi că nimic nu poate sta împotriva
Celui ce toate le poate, ci din nimic le-a făcut pe toate câte le-a
voit şi le face cu cuvântul Său spre mântuirea oamenilor.
48. Cele din
cer sunt nemuritoare pentru bunătatea ce este într-însele; cele de
pe pământ însă au ajuns muritoare pentru aplecarea de bunăvoie
spre răutate. Iar aceasta vine în cei fără de minte pentru lenea
lor şi pentru că nu cunosc pe Dumnezeu.
49. Moartea,
de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte,
moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de
pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta
este primejdioasă sufletului.
50. Păcatul
este o patimă a materiei. De aceea e cu neputinţă să se nască
trup fără păcat. Dar sufletul raţional ştiind aceasta se scutură
de greutatea materiei în care zace păcatul. Uşurându-se de o
astfel de greutate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup
priveşte atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se
încununează sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile
păcatului şi ale materiei.
51. Sufletul
care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o fiară atotputuroasă.
Dar dacă nu-l cunoaşte, îl iubeşte. Acesta duce apoi în robie pe
îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-şi vede interesul său
şi nu-l înţelege, ci socoate că se împodobeşte cu păcatul şi
se bucură.
52. Sufletul
curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă
cele bune şi dă naştere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă
se întinează sufletul de patimi, îşi întoarce Dumnezeu faţa de
către el, mai bine zis sufletul însuşi se desparte pe sine de
Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră în cuget şi pun înaintea
sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri,
profanări de cele sfinte şi cele asemenea, câte sunt lucruri ale
dracilor.
53. Cei ce
cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi dorind cele
cereşti dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac
la mulţi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai
urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă
toate în sărăcie, ştiind că cele ce se par multora rele pentru
ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui
Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel ce însă
nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui
Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului.
54. Cei
umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă nu cunosc pe
Dumnezeu şi n-au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi
văzut, ci numai înţeles cu mintea, fiind cât se poate de
învederat în cele văzute, aşa ca sufletul în trup. Pentru că
precum trupul nu poate fiinţa fără suflet, aşa toate cele ce se
văd şi sunt nu pot fiinţa fără Dumnezeu.
55. De ce a
fost făcut omul? Ca înţelegând făpturile lui Dumnezeu, să-L
vadă dintr-însele şi să preamărească pe Cel ce le-a zidit
pentru om. Iar mintea cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut,
dăruit de Dumnezeu celor vrednici, în urma purtării celei bune.
56. Liber
este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi cu
înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează plin de
mulţumire cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte
puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor
cugeta la fel, vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea
acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată turburarea trupului se
stinge.
57. Cei ce
nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemână pentru trai, ci
poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi turbură sufletul
şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt
rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la
mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură
împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.
58. Starea
în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază, şi
osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te
cu nemulţumire să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar
calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti.
59. După
cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să cunoaştem cele ce se văd, ce e
alb şi ce e negru, aşa ne-a dat şi judecată ca să deosebim cele
folositoare sufletului. Iar pofta, despărţindu-se de judecată,
naşte plăcerea şi nu îngăduie sufletului să se mântuiască sau
să se unească cu Dumnezeu.
60. Nu cele
ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu
voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă
şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă,
însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a
privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu
asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la
mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat
să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa
fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă
alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui
Dumnezeu.
61. De cumva
te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce se face, gândeşte-te că
tu, om fiind şi pământ, poţi vedea deodată în mai multe locuri.
Înţelege dar cu cât mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le
vede, până la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă
viaţă şi pe toate le hrăneşte precum voieşte.
62. Când
închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este
cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc
demonul propriu. Acesta, fiind neadormit şi neputând fi înşelat,
este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat
de întuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află
pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu
este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi
cuprinde în mâna Sa.
63. Dacă
ostaşii păstrează credinţă cezarului fiindcă le dă hrană, cu
cât mai vârtos suntem datori noi a ne sili să mulţumim neîncetat,
cu nefăcute guri, şi să plăcem lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a
făcut pentru om?
64.
Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună este roada
omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se
coc într-un ceas, ci după vreme şi ploi, şi îngrijire, aşa şi
roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare-aminte,
prin stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin
răbdare. Iar dacă făcând aceasta îţi vei părea vreodată
evlavios, nu-ţi crede ţie câtă vreme eşti în trup, ci socoteşte
că nimic din ale tale nu e plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci să
ştii că nu e uşor omului să păzească nepăcătuirea până la
sfârşit.
65. Nimic nu
cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Aşa de puternic este
cuvântul, că printr-însul şi prin mulţumire slujim lui Dumnezeu;
iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim
sufletul. Deci este lucru de om nesimţit ca cineva să învinuiască
naşterea sa sau pe alţii pentru că păcătuieşte. Căci el se
slujeşte de slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.
66. Dacă ne
străduim să ne vindecăm de patimile trupului de teamă să nu ne
râdă lumea, cu atât mai vârtos să ne străduim a ne vindeca de
patimile sufletului, ca unii ce avem să fim judecaţi înaintea
feţei lui Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau
vrednici de batjocură. Căci având voia liberă dacă nu voim să
săvârşim faptele rele, atunci când le dorim, putem face aceasta
şi stă în puterea noastră să vieţuim plăcând lui Dumnezeu; şi
nimeni nu ne va putea sili vreodată să facem vreun rău dacă nu
vrem. Şi aşa luptându-ne, vom fi oameni vrednici de Dumnezeu şi
vom petrece ca îngerii în ceruri.
67. Dacă
vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să
nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă.
Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea.
Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile
dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.
68. Cei ce
cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, îşi orbesc
sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu
trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să
cădem şi noi, în chip silnic, în aceleaşi lucruri, fără băgare
de seamă, ca nişte orbi.
69. Nu
trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut
crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi pe cei ce
greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie
prin ei înşişi, fie printr-alţii. Dar să ne mâniem sau să ne
înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă,
şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te
sfătuiască nici oameni prea miloşi, căci pentru binele însuşi
şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru
patima mâniei.
70. Singură
agoniseala sufletului este sigură şi nu poate fi jefuită. Iar
aceasta este vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi
cunoaşterea şi săvârşirea celor bune. Avuţia este însă
povăţuitor orb şi sfetnic fără minte, şi cel ce întrebuinţează
bogăţia rău şi pentru desfătare îşi pierde sufletul pe care
l-a dus la nesimţire.
71. Se cade
ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflându-se
avuţi, să ştie că toate cele din viaţa aceasta sunt după fire
stricăcioase, uşor de pierdut, fără preţ şi lesne de frânt. De
aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot
întâmpla.
72. Cunoaşte
că durerile trupeşti sunt în chip firesc proprii trupului, ca unul
ce e pământesc şi stricăcios. Deci sufletul iscusit trebuie să
stăruie în mijlocul unor asemenea pătimiri cu răbdare, cu
bărbăţie şi cu mulţumire, şi să nu-I bage lui Dumnezeu de vină
că de ce a făcut trup.
73.
Luptătorii de la jocurile olimpice nu se încununează după prima
biruinţă, nici după a doua sau a treia, ci când biruie pe toţi
cei ce se luptă cu ei. Tot aşa trebuie deci ca tot cel ce vrea să
fie încununat de Dumnezeu să-şi deprindă sufletul întru curăţie
nu numai în privinţa celor trupeşti, ci şi a câştigurilor,
răpirilor, pizmei, hranei, slavei deşarte, grăirii de rău,
uciderilor şi celor asemenea.
74. Nu
pentru laudă omenească ne-am apucat de vieţuirea curată şi de
Dumnezeu iubitoare; ci pentru mântuirea sufletului ne-am ales viaţa
virtuoasă. Căci în fiecare zi stă moartea înaintea ochilor
noştri; iar cele omeneşti nu le vedem.
75. Stă în
puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăţi nu stă în
puterea noastră! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă
vreme a bogăţiei pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând
doar la simpla dorinţă? O, ce nebuneşte alergăm, neştiind că
înaintea tuturor virtuţilor se află smerenia, precum înaintea
tuturor patimilor stau lăcomia pântecelui şi poftirea celor
lumeşti.
76. Cei
înţelepţi trebuie să-şi amintească necontenit că răbdând
mici şi scurte necazuri în viaţă, după moarte se vor bucura de
cea mai mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea, cel ce
se luptă cu patimile şi vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va
cădea, să nu cadă cu sufletul şi să rămână, în cădere,
lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarăşi să lupte şi să se
străduiască să fie încununat, ridicându-se din cădere, până
la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme ale virtuţilor
şi se fac mântuitoare sufletului.
77.
Necazurile vieţii fac să fie încununaţi de Dumnezeu bărbaţii şi
luptătorii vrednici. Deci trebuie să-şi omoare în viaţă
mădularele faţă de toate ale vieţii. Căci mortul nu se mai
grijeşte niciodată de ceva din ale vieţii.
78. Nu se
cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se
înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva
să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci turburat de nălucirile
lumeşti sufletul iese din ogaşa lui. Să ştim că virtuţile
noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor
veşnice, iar păcatele de bună-voie, pricini ale muncilor.
79. Omul
raţional este războit de simţurile trupului său prin patimile
sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul,
gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri căzând
ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face rob. Iar
cele patru patimi ale sufletului sunt slava deşartă, bucuria, mânia
şi frica. Dar luptând omul cu socoteală şi cu înţelepciune le
va birui şi stăpâni desăvârşit, şi nu va mai fi războit, ci
va primi pace în suflet şi va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce
a biruit.
80. Dintre
cei ce se află într-o ospătărie unii închiriază paturi; alţii,
neputând avea pat şi dormind pe jos, horcăie nu mai puţin ca cei
ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se
duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor.
Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au
trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie ies
din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi
din bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele,
săvârşite de ei în viaţa lor.
81. Dacă
eşti cumva stăpânitor cu mare putere, să nu ameninţi lesne cu
moartea pe cineva, cunoscând că după fire şi tu eşti supus
morţii, şi sufletul se dezbracă de trup ca de cea din urmă haină.
Aceasta, cunoscând-o lămurit, lucrează cu blândeţe şi, făcând
bine, mulţumeşte neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se
milostiveşte nu are virtute întru sine.
82. A scăpa
de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi
şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc
moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi
aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.
83. Nu
trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi
plăcută lui Dumnezeu, şi care nu recunosc dogmele drepte şi
iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei ca fiind
slabi în puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima, şi cu
înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina
neştiinţei şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii
de ei.
84. Nu spune
mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu pentru pizmă
zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi. Căci
cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte
puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi decât ceea ce
voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
85. Sufletul
pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte împreună
cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul, pătimeşte şi sufletul,
iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul. Dar
când înţelege sufletul, nu înţelege şi trupul, ci rămâne
părăsit în el însuşi. Căci a înţelege este o pătimire a
sufletului ca şi neştiinţa sau mândria, necredinţa, lăcomia,
ura, pizma, mânia, nepăsarea, slava deşartă, cinstea, dezbinarea,
simţirea binelui. Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin
suflet.
86. Cugetând
la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte,
blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele
asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi
furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, să nu judeci
pe nimeni sau să zici cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine
este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine
purtarea ta de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte
dacă altul este rău?
87. Cel
într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel
ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele
create. Pe toate le dispreţuieşte, aşadar, ca unul ce este chip al
lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când vieţuieşte
în chip drept şi plăcut lui Dumnezeu. Însă nu e cu putinţă să
se facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel
ce are minte iubitoare de Dumnezeu ştie tot folosul sufletesc şi
toată evlavia ce se naşte din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu
învinuieşte pe nimeni pentru păcatele sale. Iată semnul
sufletului care se mântuieşte.
88. Unii se
străduiesc să câştige bogăţia vremelnică cu orice preţ şi
iubesc faptele păcatului, nevrând să ştie că vine moartea şi-şi
vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloşii de ei, ce le este
de folos şi nu se gândesc la ce pătimeşte omul după moarte din
partea păcatului.
89. Păcatul
este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina păcatului,
ci El a dat omului cunoştinţă, pricepere şi puterea de a deosebi
între bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este
negrija şi trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de
Dumnezeu; ci prin alegerea de bunăvoie s-au făcut dracii răi, ca
şi cei mai mulţi dintre oameni.
90. Omul
care vieţuieşte în evlavie nu îngăduie păcatului să i se
furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici
vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i
stăpâneşte nici dracul întunecat, nici soarta. Căci Dumnezeu îi
izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii
ce au ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă
oamenii, el râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de
rău, nu se apără faţă de cei ce îl defăimează, nici nu se
mânie împotriva ocărilor.
91. Răul se
prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup. Însă
nici cel care prelucrează arama n-a făcut rugina, nici părinţii
necurăţia trupului. Tot aşa, nici răutatea n-a făcut-o Dumnezeu,
ci i-a dat omului şi cunoştinţa, şi puterea de a deosebi, ca să
fugă de rău, ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de
el. Ia seama deci ca nu cumva văzând pe cineva propăşind în
putere şi avere să-l fericeşti, lăsându-te amăgit de diavol. Ci
adu-ţi îndată moartea înaintea ochilor şi niciodată nu vei
pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.
92.
Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe
pământ le-a dat prefacerea; şi în toate a rânduit viaţă şi
mişcare. Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească, aşadar,
nălucirea lumească a diavolului, care îţi strecoară gânduri
rele în suflet. Ci, aducându-ţi îndată aminte de bunătăţile
cereşti, zi întru tine: Dacă vreau, de mine atârnă să biruiesc
şi acest război al patimei; dar nu voi birui dacă vreau să-mi fac
pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce poate să-ţi mântuiască
sufletul.
93. Viaţa
este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul. Iar
moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoştinţei
lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi după desfacere.
94. Mintea
nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântuieşte sufletul. Ea
călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce e plăcut lui
Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi
stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice,
nestricăcioase şi netrupeşti. Ea învaţă pe om să umble în
trup, dar să înţeleagă prin minte cele cereşti, cele din jurul
lui Dumnezeu şi toate îndeobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este
binefăcătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc.
95. Sufletul
coborându-se în trup îndată se întunecă de întristare şi de
plăcere, şi se pierde. Întristarea şi plăcerea sunt ca nişte
tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrând
împotrivă întristează trupul şi mântuieşte sufletul, ca
doctorul care taie şi arde trupul.
96.
Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt
cârmuite de minte ca să sugrume, să stăpânească şi să
cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se
pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă
de patimi ca vizitiul biruit de cai.
97. Cea mai
mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu
cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit
lui mintea şi cuvântul prin care zburând sus, omul se împreună
cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.
98. Sufletul
este în trup, iar în suflet este mintea, şi în minte cuvântul.
Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul
nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci
Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru
bunătatea Sa.
99. Dumnezeu
făcând pe om cu voie liberă, ca un prea bogat şi bun, i-a dat
puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi
place să nu fie păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate
faptele bune şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu
şi sunt dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu cât mai mult
nu va fi aşa la Dumnezeu Cel ce vrea mântuirea omului?
100. Pe cele
bune le primeşte omul de la Dumnezeu. Căci pentru aceasta a şi
fost zidit de Dumnezeu. Iar pe cele rele şi le trage sieşi de la
sine şi de la păcatul, pofta şi nesimţirea sa.
101.
Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor şi stăpân peste trup,
slujeşte trupului prin plăceri pentru că nu a înţeles că
desfătarea trupului este vătămare sufletului. Fiind nesimţitor şi
nebun, se grijeşte de desfătarea trupului.
102.
Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău nu este în cer, nimic bun
pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun şi cunoaşte
pe Dumnezeul tuturor. Lui îi mulţumeşte şi pe El Îl laudă. El
urăşte trupul încă înainte de moarte şi nu lasă să se
împlinească simţirile cele rele, ştiind că ele lucrează
pierzarea sa.
103.
Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu
ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieţii
acesteia, nici nu se gândeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi
că nu se poate ocoli. Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără
minte, ca şi un putregai, nu mai foloseşte la nimic.
104. Numai
dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi
bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă
cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere
cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi
nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice
dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.
105.
Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea
tâlcuieşte cuvântul.
106. Mintea
vede toate, chiar şi cele din ceruri. Şi nimic nu o întunecă,
fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este
neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de
exprimat.
107. Prin
trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt, nemuritor. Tăcând
înţelegi, şi după ce ai înţeles, grăieşti. Căci în tăcere
naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumire lui
Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.
108. Cel ce
vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să
înţeleagă ceva. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci
pentru mântuirea sufletului.
109.
Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar
al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă care caută să măsoare
cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor,
este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci
căutând cele ce nu folosesc la nimic osteneşte în zadar, ca şi
cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă
oamenilor a afla acestea.
110. Nimeni
nu vede cerul, căci nu poate să înţeleagă cele dintr-însul fără
numai omul care se îngrijeşte de viaţa virtuoasă şi înţelege,
şi preamăreşte pe cel ce l-a făcut pe el spre mântuirea şi
viaţa omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie singur că
nimica nu este fără Dumnezeu şi că el este pretutindeni, şi
întru toate, ca Unul ce este nemărginit.
111. Precum
iese omul din pântecele maicii sale, aşa şi sufletul, gol, iese
din trup: unul curat şi luminos, altul având petele greşelilor,
iarăşi altul, negru de mulţimea păcatelor. De aceea sufletul
raţional şi iubitor de Dumnezeu, aducându-şi aminte şi
gândindu-se la relele de după moarte, vieţuieşte cu evlavie ca să
nu fie osândit pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi
cu mintea, nu se poartă cu evlavie şi păcătuiesc, nesocotind cele
de dincolo.
112. Precum
după ce ai ieşit din pântece nu-ţi mai aduci aminte de cele de
acolo, tot aşa nici după ieşirea din trup nu-ţi mai aduci aminte
de cele din trup.
113. Precum
după ce ai ieşit din pântece te-ai făcut mai mare la trup, aşa
şi după ce vei ieşi curat şi fără prihană din trup vei fi mai
mare şi cu totul nestricăcios, petrecând în ceruri.
114. Precum
trupul după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască,
aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă
lui de Dumnezeu trebuie să iasă din trup.
115. După
cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va
sluji pe tine după ce vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit
aici trupul bine şi cu desfătări s-a slujit pe sine rău pentru
după moarte. Fiindcă şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte.
116. Precum
trupul ieşind din pântecele maicii nu poate să se hrănească
fiind încă nedesăvârşit, tot astfel şi sufletul când iese din
trup, dacă nu şi-a agonisit prin bunăvieţuire cunoştinţa de
Dumnezeu, nu poate să se mântuiască sau să se unească cu
Dumnezeu.
117. Trupul
unit cu sufletul iese din întunericul pântecelui la lumină, iar
sufletul unindu-se cu trupul e legat de întunericul trupului. De
aceea trebuie să urâm trupul şi să-l strunim ca pe un duşman
care poartă război împotriva sufletului. Căci mulţimea
mâncărilor şi gustul lor plăcut deşteaptă patimile păcatului.
Iar înfrânarea pântecelui smereşte patimile şi mântuieşte
sufletul.
118. Trupul
vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără
ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi
marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu
are minte bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe
Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor, şi nu-L
preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui
şi de bunurile veşnice.
119.
Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a
sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care
mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare,
dacă te vei sârgui să nu faci voile tale petrecând în trezvie şi
cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă
însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de
necunoştinţa de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând
la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte.
120. Cele ce
se întâmplă după rânduiala neclintită, dumnezeiască, cum sunt
răsăritul soarelui şi apusul soarelui în fiecare zi sau rodirea
pământului, fac parte din Providenţă. Iar cele ce se fac la
poruncă de către om se numesc lege. Dar toate s-au făcut pentru
om.
121. Câte
le face Dumnezeu ca un bun pentru om le face; iar câte le face omul
sieşi le face, fie bune, fie rele. Şi ca să nu te ispitească
fericirea celor răi, să ştii că, precum cetăţile nutresc pe
călăii obşteşti nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin
ei să pedepsească pe cei nevrednici, în acelaşi chip şi Dumnezeu
îngăduie ca cei răi să stăpânească peste cele lumeşti, pentru
ca printr-înşii să se pedepsească cei neevlavioşi. La urmă şi
pe stăpânitori îi dă judecăţii, ca pe unii ce nu au slujit lui
Dumnezeu, ci prin răutatea lor au pricinuit necazuri grele
oamenilor.
122. Dacă
închinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar vedea cu inima la cine se
închină, nicidecum n-ar rătăci de la buna cinstire, ci, privind
rânduiala şi purtarea de grijă a celor ce au fost făcute şi se
fac de Dumnezeu, ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.
123. Omul
cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor
nevrednici nu încetează a le dărui viaţă. Căci fiind bun şi
îmbelşugat prin fire, a voit să fie lumea şi s-a făcut. Şi
toate se fac pentru om şi pentru mântuirea lui.
124. Om este
cel ce a înţeles ce este trupul: că este stricăcios şi
vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege şi sufletul că este
dumnezeiesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost
legat de trup spre cercare şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles
sufletul vieţuieşte drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu,
nemaisupunându-se trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi
contemplă bunurile veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.
125.
Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat omului puterea de-a face
binele şi răul după ce i-a dăruit şi cunoştinţă, ca privind
lumea şi cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel
necuvios poate să vrea şi să nu înţeleagă, căci poate şi să
nu creadă, şi să fie nefericit; ba poate să cugete şi împotriva
adevărului. Atât de mare putere are omul de-a face binele sau răul.
126. Este o
rânduială a lui Dumnezeu ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul
să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău
ceea ce îi place. Dar sufletul care nu alege binele nu are minte.
Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele minte. Căci
mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi,
curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se
face omului ajutor spre Dumnezeu.
127. Numai
un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu
trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va
înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi
iubind, prin buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu
Dumnezeu.
128. Ochiul
priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute. Căci
mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează
sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima
sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.
129. Nimeni
nu e bun neruşinat fiind; iar cine nu e bun este, desigur, rău şi
iubitor de trup. Cea dintâi virtute a omului este dispreţuirea
trupului. Căci despărţirea de bunăvoie şi nu din lipsă de cele
vremelnice, stricăcioase şi pământeşti ne face moştenitori ai
bunurilor nestricăcioase şi veşnice.
130. Cel ce
are minte se ştie pe sine că este om stricăcios. Iar cel ce se
ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi
s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului
să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar asemenea bărbat
cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală
foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă
veşnică.
131. Precum
trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea
minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.
132. Numai
pe om îl ascultă Dumnezeu şi numai omului se arată, fiind iubitor
de oameni oriunde ar fi. Şi iarăşi, numai omul este închinător
vrednic al lui Dumnezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la
faţă.
133.
Dumnezeu a făcut omului cerul pe care îl împodobesc stelele,
pentru om pământul pe care îl lucrează oamenii pentru ei înşişi.
Cei ce nu simt o atât de mare purtare de grijă au sufletul lipsit
de minte.
134. Binele
e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede, ca cele de pe pământ.
Binele este ceea ce nu are comparaţie; iar omul care are minte îşi
alege ceea ce e mai bun, căci numai el înţelege pe Dumnezeu şi
făpturile Lui.
135. Mintea
se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeieşte
sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este
natură, dar nu în tot sufletul minte. De aceea nu tot sufletul se
mântuieşte.
136.
Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de
lume fiind nenăscută. Sufletul, care înţelege lumea şi vrea să
se mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El
cugetă întru sine că acum e vreme de luptă şi de cercetare, şi
nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi
poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă.
137. Pe
pământ a lăsat Dumnezeu naşterea şi moartea; pe cer se arată
purtarea de grijă şi rânduială neclintită. Dar toate s-au făcut
pentru om şi pentru mântuirea lui. Dumnezeu, Cel îmbelşugat în
toate bunătăţile, pentru oameni a făcut cerul şi pământul, şi
elementele, făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.
138. Cele
muritoare se supun celor nemuritoare; iar cele nemuritoare slujesc
celor muritoare (adică elementele omului) pentru iubirea de oameni
şi bunătatea firească a lui Dumnezeu, care le-a făcut pe ele.
139. Cel ce
e sărac şi nu poate vătăma nu se socoteşte între cei evlavioşi.
Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu întrebuinţează
puterea spre rău, ci cruţă pe cei umiliţi, pentru evlavia sa
întru bună răsplată se va afla şi după moarte.
140.
Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de oameni ne-a lăsat
multe căi de mântuire care întorc sufletele şi le suie în
ceruri. Căci sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată,
iar pentru greşeli, pedepse.
141. Fiul
este întru Tatăl, Duhul întru Fiul, iar Tatăl este întru
amândoi. Iar prin credinţă omul cunoaşte toate cele nevăzute şi
gândite. Credinţa este consimţirea de bunăvoie a sufletului.
142. Cei ce
sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot
râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie
chiar de ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin,
prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi,
chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă nu
vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi
vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea
valurilor vieţii de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se
cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai
pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de
patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi
dispreţuindu-se pe sine, şi îmbătându-se de neştiinţă, se va
pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne
trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.
143.
Sufletul raţional stăruind neclintit pe lângă hotărârea cea
bună ţine în frâu mânia, pofta şi patimile sale nesocotite, ca
pe un cal. Şi biruindu-le, înfrânându-le şi stăpânindu-le pe
acestea se încununează şi se învredniceşte de viaţa din ceruri,
pe care o primeşte ca pe o răsplătire a biruinţei şi a
ostenelilor de la Dumnezeu cel ce l-a zidit.
144.
Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi
bunăstarea celor nevrednici nu se sminteşte dorindu-şi fericirea
lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte
lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia
ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede
că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei
trebuitoare.
145. Viaţa
trupului şi bucuria de multă bogăţie şi putere în viaţa
aceasta i se face sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa
purtată cu mulţumire şi moartea trupului sunt viaţă şi fericire
veşnică a sufletului.
146.
Sufletul raţional, nepunând preţ pe zidirea materială şi pe
viaţa cea vremelnică, îşi alege desfătarea cerească şi viaţa
veşnică, pe care le va primi de la Dumnezeu prin vieţuire curată.
147. Cei ce
şi-au înnoroit veşmântul întinează şi hrana celor ce se
apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare,
petrecând cu cei mai simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le
întinează sufletul prin auz.
148.
Începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul
raţional; iar începutul mântuirii şi al împărăţiei cerurilor
este dragostea.
149. Precum
un vas de aramă uitat multă vreme şi neînvrednicit de îngrijirea
trebuitoare e mâncat de rugină din pricina neîntrebuinţării şi
ajunge nefolositor şi urât, tot aşa şi sufletul, nelucrând şi
negrijindu-se de buna vieţuire şi de întoarcerea la Dumnezeu, şi
ieşind prin fapte rele de sub acoperământul lui Dumnezeu, e mâncat
de păcatul crescut din trândăvie în materia trupului şi se va
afla fără frumuseţe şi netrebnic pentru mântuire.
150.
Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă
cineva găseşte că e raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se
schimbe, dar tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de
cei buni şi se întoarce de către cei răi sau se mânie pe cei
păcătoşi, iar slujit fiind se milostiveşte să i se răspundă că
Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria şi
întristarea sunt patimi; nici nu primeşte daruri, căci atunci s-ar
birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau
rău, din lucruri omeneşti. El este numai bun şi numai folositor,
şi nu vatămă niciodată. În felul acesta El este totdeauna la
fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu,
şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărţim de
Dumnezeu. Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar
făcându-ne răi ne facem nouă vrăjmaş pe Acela ce nu se mânie
în deşert. Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu
să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc.
Iar când prin rugăciuni şi faceri de bine primim dezlegare de
păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu,
ci prin faptele şi întoarcerea noastră spre Dumnezeu vindecând
păcatul nostru, ne bucurăm iarăşi de bunătatea Sa. Încât este
totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cei răi sau
că soarele se ascunde de către cei lipsiţi de vedere.
151.
Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu e
altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar aceasta este
cunoaşterea lui Dumnezeu, care face pe om să fie fără pizmă,
înţelept, blând, îndatoritor şi milostiv după putere,
necertăreţ şi în toate după plăcerea şi voia lui Dumnezeu.
152.
Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile
trupului. Căci aflându-se în suflet necunoştinţa lui Dumnezeu,
patimile rămânând nevindecate fac sufletul să putrezească ca
printr-un puroi îndelungat. Iar pentru aceasta să nu învinovăţim
pe Dumnezeu, care a dat oamenilor pricepere şi cunoştinţă.
153.
Dumnezeu a umplut pe om de pricepere şi cunoştinţă voind să
curăţească patimile şi păcatul cel de bunăvoie, şi să
strămute ceea ce e muritor la nemurire, pentru bunătatea Sa.
154. Mintea
cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu cu adevărat vede pe
Dumnezeul cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur curat
celor curaţi cu inima.
155. Omul
care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită va lua
cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea. Iar stăpânirea
mâniei, limbii, pântecelui şi plăcerilor e de cel mai mare ajutor
sufletului.
156. Aceea
ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc lipsit
de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu,
care dă chip materiei ce vine în lume, şi e ziditorul şi meşterul
tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială
fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul
este chipul şi mintea, înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.
157. Pofta
din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile
întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se
cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa e dus
spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte.
158. Cea mai
mare şi fără leac boală a sufletului este necredinţa în
Dumnezeu şi iubirea de slavă. Căci pofta răului este o lipsă a
binelui. Iar binele stă în a face cu prisosinţă toate cele bune,
câte plac Dumnezeului a toate.
159. Numai
omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui
animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin
minte. Şi prin toate povesteşte oamenilor vrednici de El bunătăţile
viitoare.
160. Omului
credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimica nu-i
este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi
pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu
cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om.
161. Sfânt
se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea cea mai
mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai
fie păcat în om.
162. Numele
este însemnarea unuia dintre mulţi. De aceea e lucru fără minte a
socoti că Dumnezeu, care e unul singur, mai are alt nume. Căci
Dumnezeu aceasta înseamnă: Cel fără de început, care a făcut
toate pentru om.
163. Dacă
ştii că ai fapte rele întru tine, scoate-le din sufletul tău în
aşteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu şi iubitor de
oameni.
164.
Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dumnezeu omul care
neîntrerupt se nevoieşte să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar
nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care e bun în toate şi care
biruie toată plăcerea nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi
înfrânare.
165. Fă
bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe
Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni.
Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu
înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de
Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca
acestea. Iară lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a
sufletului care are minte.
166. Stihul
acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă ştiinţă,
pentru că unii au avut îndrăzneala să spună cu necredinţă că
ierburile şi legumele ar fi însufleţite. Le spun acestora:
Ierburile au viaţa firii, suflet însă n-au. Iar omul se numeşte
animal raţional pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă.
Celelalte dobitoace pământeşti şi din aer au glas în ele fiindcă
au duh (πνεϋμα) şi suflet. Şi toate cele care cresc şi scad
sunt vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi cresc, dar pentru aceea nu
au şi suflet. Iar deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt
nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte, suflet
şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele,
iar altele numai viaţă, ca ierburile. În ierburi dăinuieşte
viaţa fără suflet, fără duh şi fără minte. Iar toate
celelalte fără viaţă nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc
este într-o mişcare necontenită de la un loc la altul.
167. Când
primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii
răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de
aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să
te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.
168. După
cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la
viaţă se şi strică, aşa de la patimă începe păcatul. Să nu
zici, prin urmare, că Dumnezeu n-a putut tăia păcatul, căci cei
ce zic aşa sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie
Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar
Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le
minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de a deosebi binele. Deci
cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul
fără minte i se aruncă în braţe şi se laudă cu el, şi căzând
ca într-o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul
ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi
să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea şi
îndumnezeirea omului.
169. Cele
muritoare sunt nemulţumite de ele însele, ştiind de mai înainte
de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din
bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără
minte din răutatea lui.
170. Când
te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău aducându-ţi aminte
de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, şi
umplându-te de înţelegerea cea bună te vei veseli şi mai mult,
iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi
închiderea ochilor tăi vedere adevărată a lui Dumnezeu, atunci
tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul
şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de
va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult
decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia
I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.
1Dumitru
Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol.
I, p.174;
2Dumitru
Staniloae (trad), Filocalia, Ed. Inst. De Arte Grafice „Dacia
Traiană”, Sibiu, 1947, p. IX;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu