Ilie Ecdicul - Capete morale (II)

 

11. De suflet e legată pofta și întristarea; iar de trup plăcerea și durerea. Și pricina durerii e plăcerea; căci voind să fugim de simțirea apăsătoarea durerii, alergăm la plăcere. Iar a întristării e pofta.

Cugetare:

• În paragraful 11 ni se expune o învățătură de temelie cu privire la trup și suflet. Aceasta este fundamentul teologiei morale ortodoxe.
• Despre relațiile dintre poftă și întristare, plăcere și durere este important să medităm. 
• Din teologia ortodoxă învățăm că acestea sînt puse de Dumnezeu în creație spre bine.
• Deci sînt în sine și nealterat facultăți pozitive ale ființei umane. Ele sînt afecte de neînvinovățit. 
  
  
• Aceste cupluri, poftă-întristare precum și plăcere-durere au o funcție fumdamentală, simplă, dar totodată esențială de limbaj. 

• Înțelegerea acestei funcții aduce după sine reajustări ale perspectivelor de viață, a percepției propriului trup și a multor provocări întîlnite în viață.
• Să ne amintim că rolul simțurilor trupești este de a culege date din lumea materială și de a le transmite pe canale anatomice, neurologice minții. Să ne amintim că prin minte înțelegem (ca ortodocși) atît aspectele encefalice cît și cele în relație cu Rațiunea cerească.
• Astfel ne aflăm în dialog cu lumea.
• Și mijlocim dialogul dumnezeiesc cu creația materială.
• Să precizăm din nou, că folosim cadrele mentale simbolice și semantice ale Sf. Părinți, de aceea prin dialog înțelegem  διαλογίζομαι = dialoghizomai  ceea ce înseamnă a dezbate pentru a ajunge la un rezultat exact. 
• Deci partea imaterială a omului se află în dialog cu lumea materială prin și cu ajutorul trupului material. Un dialog menit a produce rezultate exacte.
• În acest cadru, la nivel trupesc, prin simțuri primim semnale despre lumea materială. Dacă obiectul investigat este folositor, primim un semnal pozitiv, dacă este nefolositor sau dăunător primim unul negativ. Altfel spus, în primul caz sîntem invitați, în al doilea respinși. Între aceste două semnale avem gradații. 
• De pildă, focul. Dacă bag mîna într-o flacără voi simți durere. Expunerea are două coordonate: intensitatea și durata. 
• Pot trece mîna prin flacăra unei lumănări dacă am o mișcare suficient de rapidă pentru a avea o durată mică de expunere, nu pot trece mîna prin flacăra unui cuptor de topit oțel mișcînd-o cu vreo viteză posibilă anatomiei umane.
• Pot scădea intensitatea expunerii corpului meu la căldura unui cuptor de topit oțelul prin distanță.

        Prin urmare:

1)  în cazul lumănării nu voi simți plăcere senzorială dar nici durere => este neimportant  pentru trupul meu dacă trec sau nu mîna prin flacăra lumănării;

2) în cazul expunerii mîinii la cuptorul din topitorie voi primi un intens semnal senzorial de durere => este foarte important pentru trupul meu să înceteze expunerea;

3) în cazul expunerii de la distanță la căldura cuptorului, voi putea să reglez semnalul  senzorial

spre pozitiv în funcție de necesitatea trupului meu de a-și regla temperatura de funcționare => voi simți plăcerea de a sta la căldură în zile reci.

• Dacă mă voi expune timp îndelungat la căldură confortabilă și chiar voi crește treptat intensitatea căldurii, trupul meu va învăța să funcționeze la temperaturi care înainte de aceasta ar fi suprasolicitat organismul și va renunța la necesitatea funcției de a regla temperatura trupului de la frig la cald. Desigur, nu brusc, dar în timp această funcție va fi tot mai puțin importantă și căile neuronale care o slujesc vor fi recalibrate în conformitate cu nevoile noi. 
• Corpul meu simte temperatura și o transformă în semnal (plăcere sau durere) în conformitate cu ceea ce i se stabilește la nivel trupesc ca normă ce asigură funcționarea în condițiile în care a funcționat în mod constant pentru o durată suficientă adaptării.
• Corpul nu va face filosofie și nu se supune ideologiilor oricît de măiestrit i-ar fi prezentate. El va căuta acel echilibru între factorii externi, cei interni și necesitățile de funcționare care îi vor asigura cei mai buni parametri. 
• Dacă se stinge subit cuptorul voi simți neplăcerea frigului mai degrabă mai puternic decît semenul meu care a trăit în mediul lui natural, firesc din punct de vedere fiziologic și ale cărui mecanismele de termoreglare nu au fost (re)calibrate la condițiile date de cuptorul încins.
• Dacă nu pot asigura curînd condițiile date de cuptorul cald va fi nevoie de atenție și un plan metodic de readaptare la firescul natural, voi fi atent să simt disconfortul recelui fără a risca îmbolnăviri dar știind ca fără acest disconfort nu mă voi readapta condițiilor. 
• Să mă păstrez sănătos fără ajutor exterior e un deziderat natural. Cuptorul este un ajutor cînd capacitatea mea de termoreglare este depășită, dacă mă folosesc abuziv de avantajele lui devin legat de el, de ceea ce consumă pentru a genera caldură, de costurile legate de funcționarea lui ș.a.m.d.

• Aceasta explicație simplistă poate fi folosită pentru înțelegerea altor situații mult mai complexe. 
• Iar cum în ortodoxie nu ne limităm existența la trup în dauna sufletului și nici nu desconsiderăm trupul pentru a ne limita la lumea nevăzută, cuplul plăcere-durere produce relații cu cuplul poftă-întristare. Trupul este în relație cu sufletul.
• În cele sufletești într-un mod asemănător poftesc cele bune și mă întristează cele rele. Îmi pot deregla percepția realității într-un mod asemănător cu dereglarea precepției caldului și a recelui. 
• Așa cum pot ajunge să tînjesc după căldura cuptorului în condiții de mediu altădată perfecte pentru mine, pot ținti prin poftă ceea ce nu e important pentru suflet. 
• Cum pot simți  în mod real, nu închipuit, frig în condițiile în care înainte de gingășire aș fi simțit temperatură confortabilă, pot simți întristare în condițiile în care sînt lipsit de cele care prin natura lor nu sînt importante dar au fost promovate (adesea) pînă la nivelul de necesități.

• De aceea pricina plăcerii este durerea, fiindcă, odată dereglați din firescul nostru simțim durere de fiecare dată cînd nu ne satisfacem plăcerea (neimportantă dar promovată ca fiind astfel). De asemenea poftind cele neimportante ne întristăm cînd sîntem lipsiți de ele.
• În această situație trăim dezorientați și cu libertatea firească furată de  ce din afară si de eforturile de a ni le asigura.

______________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283

Avva Ioan Casian - Despre întristare

 

    A cincia luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osîrdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinueşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-l ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii. 

    De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfîrşit îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie ranele sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărtindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. 

    Cînd aşadar pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite", ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace." Deci mai întîi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău". Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trîndăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune.

    De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.(1)

Cugetare:

• Întristarea întunecă toate capacitățile sufletului. 
  
  
• Blochează orice demers duhovnicesc (rugăciune, citiri, practica virtuților, întîlnirea cu frații de credintă). 
  
  
•  Ne face să nu avem răbdare cu alții, să nu ne putem smeri, să ne considerăm răniți de închipuita dezamăgire produsă de semeni, să nu le urmăm sfaturile bune și să îi repezim sau îndepărtăm ca pe unii ce ne-ar face rău.
   
• Ne îndeamnă să ne izolăm.
  
  
• Ca orice patimă este denaturarea „întristării cea după Dumnezeu” care este materialul fundamental al pocăinței. 
  
  
• Cele două feluri de întristare le deosebim prin aceea că vedem în cea rea că ne face leneși, delăsători, nerăbdători, disprețuitori, morocănoși, cîrtitori, mînioși, certăreți, leneși la rugăciune (zicem: „așa m-a enervat X că nici nu m-am mai putut ruga”), vedem că ne împinge la auto-victimizare,  că ne îndeamnă să vedem răul în oameni, să-i vorbim de rău și să ne ferim de comunitatea celor care caută virtutea. Cea bună  ne face să fim harnici și ascultători, prietenoși, smeriți blînzi, bucuroși, generoși, răbdători atît cu semenii cît si cu necazurile.
  
  
• Ne putem feri de întristare și chiar vindeca de ea prin calea filocalică: rugăciune neîncetată (perseverentă măcar), meditații duhovnicești (scripturistice și patristice/ filocalice) și întîlnirea cu cei evlavioși (În ziua de azi am spune petrecerea timpului cu cei evlavioși. Dacă petrecem mai mult timp pe internet, medii sociale și filme, televiziune etc decît cu frații de credință importanța întîlnirii cu oamenii evlavioși scade către nesemnificativ.)

____________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 114 - 116

NEFERICIRE, ÎNTRISTARE, DEPRESIE

Felul în care Sfinții Părinți văd¹ lumea nu este produsul vreunui moft și nici nu poartă eticheta vreunei filozofii politice ori prețul vreunei corporații. Acesta izvorăște din Adevăr. Dintr-o relatie specială cu Adevărul, de la persoană la persoană. Pentru noi ortodocșii, Adevărul este Hristos, persoana treimică și întrupată. Așadar pentru noi, trupul omenesc cunoaște adevărul la scară celulară, s-a întrepătruns cu el. Toți cei botezați putem cunoaște adevărul prin această relație. Însă nici măcar sfinții nu s-au născut sfinți. Pe măsură ce au trăit în conformitate cu Adevărul, au devenit asemenea Lui și au putut exprima valori neperisabile în cuvinte. Sfîntul Antonie cel Mare ne învață acest lucru:

„Mintea vede toate, chiar și cele din ceruri. Și nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este de neînțeles, iar cuvîntului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat.”²

Totuși, pînă la sfințenie, trăim în minciună. Sfințenia este semnul că desăvîrșirea omului în Hristos este lucrătoare. Aceasta e o lucrare eternă întrucît ea are loc prin „unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfîrșit, ținta unirii cu El, sau a desăvîrșirii noastre, nu corespunde niciodată vreunui capăt, de la care să nu se mai poată înainta.”³

Fericirea este starea de bine rezultată din această lucrare. Ceea ce experimentăm la nivel emoțional și care nu se află în legătură cu Adevărul este nefericire. Din cauza patimilor noastre nu avem o raționalitate limpede ci una bolnavă care cotează ca fiind fericire orice stare de satisfacție a simțurilor și orice moment de acalmie.

Unii, aflați încă în avîntul patimilor, se simt fericiți, alții avînd deja sufletul amorțit se conving singuri că sînt fericiți. Pe aceștia îi lasă Dumnezeu să traiască asemenea bogatului nemilostiv⁴ din Evanghelia duminicii a XX-a după Rusalii. Dar cei mai mulți încep să se dezmorțească și chiar să trăiască o viață cu angajamente religioase, mulți dintre aceștia sînt chiar practicanți consecvenți ai credinței aflați la începutul luptei de despătimire. Aceștia din urmă încep să cunoască Adevărul dar fie nu au reușit să transforme în trăire acest eveniment, fie doar încep să simtă amărăciunea care vine din plăcerea simțurilor sub formă de falsă fericire. Așadar încep să înțeleagă că fericirea nu stă în plăcere și se angajează într-un efort ascetic și de disciplină religioasă dar care, pentru că încă sînt niște moleșiți și alintați, le găsesc neatractive și astfel se pomenesc lipsiți de alintul plăcerilor și captivi într-o viață care le pare fadă. 

Evagrius of Pontus, fol. 49vhttp://evagriusponticus.net/images.htm

Avva Evagrie Ponticul ne explică în cel fel se săvîrșesc cele descrise spunînd că aceștia din urmă sînt captivii ispitelor unui drac:

„Toți dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primește sa facă aceasta, ci el ucide gîndurile celor care au început aceasta viețuire tăind și uscînd prin întristare orice plăcere a sufletului...”⁵

Sfîntul Ioan Casian, asemenea lui Evagrie, vede nefericirea ca fiind lucrarea unui duh necurat și viclean care are ca scop împiedicarea progresului duhovnicesc și o descrie astfel:

„Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului și-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-și facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri și nu rabdă pe om să fie blînd și smerit față de frați. Îi pricinuiește scîrbă de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții.”⁶

Întristarea distruge orice bucurie, nici una nu este destul de mulțumitoare pentru cel care îngăduie acestui duh să se instaleze. Rugăciunea devine formală, cîta mai este, fiindcă în scurt timp cel rănit de întristare va ajunge la concluzia că nu are stare de rugăciune sau chiar că nu are rost să se mai roage. Acest drum duce la pierderea credinței. Citirea Sfintei Scripturi și a învățăturii Sfinților Părinți este de asemenea înlăturată. De tot în cazul celor cei loviți puternic de întristare, doar pentru a fi înlocuite de citiri nefolositoare și netămăduitoare de cei care sînt neîndepărtați de alintări. Iar lucrarea aceasta devastatoare se împlinește prin îndepărtarea de comunitatea sănătoasă, de oamenii aleși și folositori, de semenii care se pot implica în tămăduirea sufletului celui îmbolnăvit de întristare. Adică de Biserică.

De aceea se întîmplă ca unii să fie nefericiți într-una. În limbajul de azi am spune că au nefericire cronică sau că sînt deprimați. Nu vorbim de stări episodice de nefericire ci de o stare constantă de nefericire întreruptă arareori de efemere momente frumoase.

Această nefericire este marcată de sentimentul de deșertăciune fiindcă vine din căutarea infinitului în finit, a veșniciei în cele trecătoare. Iar cînd facem acest lucru nu mai cautăm pe Dumnezeu și nici pe noi înșine în lumina Adevărului⁷, ci cultivăm o răscolire a celor materiale care ne înconjoară, atît de profundă încît nu doar că ne rănim dispozițiile sufletești dar și îmbolnăvim trupul sau chiar mai mult decît atît, înscriem în moștenirea trupului nostru acest eșec.

http://sonjalyubomirsky.com/

Cercetătoarea Dr. Sonja Lyubomirsky⁸ a documentat o teorie care subliniază cîteva lucruri interesante. Primul este acesta, că nefericirea se înscrie în moștenirea trupului, în bagajul genetic.

Astfel apreciază că fericirea unei persoane este pe jumătate determinată de factori genetici, 10% de împrejurările vieții și 40% de comportamentul propriu.⁹ Astfel Dr. Sonja Lyubomirsky confirmă ceea spune Sfîntul Grigorie de Nyssa:

„ Răul s-a amestecat cu firea prin cei ce au primit de la început patima, însușindu-și patima prin neascultare. Precum firea animalelor de orice soi se continuă în șirul de urmași, încât cel ce se naște este asemenea cu cel care l-a născut, la fel se naște din om, pătimașul din pătimaș, păcătosul din păcătos.”

De altfel, pentru cei credincioși, informațiile pe care le regăsim în cercetările recente sociale, psihologice, filozofice sau altele asemenea sînt prețioase însă nu indispensabile, sfinții oferindu-ne călăuziri și moduri de viață la îndemîna fiecăruia.

În acest sens este interesat de urmărit cum personalități ale începutului de secol XXI cu recunoaștere mondială în domeniul științelor sociale aplicate descoperă cu bucurie și în urma unor eforturi cheltuitoare de resurse principii și enunțuri prezente și aplicate din antichitate în Biserica noastră. Iată de pildă o sinteză făcută de Tamara Star¹⁰ identifică aceste comportamente ca generatoare de nefericire:

1. Convingerea că viața este grea;
2. Convingerea că cei mai mulți semeni nu sînt de încredere;
3. Sublinierea răului din lume în dauna sesizării celor bune;
4. Invidia;
5. Încercarea de a avea controlul total al vieții;
6. Îngrijorarea pentru ziua de mîine;
7. Vorbirea de rău, nemulțumitoare și bîrfitoare;

Pentru orice credincios activ este simplu să observe că toate cele șapte puncte sînt prezente în învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii. Desigur, soluțiile date de autoare sînt rezolvări simptomatice. De pildă pentru a rezolva primul punct autoarea recomandă adoptarea unei atitudini de studiere curioasă a vieții în contrast cu una de victimizare, recomandă perseverență în găsirea și aplicarea soluțiilor în urma asumării responsabilității personale în situațiile dificile. Pentru a doua, întărirea încrederii în binele din oameni, în chestiunea răului din lume cei nefericiți sînt îndemnați să fie optimiști și echilibrați și așa mai departe.

Cu mult mai multă profunzime, sfinții descriu starea în amănunt și prescriu leacul. Dacă în paradigma actuală rezolvarea nefericirii se face prin automotivare în direcția adoptării unui comportament postulat a fi generator de fericire, la Sfinții Părinți nu întîlnim vreo recomandare care să implice doar resursele personale ci implicarea victimei întristării într-un efort conjugat de tip bisericesc în care omul se regăsește între Dumnezeu și Biserică.

Aceasta pentru că Biserica știe și ține seama de faptul că cel atins de întristare nu are voința intactă. El este bolnav și simplul fapt că înțelege că o atitudine optimistă este bună, că perseverența și orientarea spre rezolvarea problemelor sînt pozitive, nu îl ajută să pună în fapt aceste convingeri frumoase. Nu îi este ușor pentru ca voința îi este afectată și nu se poate motiva.

Sfinte Cuvioase Ioane Casian
roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi

Sfîntul Ioan Casian spune că întristarea ”se tămăduiește prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeiești și prin petrecerea cu oamenii cei cuvioși.”¹¹

În modul de viață bisericesc, ortodox, cel bolnav de întristare nu este lăsat să se motiveze singur ci i se oferă soluții concrete. Petrecîndu-și timp prețios cu cei cuvioși, între care de frunte este preotul său duhovnic, își întărește convingerea că Dumnezeu îi este alături, prin rugăciune și postirea impusă de viața bisericească cultivă o apropiere de El și o întărire a învățăturilor de viață precum și o creștere în har și voință, prin citiri spirituale și meditații duhovnicești își dezvoltă și întărește cunoașterea valorilor sănătoase care-i asigură nu doar tămăduirea dar și continuarea unei vieți dinamice, cu sens și în conștința valorii de sine date de prețuirea comunității. Această prețuire vine în contextul smereniei față de Dumnezeu, conștientizarea slăbiciunii umane și îndrăznirea către El în virtutea harului Duhului Sfînt primit prin Sfintele Taine.

Astfel credinciosul ortodox știe că deși este slab, deși greșește, i se cere să-și depășească slăbiciunea prin trăirea în fapt a învățăturilor de mai sus cu ajutorul Bisericii prin Harul dumnezeiesc din Sfintele Taine în Biserică, prin participarea vie a sfinților și tuturor semenilor ortodocși.

Așadar, dacă ați fost diagnosticați ca depresivi, sau dacă ați constatat că sînteți atinși de întristare așa cum este descrisă mai sus, puneți în practică sfaturile anterioare. Rugați-vă, citiți Sfinți Părinți, mergeți la slujbe și integrați-vă în Biserică prin Sfintele Taine spovedindu-vă și reglementîndu-vă viața ca să primiți Cuminecarea, participați la Sfîntul Maslu, rugați-vă să vă găsiți duhovnicul, dacă nu-l aveți. Apoi în conformitate cu îndrumările sale postiți și vă implicați în acte de milostenie și de filantropie punînd astfel în practică leacul recomandat de Sfîntul Ioan Casian. Fiți flexibili dar consultați duhovnicul pentru a vedea dacă ce vă doriți se încadrează în recomandările sfîntului.

______________

1Folosesc prezentul pentru că pentru noi sfinții sînt la fel de vii ca oricare persoană pe care o cunoaștem si pentru că viziunea lor își păstrează validitatea peste veacuri.

2Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 27;

3pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, ed. IBMBOR, București, 2002, p. 5;

4Luca 16, 19-31, Biblia sau Sfînta Scriptură, online: http://bibliaortodoxa.ro/despre.php, 29.09.2014, Mt. 24, 45-47 - pentru toate citatele scripturistice, cu precizarea că acolo unde se va cita din alte versiuni, acestea vor fi specificate ca atare;

5Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 60;

6Idem, p.114;

7Înțeles ca Hristos.

8Profesoară la Professor, University of California, Riverside, recunoscută ca o somitate în cercetarea fericirii, deși mărturisește despre sine că nu este deloc religioasă, își respectă ținuta de savantă și a făcut cercetări imparțiale cu privire la fericirea celor religioși. http://sonjalyubomirsky.com/ și http://www.psychologytoday.com/blog/how-happiness/200806/happiness-and-religion-happiness-religion consultate în 15 ian. 2015;

9Cf. Sonja Lyubomirsky, The How of Happiness, Penguin Press, 2008;

10http://www.huffingtonpost.com/tamara-star/7-habit-of-chronically-unhappy-people_b_6174000.html consultat în 15 ian. 2015;

11Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, 116;