A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Și cîtă trebuință este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu tulburari întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. De asemenea nu putem păzi desăvârșirea statului bun și nu ne putem face părtași vieții adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. "Căci s-a tulburat, zice, de mînie ochiul meu". Dar nu ne vom face părtași nici de înțelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiți de toți frații înțelepți. Fiindcă s-a scris: "Mînia în sânul celor fără de minte sălășluiește". Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminți. Căci scris este: "Mînia și pe cei cuminți îi pierde: Nu vom putea ține nici cumpăna dreptății cu inima trează, căci scris este: "Mînia barbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Nici podoaba și chipul cel bun nu-l putem dobîndi, cu toate că ne laudă toți, căci iarăși scrie: "Barbatul mînios nu este cu bun chip". Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârșire si poftește să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia și iuțimea. Iată ce poruncește vasul alegerii: "Toată amărăciunea și iuțimea și mînia și strigarea și hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea". Iar cînd a zis "toată", nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptățită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greșește, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa și să audă cuvântul Evangheliei: "Doctore, vindecă-te pe ține însuți", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoști".
Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbește ochii sufletului și nu-l lasă să vadă Soarele Dreptății. Căci precum fie că punem pe ochi foițe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, și scumpetea foiței de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot așa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuințăm mînia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gîndurilor pătimașe și iubitoare de plăceri. Așa ne învăță Proorocul zicând: "Mîniați-vă și nu păcătuiți"; adică aprindeți mînia asupra patimilor voastre și asupra gîndurilor rele și nu păcătuiți săvîrșind cele puse de ele în minte. Acest înțeles îl arată limpede cuvîntul următor: "... pentru cele ce ziceți întru inimile voastre, în așternuturile voastre vă pocăiți"; adică atunci cînd vin în inima voastră gîndurile cele rele scoate-ți-le afară cu mînie, iar după ce le veți fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniștei sufletului, pocăiți-vă. împreună cu acesta glăsuiește și fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui și adăugînd: "Soarele să nu apună peste mînia voastră, nici să dați loc diavolului"; adică să nu faceți pe Hristos, Soarele Dreptății, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mîniați prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de ședere în voi. Despre Soarele acesta și Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptății și tămăduire va fi în aripile lui".
Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ținem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbăticia și turbarea dispoziției lor pătimașe, țin mînia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii fată de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoștinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta și Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putință ca să fie bine primit darul pînă ce mînia și ținerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea și Apostolul, zicînd: "Neîncetat vă rugați" și "Bărbății să se roage în tot locul, ridicînd mâini cuvioase, fără mînie și fără gânduri", ne învăță aceleași lucruri. Rămîne așadar ca sau să nu ne rugăm niciodată și prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie și fără a ține minte răul. Și fiindcă de multe ori cînd sunt întristați sau turburați frații noștri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt tulburați, Doctorul sufletelor, vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei, ne poruncește ca nu numai cînd suntem noi mîhniți asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, sa-l tămăduim, dezvinovățindu-ne, si apoi să aducem darul..
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăță aceasta și din legea veche? Deși s-ar părea că aceasta e cu pogoramant, totuși zice și ea: "Să nu urăști pe fratele tău întru inima ta", și iarăși: "Căile celor ce țin minte răul, spre moarte (duc)". Deci și acolo se oprește nu numai mînia cu fapta, ci se osîndește și cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeiești, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea și pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca și când acolo n-ar fi cel ce ne pornește spre mînie, sau fiindcă e mai ușor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie și din voința de a nu ne învinui pe noi înșine și de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pricinile turburarii, poftim despărțirea de frați. Drept aceea pînă ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, nu este cu putință să ajungem la desăvîrșirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se cîștigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia și singurătatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămînea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia și retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai că le păzește patimile nevătămate, ci li le și acoperă, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înșiși de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune in minte năluciri de virtute și-i face să creadă că au câștigat îndelunga răbdare și smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească și să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care ii stârnește și-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca niște cai fără frîu, hrăniți multă vreme în liniște și odihnă, din ocoalele lor și tîrăsc cu și mai multă vijelie și sălbătăcie spre pierzare pe călărețul lor. Căci si mai mult se sălbătăcesc patimile in noi, cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem și umbra suferirii și a îndelungii răbdări, pe care în tovărășia fraților ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelasarea deprinderii cu oamenii și din pricina singurătății. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite în culcușurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, își arată toată turbarea lor, asemenea și oamenii pătimași, care sunt liniștiți din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziție a virtuții, își dau veninul pe fată când apucă pe cineva care s-a apropiat si-i întarata. De aceea cei ce caută desăvîrșirea blîndeții sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mînie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsuflețite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei și o azvîrleam, pentru ca nu-mi plăcea fie grosimea, fie subțirimea ei; asemenea și asupra lemnelor când voiam să le tai și nu puteam repede, sau asupra cremenii, cînd mă sileam să scapăr și nu ieșea foc îndată. Așa mi se întinsese coarda mîniei, încât o porneam și asupra lucrurilor neînsuflețite.
Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci și mînia din cuget. Căci nu folosește așa de mult a-ți ține gura în vremea mîniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît folosește a-ți curăți inima de ținerea minte a răului și a nu învârti în minte gînduri viclene asupra fratelui. Învățătura evanghelică poruncește să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inima rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăște pe fratele său, ucigaș de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziția de ură din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsîndu-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul și cu dispoziția de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă, nu numai pentru fapte, ci și pentru gînduri și hotărâri, precum însuși zice prin Prorocul: "Iată vin să adun faptele și gîndurile lor". La fel zice și Apostolul: "înseși gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor". Dar însuși Stăpânul, învățîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: "Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecății". Așa stă în copiile cele bune (cuvântul în deșert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voiește ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina și scînteia însăși a mîniei și nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină așa zisă întemeiată,mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.
Iar leacul desăvîrșit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne mintea, nu se va mai află întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cîrma dreptății. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufletul, cîtă vreme ne va stăpâni duhul mîniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în fată icoana morții, care nu știm când poate veni,să ne păzim pe noi înșine de mînie și să știm că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri, căci de vom fi stăpîniți de mînie și ură, vinovați vom fi judecății.(1)
Cugetare:
- Simplul fapt că nu am „dezactivat” mînia sau mai bine spus (cum vom înțelege în cele ce urmează) că nu am reașezat-o în funcția ei originală ne lipsește de capacitatea de a avea discernămînt autentic. Discernămîntul de care vorbim implică atît limpezimea minții cît și a inimii. Claritatea rațiunii și echilibrul emoțiilor. Acestea sînt afectate de prezența mîniei chiar dacă e doar mocnită, ascunsă, am spune „controlată” pentru că mînia este o denaturare, o desfigurare cu care ne-am învățat prea bine și care ne distorsionează cunoașterea. „Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. ”
- Toate patimile ne deformează percepția realității de nu mai știm ce e bine si ce e rău. Ba chiar ajungem de numim răul bine. Părintele Stăniloae scrie în Ascetica și mistica: „Prin patimi, care au ca motor ascuns mîndria, omul e așezat mereu înaintea vederii sale: nu vede realitatea și opera lui Dumnezeu, ținînd-o acoperită de sinea proprie. El își este sieși negură și fum.” Pe de altă parte, blîndețea e descrisă de Sf. Ioan Scărarul (după pr. Stăniloae) astfel: „Sufletul blînd e tronul simplității. Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înțelepciunii. Sufletele blînde se vor umple de cunoștință, iar mintea mînioasă conviețuiește cu întunericul și neștiința.” Iar părintele Stăniloae limpezește: „Omul blînd a înlăturat din sine toate pricinile care susțineau separația sa de semeni. Prin blîndețe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omenești din el cu firea omenească din ceilalți” „ Prin blîndețe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul ființei spirituale. [...] Simplitatea este o înțelepciune adîncă și mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blînd în situațiile tuturor. Tocmai datorită acestei înțelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blînd nu se tulbură și nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situație într-o lumină cu mult mai largă, ținînd seama de atîtea considerații pe care sufletul pătimaș nu le cunoaște sau le uită cu voia, obsedat de patima unilaterală.”
- Nu există motive de mînie care să fie justificate din punct de vedere spiritual. Zice Sfîntul Ioan Casian: „Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare. ”
- Mînia este denaturarea vigorii care ar trebui să fie proprie lucrării împotriva patimilor. Doar în această funcție ea este justificată: „Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri.”
- Dacă ni se întîmplă să cădem în mînie să nu stăruim deloc asupra ei, să ne liniștim de îndată. De vreme ce Hristos ne spune să nu ne ducem darul la închinare cu supărare, iar noi sîntem invitați să ne rugăm neîncetat, nu există nevoia unei întîrzieri în a stinge mînia. Cum ne rugăm neîncetat dacă ținem mînie- Ce discipoli ai Părinților sîntem dacă nu ne propunem să ne rugăm măcar perseverent dacă nu neîncetat?
- Uneori cînd ne mîniem sau supărăm ne vine să fugim, să ne ascundem de oameni și ne păcălim cu gîndul liniștirii în retragere/ refugiu. Dar ducem patima cu noi. „Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentrucă ne mîniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie...” Nu se cunvine să fugim pătstrînd patima și întărind-o ci să o confruntăm pînă o învingem.
- Nu ne este îngăduit să facem fapte ale mîniei, să rostim cuvinte mînioase și nici să adăpostim gînduri mînioase. Zice sfîntul: „datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget.”
- Arma împotriva mîniei este excluderea mîniei și a roadelor ei (fapte, vorbe gînduri) din setul de soluții la provocările zilei oricît de justificat ar putea să ne pară. Dacă o să „credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte.” o să putem înțelege mai bine lumea și evenimentele din ea și reușim să separăm mînia de soluții pentru a nu le contamina.