Încă o cugetare cu referire la lăcomia pîntecelui

 

   „Dintre dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei care se ridică întîi la luptă sînt cei încredințați cu poftele lăcomiei pîntecelui, cei ce furișează în suflet iubirea de argint și cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toți ceilalți vin după aceștia, să ia în primire pe cei răniți de ei. Căci este cu neputință să cadă cineva în mîinile duhului curviei dacă nu a fost doborît întîi de lăcomia pîntecelui.” (1)

Cugetare:

• La nivel practic, stăpînirea lăcomiei pîntecelui este dezideratul inițial în demersul ascetic. La același nivel fundamental  se află controlarea iubirii de arginți (de avere, de cele materiale) și a slavei (aprecierii, laudei, valorizării) primite de la semeni. 
  
  
• Controlul lăcomiei pîntecelui este atît de importat încît de el depinde capacitatea noastră de a ne opune păcatelor. Evagrie ne spune că e dea dreptul cu neputință ca un om cumpătat (în ce privește hrana) să cadă în păcatul curviei. 
  
  
• Așadar, ceea ce am aflat la început despre postire și necesitatea cumpătării de fiecare zi este susținut de ce am aflat azi. Nu postim în hopuri. Nu facem patru posturi pe an ca să întrerupem perioadele de hrănire nestăpînită și neîngrijită. Ținem cumpătarea tot anul și în cîteva ocazii (patru azi, dar nu așa a fost mereu) înăsprim reținerea de la hrană pentru a supune trupul.

_____________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 85

Avva Ioan Casian - Despre duhul curviei și al poftei trupești

  

     

    A două luptă o avem împotriva duhului curviei și a poftei trupești. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare și cumplit război este acesta și luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se și în suflet și în trup. De aceea trebuie să dăm luptă din două părți împotrivă lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvârșitei neprihăniri și adevăratei curății, de nu se va adauga și zdrobirea inimii și rugăciunea întinsă către Dumnezeu și citirea deasă a Scripturilor și osteneala și lucrul mîinilor, care abia împreună pot să oprească cele neastâmpărate ale sufletului și să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de rușine. Mai înainte de toate însă, folosește smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inimă cu toată străjuirea de gândurile murdare, "Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" și celelalte. Deoarece și postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci și spre trezvia minții, ca nu cumva, întunecându-se de mulțimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri. 

    Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci și în meditație duhovnicească, fără de care e cu neputință să urcăm la înălțimea neprihănirii și curăției adevărate. Se cuvine așadar, după cuvântul Domnului, "să curățim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să se facă și cea din afară curată". De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, "a ne lupta după lege și a lua cunună" după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea și nevoința noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduința și nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul și ajutorul lui Dumnezeu se izbăvește de boala aceasta și se ridică la înălțimea curăției. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire și cel ce a călcat întărâtările trupului și plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputință omului (ca să zic așa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă și cerească cunună a sfințeniei și să se facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ și din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legați cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupești, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind și petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri. 

    Iar semnul că au dobândit desăvârșit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar și în vremea somnului nu ia seamă la nici un chip al nălucirii de rușine. Căci deși nu se socotește păcat o mișcare ca aceasta, totuși ea arată că sufletul bolește încă și nu s-a izbăvit de patimă. Și de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de rușine ce ni se întâmplă în somn, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci și a neputinței ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boală ce șade tăinuită în ascunzișurile sufletului. De aceea și Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzișurile sufletului, unde știe că stau și pricinile boalei, zicând: "Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a și preacurvit cu ea întru inima sa". Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioși și desfrânați, cât sufletul cel așezat înăuntru, care folosește rău ochii cei dați de Dumnezeu spre bine. De aceea și cuvântul înțelepciunii nu zice: "Cu toată străjuirea păzește ochii tăi", ci: "Cu toată străjuirea păzește inima ta", aplicînd leacul străjuirii mai ales aceleia care folosește ochii spre ceea ce voiește. Așadar aceasta să fie paza cea dintâi a curăției noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavolească viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inimă noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusit să rostogolească cugetul de la aceste fețe la năluciri rușinoase și vătămătoare. 

    De aceea și porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul șarpelui, adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se șerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim și celălalt trup al șarpelui, adică învoirea cu plăcerea și prin aceasta să ducă apoi cugetul la faptă neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: "în dimineți să ucidem pe toți păcătoșii pământului", adică prin lumina cunoștinței să deosebim și să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învățătura Domnului; și până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatra, care este Hristos. Căci de se vor face bărbați prin învoirea noastră, nu fără mare suspin și grea osteneală vor fi biruiți. Dar pe lângă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim și cuvinte de ale Sfinților Părinți. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: "Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". El știa că darul fecioriei nu se dobândește numai prin depărtarea cea trupească de muiere, ci și prin sfințenia și curăția sufletului, care se câștiga prin frica lui Dumnezeu. 

    Mai zic Părinții și aceea că nu putem câștiga desăvârșit virtutea curăției, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoștință adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei zăbovește în ascunzișurile sufletului. Dar ca să desăvârșim înțelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului și vom pune capăt cuvântului: "Căutați pacea cu toată lumea și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul". Că despre aceasta grăiește, se vede din cele ce adaugă, zicând: "Să nu fie cineva curvar sau lumeț ca Esau". Pe cât este așadar de cerească și de îngerească virtutea sfințeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci și cu zdrobirea inimii și cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin ațâțările poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregătește sfințenia nopții, așa și privegherea din vremea nopții deschide sufletului calea către curăția zilei. (1)

Cugetare:

• Înclinația aceasta apare de la cea dintîi vîrstă.
  
  
• Pornirile acestei patimi sînt și trupești și sufletești.
  
  
• Pentru a lupta cu folos împotriva curviei este necesar să:
             a) postim
             b) să avem pocăință pentru păcate
             c) rugăciune întinsă (perseverentă dacă nu neîncetată)
             d) lectura deasă a Scripturilor (și a Părinților, fără de care nu înțelegem Scriptura - Fapte 8, 30- 31)
             e) osteneala mîinilor - munci care implică îndemînările și acțiunile fizice.
  
  
• Smerenia e din nou subliniată ca însușire esențială în lupta împotriva patimilor.
  
  
• Paza inimii e importantă. Gîndurile pătimașe se acoperă cu emoții pentru a întuneca discernămîntul. Postul ajută la paza inimii și la trezvia minții, mutînd atenția de la cele trupești la cele duhovnicești.
  
  
• În spatele acestei patimi (al tuturor patimilor) e un demon care nu e de învins pînă nu acceptăm că mila lui Dumnezeu și ajutorul Său, nu eforturile, inteligența, moralitatea și resursele noastre ne scapă.
  
  
• Neprihănirea este starea naturală a oamenilor în Împărăție. Petrecerea în Ceruri este atît de intens pătrunsă de creșterea continuă a fericirii iubirii aproapelui încît nu poate accepta limitările inerente ale trupului.
  
  
• Doctoria pentru curvie (mila lui Dumnezeu prezentă în Sfintele Taine și chemată prin practica amintită) pătrunde în ascunzișurile sufletului pentru că nu trupul este bolnav de curvie, ci sufletul care îl folosește astfel. Nu strategiile trupești și lumești de ferire sînt eficiente, ci paza inimii. Despre paza inimii e necesar să mai vorbim. Pe scurt, la Părinți inima fiind centrul circulației sîngelui este și tronul vieții trupești, dar fiindcă doar circulația unui lichid nu e viață, e și tronul vieții spirituale. Inima unește materialul cu imaterialul. Cuvîntul grec pentru pază, φρουρά- froura- e înrudit etimologic cu prooroc, în sensul că cel ce păzește trebuie să vadă în depărtare, să distingă (discearnă) semne și să prevadă acțiuni. Paza inimii e, pe scurt, o stare de atenție la viața trupului și a sufletului și la gîndurile ce se nasc de acolo. Dar e necesară o aprofundare asupra subiectului.
  
  
• Lupta trebuie dusă de la răsărirea inocentă a momelii. Chiar simpla expunere la similarități inocente poate fi rostogolită de diavol în cel încercat spre patimă. προσβολή e tradus adesea de pr. Stăniloae ca momeală pe ideea că pros + bole sugerează o aruncare înainte și uneori are sensul de abordare (nu neapărat ostilă). Dar sensul primar este de asalt. E clar că în contextul nostru, e necesar să luăm măsuri ferme din clipa în care se pregătește  asaltul patimii. Atunci ar fi bine să cîștigăm lupta. Altfel, după momire, asalt, urmează învoirea - consimtămîntul - συγκατάθεσης. Imaginea folosită ulterior cu uciderea păcătoșilor de dimineață și pruncii Babilonului care ar putea deveni bărbați este foarte de folos prin simbolica ei și pentru a crește în înțelegerea simbolurilor psalmice, dar și pentru a înțelege importanța alocării eforturilor noastre în paza și prevederea momelii în capacitatea noastră de a lupta decisiv încă de la primele semne ale asaltului.
  
  
• Nu doar depărtarea trupească înseamnă neprihănire, ci curăția sufletească și sfințenia care se cîștigă prin frica lui Dumnezeu. „Mai zic Părinții” că nu putem învinge patima (curviei, în cazul de față) fără a dobîndi smerita cugetare. Și nici nu putem crește duhovnicește cu curvia ascunsă în suflet. Pe scurt: sîntem chemați să ne folosim de postire (nu doar alimentară), rugăciune (deasă, perseverentă sau continuă), lecturi din Scripturi și Părinți, practica străjuirii inimii cu aspectul luptei împotriva asalturilor patimilor și a curăției și smeritei cugetări care vin ca urmare a fricii Domnului.
  
  

_____________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 101

Cugetări patristice despre postire

  

  

    

”În ziua în care postești, să-ți fie de ajuns un pic de pîine, apă și legume, mulțumind lui Dumnezeu. Și socotind cheltuiala hranei pe care ar fi trebuit a o mînca în ziua aceea, să o dai unui frate sărac înstrăinat sau unei văduve sau unui orfan, și cel care primește, umplîndu-și sufletul său, se va ruga pentru tine Domnului.”                                 

                                                                                                                                    Avva Paladie

                                                                                                                             

   

"Dar postul mai înseamnă și un act de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că este un act de înfrînare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale și trupești, în așa măsură încît nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dîndu-ne iluzia, și trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista și parcă pentru ea ar fi toate. Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toți și toate."⁽¹⁾                                                                                                           

    " ... plivirea necontenită de patimi, afecte și de înclinări spre chemările răului, are ca o condiție neapărată ceea ce am putea formula în mod negativ: să încetezi de a fi tu însuți măsura lucrurilor. Dacă raportezi totul la tine ca la suprema măsură, te vei simți mereu iritat, ofensat și revoltat. În locul acestor mișcări de dezechilibru psihologic și moral, se recomandă practicarea răbdării, a blîndeții și a umilinței. Practicarea acestor virtuți își are razimul solid în exemplul totdeauna viu în minte al Mîntuitorului care, în mijlocul umilințelor și al ofenselor raporta totul la "voia Tatălui". Cînd Dumnezeu devine pentru tine și în locul tău măsura lucrurilor, ofensele de dinafară îți devin indiferente, impulsurile rele de dinăuntru se pot învinge cu ușurință fiindcă, față de lumea înconjurătoare și față de tine, ai atins starea de apatie."⁽²⁾

Cugetare:

• Uneori o să redescoperim cuvinte ortodoxe denaturate în semantica de azi. Cuvîntul restaurat pentru noi azi e APATIE.

• ἀπάθεια (în greacă), apathia (în latină) înseamnă lipsa suferinței, despătimire, eliberarea din robia emoțiilor.

• DEX 2009: APATÍE s.f. Stare, adesea patologică, de indiferență față de propria persoană și față de lumea înconjurătoare. (În unele concepții filosofice și religioase) Ideal moral care constă în înăbușirea oricărei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.

• Cuvîntul grecesc apatheia are sensul mult diferit de înțelesul (negativ) mult circulat de ”indiferent”. Acest din urmă sens este tributar presiunii neologismelor.  E atît de extins și de acceptat încît pentru a vorbi despre apatie în sensul corect e necesar să precizăm că avem în vedere contextul teologic ortodox sau pe cel filosofic- stoic.

• De aceea e mai clar să folosim un sinonim parțial, anume "despătimire".
  
  
  

________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, IBMBOR, București, 2002, p. 164 

2) Crainic, Nichifor, Sfințenia- împlinirea umanului, Ed. Mitr. Moldovei, Iași, 1993, p. 92

Sfîntul Ioan Casian - Despre înfrînarea pîntecelui

    

    ”Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pântecelui, care se împotrivește îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul postirilor și despre felul și cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinții Părinți. Aceștia n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtășirii de bucate, nici aceeași măsură pentru toți. Fiindcă nu toți au aceeași tărie și aceeași vîrstă; apoi și din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingașe a trupului, însa un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbuibare și de săturarea pîntecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare și mai ajutătoare spre curăție, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă pînă la o saptamână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se folosește adeseori și de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covîrșirea postirii, slăbește trupul și se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicești; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază și face să se nască în suflet nepăsare și moleșire. Au cercat Părinții și aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdețurilor sau a legumelor și nici posmagul nu-l pot folosi ca hrana toți. Și au zis Părinții că unul mâncînd doua litre de pîine e încă flamînd, iar altul mâncând o litra, sau șase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrînare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pîntecelui și să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci și mărimea cantității mîncărurilor face să se aprindă săgețile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pîntecele, naște sămînța desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci și săturarea de apă, precum și prisosul a orice fel de hrană o moleșește și o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pîine, cum zice proorocul (Iez. XVI, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii, când dăm trupului nu ceea ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu că să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură și cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfințenia. Regula înfrânarii și canonul așezat de Părinți, acesta este: Cel ce se împărtășește de vreo hrană să se depărteze de ea pâna mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature. Iar Apostolul zicând: "Grija trupului să nu o faceți spre pofte" (Rom. XIII, 14), n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieții, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăția desăvârșită a sufletului nu ajunge numai reținerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea și celelalte virtuți. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul și prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint călăuzește sufletul spre curăție, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci și lipsa poftei de-a-i avea. Reținerea de la mânie, de la întristare, de la slava deșartă și mândrie, înfăptuiește curăția întreagă a sufletului. Iar curăția parțială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea și postul. Căci este cu neputință ca cel ce și-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului și supunerea trupului nu numai prin post, ci și prin priveghere, osteneală și citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad și la dorul după împărăția cerurilor.” (1)

Cugetare:

• Recomandările cu privire la postire nu aparțin Sf. Ioan Casian, ci sînt de la Sfinții Părinți de dinaintea sa.
  
  
• Sfinții Părinți nu au uniformizat regulile postirii, ci le-au aplicat cu flexibilitate în funcție de vîrsta, sănătatea și slăbiciunea trupului.
  
  
• Structura universală a postirii este cumpătarea = fuga de săturare și îmbuibare. Cumpătarea este operațională atunci cînd ne îndepărtăm de masă cînd încă mai avem poftă și capacitate să mîncăm. Să mîncăm pentru a trăi sănătoși, nu pentru plăcerea gustului.
  
  
• Postirea zilnică este regulă patristică. Aceasta este mai recomandată decît postirile întinse. Cumpătarea zilnică este practica patristică mai agreată decît postirile mai severe dar întrerupte de perioade de negrijă sau grijă puțină.
  
  
• Atît severitatea exagerată, cît și delăsarea în postire pot aduce depărtarea de la lucrarea virtuților fie prin slăbire, fie prin moleșeală.
  
  
• Sfinții Părinți văd o legătură între nestăpînirea hrănirii și nestăpînirea sexualității. EI afirmă că este cu neputință să avem o sexualitate firească în condițiile unui trup îmbuibat.
  
  
• Doar reținerea de la mîncare nu sporește curăția sufletului. Ea trebuie să fie practicată împreună cu celelalte virtuți: smerenia (practicată prin ascultarea cu lucrul), ostenirea trupului, înfrînarea iubirii de avere, reținerea de la mînie, de la întristare, de la slavă deșartă și mîndrie.
  
  
• Așadar, disciplina zilnică propusă de Sfinții Părinți despre care scrie Sf. Ioan Casian constă în cumpătare alimentară, înfrînarea comportamentelor și atitudinilor, hărnicie care aduce osteneala trupului, rugăciuni și citiri (scripturistice și patristice).

________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 99