sâmbătă, iulie 31, 2021

Sfîntul Nil Ascetul - Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (X)

 




11. Căci am fost rînduiţi de Domnul să tămăduim, nu să întărîtăm pe cei uşor de rostogolit; şi să avem mai de grabă în vedere nu ceea ce ne place nouă, ci ceea ce foloseşte aproapelui, ca nu cumva, urmînd pornirilor noastre nesocotite, să facem pe mulţi dintre cei mai simpli să se smintească, dîndu-le prilej să poftească cele pămînteşti. 

De ce punem atîta preţ pe materia, pe care ne-am învăţat să o dispreţuim, legîndu-ne de bani şi de avuţii şi împărţindu-ne mintea în multe şi nefolositoare griji? 

Rîvna după ele ne depărtează de stăruinţa mai trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bunurile sufletului, iar pe de altă parte ea duce în mare prăpastie pe cei alipiţi de lucrurile vieţii, care socotesc bucurarea de avere ca cea mai înaltă şi mai strălucită fericire, cînd văd pe cei ce au făgăduit să se îndeletnicească cu filosofia adevărată şi se laudă că sunt mai presus de plăceri, că se străduiesc pentru acestea mai tare ca ei.

Căci nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să rîvnească la propriile lui rele.

Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osînda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ale celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. 

De aceea nimenea să nu se plîngă de cele spuse. 

Ci sau îndreptaţi cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele. 

Căci dacă e vorba să iubim înţelepciunea, sunt de prisos averile, iubirea de înţelepciune făgăduind înstrăinarea chiar şi de trup, pentru curăţia trupului.

Iar dacă vreunii rîvnesc să cîştige averi şi să se bucure de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin cuvînt această filosofie, odată ce prin fapte îşi arată înstrăinarea faţă de ea şi săvîrşesc lucruri străine de ceea ce au făgăduit, îmbrăcîndu-se cu nume cuvioase?(1)


Cugetare:

  • „Ci sau îndreptaţit cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele.”

  • Iată puterea simplității cu care Sfinții Părinți înțeleg Sfintele Scripturi. Dacă s-a scris în ele:

  • „[...] cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decît acestea, de la cel rău este.” Mt. 5, 37

  • Ei au înțeles că jurămîntul de care se vorbește este angajamentul, în acest caz cu însușiri spirituale.

  • Așadar, ori ne luăm legamîntul de a ne numi (identifica) creștini ori lepădăm chiar și numele acesta. 

  • Cu atît mai mult cu cît nu doar creștini ne identificăm ci creșțini ortodocși- dreptmăritori. 

  • Ori punem în practică învățăturile Părinților și observăm ceas de ceas și cu atenție felul în care o facem ori să recunoaștem onest că nu sîntem ortodocși.

  • Probabil ar fi recomandat să medităm la capitolul cinci al evangheliei Sf. Evanghelist și Apostol Matei cu multă stăruință la versetul 48.


________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 157


joi, iulie 29, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (IX)

 



10. Căci este ca și cum ar şi explica cineva despre folosul sănătăţii celor ce n-au fost niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala ofticei, iar povara aceasta a firii, care le-a devenit obişnuinţă, socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească. 

Se ştie că e de prisos orice cuvînt spre îndreptare, cînd năzuinţa celor ce ascultă, înclinînd spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca sfat. 

Mai ales cînd nădejdea hrăneşte pofta cîştigului, patima închide auzul la sfat, încît îndemnurile spre cuminţire nu află nicio putinţă de străbatere, cugetul fiind întins spre cîştigul dorit, chiar dacă este urît. 

Noi însă, o iubiţilor, care socotim că de dorul virtuţii ne-am lepădat de viaţă şi am respins poftele lumeşti şi am făgăduit să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încîlcim în frămîntările vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai-nainte? 

De ce ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzînd dorinţele celor mai slabi prin sîrguinţa noastră deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de avere?(1)


Cugetare:

  • Cîtă vreme păstrez o cît de firavă legătură cu bunul simț și rămîn fidel modelului ortodox de înțelegere a vieții nu mai este cu putință ca după primul paragraf al capului 10 să mai cad în capcana părerii prea bune despre mine însumi.

  •  Aceasta e din pricină că aflu profunzimea afectării mele de patimi. 

  • Sînt botezat de prunc, am primit Pecetea Darului Duhului Sfînt imediat după Botez. Sau, fiind matur am ales a mă boteza la o altă vîrstă. Au fost toate premisele ca viața mea să fie păstrată în lumina si lucrarea nealterată a Duhului Sfînt. Acest lucru alături de încrederea în purtarea permanentă de grijă a lui Dumnezeu pentru lume ar fi trebuit să fie îndeajuns ca aceas sfințenie a Sfîntului Botez și a Sfintei Mirungeri să rămînă trăsătura naturală a firii mele. Felul unic în care mă raportez la această identitate născută din sfințenie este natura mea. Firea mea.

  • Acesta sînt eu. Însă datorită libertății individuale care este protejată cu iubire și răbdare de Dumnezeu am crescut și trăiesc într-o societate care generează mai degrabă o cultură a păcatului decît una a sfințeniei și așa se face că dinainte de a înțelege, învăța și utiliza cuvinte am învățat să mă folosesc de păcate, patimi și slăbiciuni.

  • Din cauza frăgezimii pruncului acestea se imprimă la suprafața sufletului dau cu tăieturi si înțepături profunde. Astfel ajung patimile să fie cînd cauze, cînd componente, cînd interfețe ale atitudinilor, gîndurile, vorbelor și faptelor mele. 

  • Așa se face că sînt înșelat să accept ca trăsătură a identității mele aceste deformări ulterioare.

  • Ajung să cred greșit că acesta sînt eu.

  • Urmează apoi consolidarea acestor trăsături despre care în mod eronat cred că reprezintă firea mea, modul meu de a fi, identitatea dată de unicitatea mea ființială și eternă. 

  • Îndepărtarea acestor parazitări este dificilă, întîi pentru că nu o vedem necesară nefiind capabili să discernem între natura noastra sfințită și desfigurările patimilor, apoi este dificilă fiindcă ele au funcționat ca mecanisme angrenate la acea cultură și civilizație a păcatului despre care am scris mai sus.

  • Dacă totuși le identificăm ca atare și ne mobilizăm să le îndepărtăm ne aflăm în fața unui proces dureros pentru că diformitățile acestea, făcînd parte din construcții social-culturale împătimite participă înșelător la conștiința valorii de sine. 

  • Într-o cultură a păcatului, patimile și păcatele mele îmi oferă mai multe șanse de a fi prețuit de semeni și prin aceasta de a fi valorizat decît mi-ar putea oferi virtuțile care, fiind opuse și dizolvînd patimile, sînt percepute în cel mai bun caz ca exotism dar cel mai adesea ca valori care dușmănesc individul.

  • De aceea dacă aș cultiva defrînarea sexuală și mi-aș centra identitatea în sexualitate mi-ar părea dușmănoase valorile creștine cu privire la abstinență, iubire mai presus de sexualitate, decența de a nu înșela și recruta practicanți ai desfrînării. 

  • Aceasta în timp ce mi-aș declara împătimirea ca identitate.

  • Într-un mod mai subtil, dar de intensitate păcătoasă la fel de mare sau chiar mai mare, dacă am fost înrobit de împrăștiere, nestatornicie și individualism voi considera firesc să cultiv neascultarea și nesupunere. Ba chiar să mă mint că sînt abilități naturale sau duhovnicești. De aceea, cînd ascultarea nu slujește scopurilor date de străduința de a recolta recompensele patimilor mele mă întorc împotriva duhovnicului, îl vorbesc de rău sau chiar caut să găsesc un duhovnic care se atinge de patimile mele. Sau un surogat de duhovnic cum ar fi un psihoterapeut sau psiholog care în schimbul banilor plătiți pe oră se va strădui să clădească alături de mine un sistem conceptual care să nu se atingă de recompensele din patimi, să mi le explice din perspectivă identitară și să mă păstreze în confuzia delirului pătimaș.

  • În acest caz, din nou, patima însăși ar constitui identitatea mea protejată.


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 156

marți, iulie 20, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (VIII)

 



9. De aceea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea preadorită s-a făcut urîtă; şi dobînda  celor ce vieţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită amăgire.

Gem oraşele de cei ce rătăcesc prin ele degeaba şi sunt tulburați cei de prin case, cărora le e silă şi să-i mai privească, văzîndu-i că stăruie la uşi, cerşind tot mai neruşinat; iar mulţi după ce sunt primiţi în case, făţărind pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca făţărniciei gîndul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încît fac să se întindă peste toată viaţa monahală un nume urît. Şi aşa sunt alungaţi din oraşe ca o ciumă, cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; şi sunt izgoniţi ca nişte spurcaţi, mai rău decât cei umpluţi de lepră. Mai bucuros se hotărăște cineva să creadă tâlharilor şi spărgătorilor, decît celor ce se îndeletnicesc cu viaţa monahală, socotind că mai uşor pot să se păzească de răutatea vădită, decît de prefăcuta vrednicie de crezămînt, care unelteşte în ascuns. 

Aceştia nici  măcar n-au  început viaţa de evlavie şi nu cunosc folosul liniştirii, ci s-au și fost aruncat fără judecată în viaţa sihăstrească, poate de vreo strîmtorare oarecare au socotit lucrul acesta ca o treabă de   negustorie, bun pentru cîştigarea celor trebuincioase. Şi eu socotesc că ar face lucrul acesta  mai cuviincios, dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar socoti că înfăţişarea îi împiedică de la  primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrînd să plătească trupului birul datorat, să  nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-şi poftele lor nemăsurate. 

Dar a tămădui pe cei ce suferă de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(1)



Cugetare:

  • Continuă sfîntul să ne descrie căderile pe care le pot avea cei care iau asupra lor făgăduințele monahale iar noi vedem în acestea și căderile pe care preoții, episcopii sau chiar mirenii le-ar putea suferi. 

  • Pentru că descrierile punctuale ale acestor acte sînt doar niște particularizări ale vieții duble date de ipocrizia religioasă. 

  • Aceste păcate sînt cu atît mai grele cu cît ne folosim de aparența evlaviei ca de o pîrghie socială, profesională sau de afaceri. 

  • Din cauza acestor comportamente izvorîte din falsitate și prefăcătorie nu doar că Biserica este disprețuită, izgonită, vorbită de rău în societate ci, spune sfîntul, chiar numele lui Dumnezeu este batjocorit.

  • Implicațiile prefăcătoriei ortodocșilor sînt înspăimîntătoare. 

  • Iar sfîntul nu cunoaște gingășiile standardelor de comunicare actuale și nu ne ferește de aspra tristețe a realității cînd ne lasă să aflăm că „a tămădui pe cei ce suferă de aceste boli nevindecabile este foarte greu.” 

  • Faptul că le numește „nevindecabile” ne arată că ele nu pot fi tămăduite de vreo strategie sau metodă omenească. Faptul că ne spune că a le tămădui e greu, ne arată complexitatea cu care vindecă Harul lui Dumnezeu bolile duhovnicești. Față de această tămăduire cel bolnav este dator doar să arate disponibilitate însă, cei care s-au încurcat singuri în boli duhovnicești de greutatea celor amintite nu se pot mobliza nici măcar atît.


_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 155-156


luni, iulie 19, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (VII)

 





8. Astăzi, îndată ce şi-a luat cineva această cuvioasă schimă, pînă încă nu şi-a spălat petele sufletului şi nu şi-a şters din cugetare întipăririle vechilor păcate, ci se desfată încă slobod în nălucirile  acestora şi pînă nu şi-a povăţuit moravurile după regula făgăduinţii, nici nu ştie care este scopul filosofiei celei după Dumnezeu, şi-a şi însuşit o poză fariseică, dîndu-se pe sine de ceva mare după înfăţişare.

El umblă în toate părţile, purtînd unelte al căror meşteşug nu l-a învăţat, şi făgăduieşte după înfăţişarea văzută o ştiinţă de care încă nu s-a atins nici cu vîrful buzelor, fiind stîncă în loc de liman,mormînt văruit în loc de biserică şi lup în loc de oaie, spre pierzarea celor amăgiţi de înfăţişarea lui. Căci cînd unii ca aceştia fugind din Mănăstiri, fiindcă nu vreau să ţină pravila vieţii, se  destrăbălează prin oraşe, atunci traşi în jos de trebuinţele pîntecelui, poartă, spre amăgirea  celor mulţi, chipul evlaviei, ca pe-o momeală. 

Ei primesc să facă toate la cîte-i sileşte trebuinţa trupului.

Căci nimic nu silniceşte pe om mai mult ca trebuinţa trupului, care născoceşte o ieşire iscusită din cele mai grele lipsuri, mai ales cînd se adaugă şi lenea, care face să sporească, în chip viclean,  puterea de născocire a gîndului. 

Slujesc aşadar aceştia pe la uşile celor bogaţi, nu mai puţin ca paraziţii şi aleargă prin pieţe după aceştia ca nişte robi, alungînd pe cei ce se apropie de dînşii. Împingând pe toţi la o parte, ei se silesc să le facă trecere uşoară acelora. 

Şi toate acestea le fac pentru mîncare, fiindcă nu s-au învăţat să-şi taie plăcerea de la mîncările gustoase, nici nu vor să poarte la brîu, ca Moise, cuiul care stinge trebuinţa. Căci dacă l-ar purta, ar cunoaşte că lăcomia este hotarul oricărei plăceri de mîncări, şi lucrurile întâmplătoare, împlinind trebuinţa trupului, acoperă urîţeniile poftei care nu trebuie să vie.(1)



Cugetare:

  • Folosim des cuvîntul schimă. 
  • Îl primim și îl folosim în relație aproape exclusivă cu condiția și statutul monastic. Adică „a luat schima monahală” înseamnă că a îmbrăcat haina călugărească, a îmbrățișat viața monahală.  Schima mică este, în contextul acesta schima vieții de obște, iar schima mare este primită (îndeobște) de sihaștri sau de bătrînii (avva) încercați. Schima pare să fi fost instituită în monahism odată cu Regulile Sf. Pahomie cel Mare și o mie de ani nu a cunoscut grade (schimă mică și schimă mare). Sfîntul Grigorie Palama chiar spune explicit că nu există schimă mică, schima, singura are este, e cea mare.

  • Dar Biserica este un organism viu, care se adaptează fără să renunțe la identitate, în consecintă azi avem cele două feluri de schimă și rînduielile liturgice.

  • Ca să înțelegem profund ce este schima e necesar (din nou) să apelăm la etimologie. 

  • σχήμα - (citită schima sau schema) a dat în română pe lîngă „schimă” și cuvîntul „schemă” cu înțelesul pe care îl știm cu toți, anume de reprezentare simplificată, dar esențială.

  • În greacă are sensuri foarte lămuritoare pornind de la cel de „formă” și „aspect” la „mimică (facială)”, cuprinzînd și înțelesuri ca: mod de a fi, de a se purta, fel (natură), pași de dans diagramă.

  • În latină s-a tradus: „vestem” de la „vestis”= haină. Pentru că la latini actul îmbrăcatului are valențe culturale și simbolice. Îmbrăcatul la strămoșii latini este o asumare a identității și  a scopului prezenței într-un loc în anumit timp. Într-un fel se îmbrăcau strămoșii pentru o zi la plug, într-un fel pentru o zi la templu sau, mai tîrziu, la biserică sau pentru întîlnirea cu cei mai respectabili semeni. Așadar, vorba din popor  „nu haina face pe om” denunță nepotrivirea omului cu haina sa nu îndeamnă la renunțarea exigențelor cu privire la îmbrăcat așa cum este prea des folosită azi.

  • De aceea a rămas în mentalul tuturor popoarelor latine (și nu doar) un cuvînt care înseamnă că cineva primește o putere, abilitate sau încredere - învestire.

  • În concluzie, a lua schima înseamnă a îmbrăca un mod de viața care dă identitate și implică asumarea unor ținute morale, a unor obligații față de comunitate, a unor făgăduințe.

  • Desigur, sfîntul se adresează aici în mod direct celor care au ales drumul monahismului. Toată lucrarea este scrisă cu gîndul la ei. 

  • Acesta, însă, nu exclude poporul binecredincios. Vă amintiți, mai sus am stabilit că pentru Sfinții Părinți exigențele morale sînt aceleași atît pentru monahi cît și pentru popor. 

  • Capitolul acesta este, însă mult mai direct țintit spre comportamente și atitudini monahale sau clericale decît spre cele mirenești, deși mirenii pot învăța din ele și le pot modela astfel încît să le fie de folos în mărturisirea publică și în viața profesională.

  • Aflăm de aici importanța lucrării înspre sine, a exigențelor aplicate nouă înșine înainte de a ne aroga statutul de sfătuitori.

  • Descoperim pericolul de a ne închipui că avem o viață duhovnicească și de a fi ipocriți prin copierea fățarnică a celor care sînt vrednici de urmat. Dacă insist și exagerez în aspecte precum: păr, barbă veșminte, priviri, ton, cuvinte alese astfel încît să fie remarcate, încăpățînări de a sluji într-un mod care mă scoate în evidență, atitudini exigente care șochează sau chiar scandalizează, toate centrate în jurul persoanei mele indică incapacitatea mea de a mă preocupa de lucrarea interioară, mînuirea unor unelte care mă depășesc și înșelarea fraților și surorilor mele prin promisiunea unei cunoașteri care îmi este straină și doar de suprafață. 

  • De aceea mă numește sfîntul Nil:

    #stîncă în loc de liman - acea stîncă ascunsă sub ape care scufundă corabia celui neștiutor cînd crede că se îndreaptă spre loc păzit;

    #mormînt văruit în loc de biserică- în care intră neștiutorul încrezător că află Viața și găsește putreziciunea morții;

    #lup în loc de oaie - cînd acela care, deschizînd ocolul să se folosească de oaie, este sfîșiat de lupul (știutor) aflat la pîndă acolo;


  • Aceasta se face, după părerea sfîntului, prin ademenirea promisiunilor amăgitoare de duhovnicie care nu au temelie în eforturile ce privesc persoana proprie.

  • Și cei care sînt în lume pot cădea în aceeași ipocrizie și devin pentru familia lor, prietenii sau comunitatea din care fac parte tot: 

- stînci ucigașe ascunse în cale limpede, 

- putreziciuni în loc de Viață 

- lupi în loc de oi 

- prin arogarea unor discursuri publice nefundamentate pe trăirea proprie, maimuțărirea atributelor de duhovnici, diletantism teologic manifestat în foamea de a învăța și sfătui pe alții însoțită de disperarea de a posta public și a răspîndi ideile personale izvorîte din vieți abia atinse de asceza și exigențele morale ortodoxe.

  • Se cunosc aceste persoane după viața lor: înlăturați de la Sfintele Taine,  își trădează ipocrizia prin faptul că sînt oscilanți între ortodoxia canonică și adunături de caterisiți și eretici stiliști sau pretinși mărturisitori de catacombe, politicieni cu discurs anti-politic, corporatiști cu discurs anti-corporatist, nationaliști cu limba română violată de englezisme inepte,  îmbuibați cu conturi pe fiecare rețea socială existentă online dar protestînd că le sînt folosite datele private, trăind în situații necanonice cu femei sau chiar mai rău în desfrînări ale urîciunii, în timp ce caută locul de de sus sau din capul mesei pentru a înșela pe cei încrezători cu păruta lor profunzime și duhovnicie și a-i arunca pe stînci, la lupi sau în mormintele putreziciunii.

  • Și pentru ca nu cumva să fie treziți din delir se sfătuiesc cu vrăjmașul pentru a aduna în jurul lor doar acele cuvîntări care le confirmă bazaconiile (în sens tradițional, bazaconie= fărădelege). 

  • Își dau respect între ei și-și acordă autoritate unul altuia ca de la un bețiv la altul. 

  • Nu le pasă că împrăștie în ogorul ortodox cuvîntări sectante, idei și poziții ale fruntașilor eretici, că siluiesc cultura ortodoxă cu scîrnăvii produse în culturi care urăsc sfinții și pe Maica Domnului si care ne batjocoresc Sfînt Euharistie. 

  • Nu le pasă că frămîntă în aluatul prescurii ortodoxe sudorile și lepădările murdare ale ideologiilor urii și dezbinării și se scandalizează cînd cei păziți de sfinții filocalici le refuză paharul otrăvit în loc de Sfînt Potir și frămîntătura necrescută și murdară în în loc de Sf. Agneț.

  • Monahi, clerici și mireni înșelați de propria înșelăciune fiind putem ajunge să trăim o psihoză cu efecte spirituale devastatoare.

  • Putem ajunge să ne disociem de realitatea trîndăviei duhovnicești în care ne scăldăm și să ne îmbătăm cu slava deșartă suptă din laudele celor pe care îi înșelăm. Ajungem să ne zicem că păcatele noastre nu sînt destul de grave încît să ne încleșteze gura și să ne motiveze spre trăirea simplă a ascezei morale ortodoxe. 

  • Iar cînd vedem la lumina unui fulger sfînt realitatea ne „deprimăm” și iute căutăm să dăm vina pe alții pentru păcatele noastre.

  • E greu cuvîntul sfîntului fiindcă dacă medităm la el și-l actualizăm, ne dăm seama pe ce lume trăim. Ne putem descoperi printre cei descriși și ne putem simți neîndreptățiți ca bețivul care se scandalizează și-l înjură lovindu-l pe cel care-l pune la adăpost și-l îngrijește.

  • Dar bețivul se trezește și ține de el dacă vrea să-și depășească neputință și caută cu recunoștință ajutorul. 

  • Și eu, dacă mă recunosc în cuvîntul actualizat al sfîntului, mă pot îndrepta lăsîndu-mă cu recunoștință în brațele sfinților filocalici.

  • În legătură cu cele scrise mai sus, să ne amintim de părintele ascezei noastre - Marele Avva Antonie: 

„Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu vor să le asculte, dacă acestea vădesc nepriceperea lor, și vor ca toţi să fie ca ei.

La fel şi robii plăcerilor păcătoase se silesc șî sînt nerăbdători să-i arate pe toți ceilalţi, mai răi decât dînşii, căutînd să pară nevinovați în comnparație cu pe care îi arată plini de mulţimea relelor. 


Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: 

        - desfrânarea, 

        - mândria, 

        - căutarea lacomă a plăcerii,

         - mânia, 

        - neastâmpărarea limbii, 

        - furia, 

        - uciderea, 

        - tînguirea cîrcotașului nemultumitor, 

        - invidia,

        - lăcomia,

        -  rapacitatea,

        - autocompătimirea,

        - minciuna,

        - plăcerea,

        - lenea, 

        - întristarea din desconsiderarea de sine,

        - lașitatea, 

        - slăbiciunea închipuită, 

        - ura, 

        - predispoziția de a învinui pe alții, 

        - slăbiciunea voinței, 

        - rătăcirea (autoînșelarea),

        - ignoranța voită,

        - înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, 

        - sufletul acela se întinează şi se pierde.

Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.”

  • La vreme sfîntului erau de recunoscut prin faptul simplu ca se fereau de parcursul și rînduiala vieții mănăstirești. Azi tot după semnul acesta îi cunoaștem: fug de asprimea vieții, aleg mănăstirile care le oferă oportunităti de putere, faimă sau îmbuibare ori, în cazul preoților, din viața (adesea boemă să o numim delicat) de student sar direct în posturi de fală în marile orașe fără a-și asuma o ucenicie jertfelnică într-o parohie săracă pentru un timp consistent. Aceștia, în scurt timp vînează posturi administrative și „împingînd pe toți la o parte” „slujesc [..] pe la ușile celor bogați, nu mai puțin ca paraziții și aleargă [...] după aceștia ca niște robi, alungînd pe cei ce se apropie de dînșii.”

  • Aceste cuvinte grele ni le pune în față sfîntul Nil pentru a ne recunoaște dacă sîntem apucați de acest duh al trădării și a ne îndrepta. Și, cum spuneam, deși ele sînt nemijlocit adresate călugărilor și clerului ele pot fi și spre îndreptarea mirenilor căci problema aceasta a falsității și lipsei de ortodoxie autentică este de regăsit și în viața mirenească. Nici aici nu este îngăduit să fim falși, să ne prezentăm ca și cum am fi ortodocși cînd ne convine și apoi să fim oportuniști și înșelători.


___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 155

joi, iulie 15, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (VI)

 



7. Noi, însă, nu ne oprim de-a agonisi pămînt cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă, rîvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi. Oile vrem să ne dea din belşug lîna pentru trebuinţe; boii să ne slujească la lucrarea pămîntului, aducîndu-ne nouă hrană, iar lor şi celorlalte dobitoace, nutreţ; în sfîrşit vitele de povară, să facă mai aleasă hrana necesară, întregind cele ce lipsesc în ţară, cu mărfuri din străinătate, pentru a spori plăcerile vieţii noastre. 

Dar nu ne mulţumim numai cu atît, ci alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de cîştig, care nu ne lasă deloc vreme să ne gîndim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grija spre ele.

Iar pe urmă învinuim mai degrabă pe purtătorului de grijă (Proniatorul, pe Dumnezeu), decît pe noi înşine, pentru alegerea ce am făcut-o. 

Dar chiar dacă nu recunoaștem prin cuvînt, suntem vădiţi prin lucruri, că ne bucurăm de o vieţuire asemenea celor din lume, cînd ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai de grabă ne străduim în osteneli trupeşti. 

Astfel mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, şi că nu alegem viaţa, odinioară liniştită şi fericită, pentru altceva, decît ca printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu, să fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, cîştigând slobozenie spre plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. 

Mîndrindu-ne cu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la a abuza de alții, dar nu ca o pricină de smerenie şi de bunăvoință.

De aceea suntem socotiţi chiar de cei  ce trebuie să ne cinstească, ca o adunătură ușuratică. 

Ne călcăm în picioare unii pe alţii prin tîrguri,  într-o amestecătură de tot soiul, neavînd nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. 

Vrînd să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pentru ele, făcînd un spectacol de teatru din trăirea de odinioară.(1)




Cugetare:

  • Cei mai mulți dintre noi cunoaștem în detaliu simplitatea și austeritatea cerute de Domnul celor care îl urmează. Știm cele despre simplitate și încredere în Pronie (Providență) pe care sfîntul le-a menționat deja anterior:

  • „El a spus: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe si Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte pe ele"; şi iarăşi: „Priviţi la crinii câmpului, cum cresc şi nu se ostenesc, nici nu torc". Ba chiar a poruncit Apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimițându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni, când le-a spus: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa". El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele ce ne trebuiesc, decât sârguinţa noastră.”

  • Cu toate acestea, cînd sîntem în situații de viața obișnuite cultivăm cu fervoare  sarcini lumești cărora le atribuim o importanță și o  prioritate mai mari decît este necesar.

  • Cuvîntul acesta- „necesar” e de sorginte latinească și înseamnă (în latină) ceea ce este obligatoriu de obținut. Etimologia cuvîntului ne spune că nece sar este acel lucru sau faptă a cărui solicitare a cărei realizare nu poate fi negată.

  • Se pare că în ortodoxie avem o boală veche, nu observăm cu atenție împlinirea rigorilor morale. 

  • Așa pare fiindcă, iată, sfîntul Nil ne vorbește despre contemporanii săi și ni se potrivește nouă.

  • Asemenea acelora, nu doar că ne lăsăm răpiți de opulența celor materiale, dar mai și combinăm mîndria și nerecunoștința. Acestea împreună duc la o viață atît de preocupată de griji lumești încît nu cel care o trăiește nu mai petrece timp în conștiința prezenței lui Dumnezeu. 

  • Ceea ce este trist e că nu realizăm că viața noastră de ortodocși este pildă pentru lume și că atunci cînd eu am scăderi morale lumea le va atribui întregii biserici. Sfinți vor ajunge să fie disprețuiți de lume din cauza incapacității mele de a le imita viața.


________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 154-155



vineri, iulie 09, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (V)

 





6. Dar acea petrecere plină de osîrdie şi vieţuirea lor cerească a pălit pe încetul, ca o icoană din negrija celor ce au copiat-o în diferite vremuri, ajungînd la cea mai de pe urmă neasemănare şi îndepărtîndu-se cu desăvârşire de chipul cel dintâi. Căci cei ce ne-am răstignit lumii şi ne-am lepădat de viață şi am încetat de a fi oameni, străduindu-ne a ne ridica la firea îngerilor, prin acelaşi chip al nepătimirii, am început să ne uităm iarăşi cu dor la cele din urmă, tulburînd curăţia celor ce bine au vieţuit înainte de noi, prin griji lumeşti şi prin cîştiguri blestemate. 

Prin nebăgarea noastră de seamă, am făcut să fie huliţi cei ce puteau să fie slăviţi şi lăudaţi pentru virtutea lor. Coarnele plugului le ţinem păstrînd o înfăţişare cuvioasă, dar nu ne-am făcut buni pentru Împărăţia Cerurilor, pentru că ne-am întors la cele dindărăt şi ne prindem cu multă sîrguinţă de cele ce suntem datori să le uităm. Căci nu ne mai gîndim la lipsa de preţ şi la nestatornicia vieţii, şi nu mai luăm în seamă trebuinţa liniştirii pentru izbăvirea de vechile întinăciuni. 

În schimb preţuim îngrămădirea de lucruri şi cinstim griji, care n-au legătură cu ţinta adevărată, iar rîvna pentru cele materiale a biruit îndemnurile cele mîntuitoare. Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pămînteşti şi a poruncit să căutăm numai Împărăţia Cerurilor. Noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului, şi depărtîndu-ne de purtarea Lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mâini. 

El a spus: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe si Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte pe ele"; şi iarăşi: „Priviţi la crinii cîmpului, cum cresc şi nu se ostenesc, nici nu torc". Ba chiar a poruncit Apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimițîndu-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni, cînd le-a spus: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa".

El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele ce ne trebuiesc, decît sîrguinţa noastră.(1)




Cugetare:

  • Conceptul de artă este diferit astăzi față de perioada patristică. De altfel, azi legăm arta de un fel de creativitate înțeleasă aproape exclusiv ca fiind capacitatea de a produce noutate care să incite ceea ce definește artistul ca fiind estetic. 

  • Pare că acest demers este unul foarte complex și liber. Sfinții părinți nu l-ar fi văzut așa. Dovadă: arta icoanei.

  • εἰκών (icon)= imagine (copie), reflexie  (cuvîntul folosit în Facere cap 1, vers. 26) => Dumnezeu este autorul primei icoane. Omul e făcut să fie icoană după Dumnezeu. În acest context înțelegem ca autorul este Dumnezeu, artiștii doar propun perspective asupra operei dumnezeiești. 

  • Iconarul are libertatea de a-și sincroniza îndemînarea, perseverența și creativitatea cu cadrul canonului imnografic. 

  • În ortodoxie credem că icoanele multiplică icoanele nefăcute de mînă omenească. Desigur nu fiecare icoană măiestrită vreodată își are origine într-una miraculos apărută. Dar dacă ne amintim cele de mai sus înțelegem că sfinții reprezentați în icoane, au fost ei înșiși icoane în sensul menționat.

  • De aceea, icoanele respectă un tipar- numit izvod- o foaie ajutătoare cu ajutorul căreia se marchează reperele pe viitoarea icoană.

  • Așadar, se fixează un izvod peste materialul de icoană bine pregătit și, prin tehnici diferite, se marchează reperele. La îndepărtarea izvodului iconarul lucrează în cadrul acelor repere cu tehnicile prestabilite, adesea moștenite de la maistrul iconar.

  • Dacă izvodul a fost făcut neatent și a introdus abateri, acestea se vor transmite icoanelor ce vor fi făcute după el.

  • Dacă iconarul fixează greșit izvodul sau nu îl urmărește întocmai, omite repere și altele asemenea, icoana nu va fi întocmai cu cea al cărei chip trebuia să-l preia. Imaginați-vă ce se întîmplă cînd cineva face izvod după icoana cu abateri si cum șiragul abaterilor de îndesește.

  • La acest proces face referire Sf. Nil: încercînd să imite viața ortodocșilor apostolici, încă din epoca patristică au apărut abateri care au putut face ca vietuirea cerească a celor dintîi să ajungă a fi denaturată sub numele aceleiași ortodoxii.
  • „Căci cei ce ne-am răstignit lumii şi ne-am lepădat de viață şi am încetat de a fi oameni, străduindu-ne a ne ridica la firea îngerilor [...]”- aici sfîntul face referire la monahi. 

  • Este de reținut o caracteristică a ortodoxiei patristice: monahismul este, în acea epocă, mai aproape de un mod de viață decît de o organizare administrativ- clericală. Unii susțin că așa este pe alocuri și azi, și că așa ar trebui să fie. Cei mai mulți dintre noi putem să ne facem singuri o părere despre aceasta.

  • De aceea, avînd în frunte pe Sf. Vasile cel Mare, ortodoxia patristică nu recunoaște o exigență morală și ascetică specială monahismului și una mai laxă pentru poporul creștin de rînd.

  • Bineînțeles, nu dincolo de flexibilitatea impusă de viața concretă. De exemplu, nu fiecare creștin putea întrerupe lucrul pentru cel puțin jumătate de ceas la fiecare dintre cele 7 Ceasuri sau să meargă să spargă blocuri de piatră pentru construcții după nopți în șir de priveghere. 

  • Dar fiecare putea, indiferent de traiul său să respecte.
* rînduiala de simplitate în postire, 
* atenția asupra moravurilor 
* și să cultive rugăciunea scurtă și perseverentă.
  • Prin urmarea scopului vieții de ortodox, credinciosul- fie el laic sau monah- urmărește a lua firea îngerilor și a cîștiga nepătimirea.

  • Totuși ne dăm seama că nu facem acest lucru așa cum trebuie cînd am început să ne uităm iarăşi cu dor la (a)cele (obiceiuri păcătoase lăsate) în urmă”  tulburând curăţia vieții înaintașilor:
* prin griji lumeşti,
* prin câştiguri nebinecuvîntate,
* prin nebăgarea noastră de seamă, (neatenția la calitatea morală a faptelor), 
* prin ipocrizia de a „ține coarnele plugului cu înfățișare cuvioasă” dar fără a căuta mai întîi Împărăția lui Dumnezeu
* prin întors la cele dindărăt,
* prin multă sârguinţă de cele ce suntem datori să le uităm, 
* prin a nu ne mai gîndi la lipsa de preţ şi la nestatornicia vieţii,
* prin a nu lua seamă la trebuinţa liniştirii pentru izbăvirea de vechile împătimiri. 
* prin prețuirea acumulării de lucruri, 
* prin preocuparea cu griji fără legătură cu scopul vieții de ortodox,
* prin străduința pentru cele materiale 
* prin a lua îndemnurile mîntuitoare ca pe o prioritate redusă în preocupările noastre.




____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 153-154







joi, iulie 08, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (IV)

 





4. Căci El a tăiat cel dintâi calea acesteia (filosofiei) cu viața Sa, arătîndu-ne o vieţuire curată şi ţinîndu-Şi pururea sufletul mai presus de patimile trupeşti, iar mai pe urmă neprețuindu-l nici pe acesta, cînd mântuirea oamenilor plănuită de El I-a cerut moartea. 

El a învăţat prin acestea că cel ce şi-a ales să filosofeze drept trebuie să lepede toate cele plăcute ale vieţii şi să stăpînească cu putere peste osteneli şi patimi, neprețuind trupul, ba să nu mai aibă nici sufletul în cinste (Fapte 20,24) ci şi pe acesta să fie gata să-l dea, cînd ar trebui să-l lepede pentru dovedirea virtuţii. 

Iar această purtare, preluînd-o, au imitat-o Sfinţii Apostoli, lepădîndu-se de viață, îndată ce au fost chemaţi; şi părăsind ţară, neam şi tot ce aveau, s-au strămutat îndată la viaţa aspră şi ostenitoare, trecînd prin toate greutăţile. 

Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecînd în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii, mai pe urmă au înfruntat chiar şi moartea, urmînd întru toate Învăţătorului şi lăsîndu-ne prin viaţa lor chipul celei mai bune purtări.(Evr 11,37

Dar deoarece creştinii, care toţi sunt datori să-şi zugrăvească viaţa lor după acest chip, sau n-au vrut, sau au slăbit in voinţa de a-l imita, au rămas numai puțini care au putut să se ridice mai presus de turburările lumeşti şi să fugă de zarva oraşelor.

Aceştia, ieşind afară din învălmăşeală, au îmbrăţişat viaţa singuratică, făcîndu-se icoana virtuţii apostolice. 

În loc de cîştiguri, ei au ales sărăcia pentru a nu fi împrăştiaţi; în loc de hrană măestrit gătită, au preţuit mai mult pe cea simplă, din pricina răscolirii patimilor, împlinind trebuinţa trupului cu hrana întîmplătoare. Dispreţuind veştmintele moi şi peste trebuinţă, ca pe-o născocire a moleşirii omeneşti, s-au folosit de îmbrăcăminte simplă şi nebătătoare la ochi atîta cît era de neapărată nevoie pentru trup. 

Socotind că e lucru neînţelept ca, părăsind grija celor cereşti, să-şi ocupe mintea cu cele de jos şi cu cele proprii dobitoacelor, n-au cunoscut lumea, fiind în afară de patimile omeneşti. Nu era între ei vreunul care să aibă mai multe decît altul, şi vreunul care să aibă mai puţine decât celalalt, vreunul care să judece şi vreunul care să fie judecat.

5. Căci fiecare avea ca judecător nepărtinitor conştiinţa sa. Nu era unul bogat, iar altul sărac, nici nu se sfîrşea unul de foame, ca altul să se spargă de sătul; căci dărnicia celor ce aveau de prisos împlinea trebuinţa celor lipsiţi.

Erau toţi deopotrivă şi aveau aceleaşi drepturi, cei mai de frunte amestecîndu-se de bună voie cu cei mai smeriţi şi în felul acesta fiind scoasă afară inegalitatea.

Mai bine zis, nu erau nici atunci toţi deopotrivă, căci rîvna celor ce se sileau să se smerească mai mult susţinea şi atunci inegalitatea, precum o susţine acum nebunia celor ce se iau la întrecere care să fie mai slăvit. 

Era scoasă afară pisma; 

era izgonită ponegrirea; 

fusese pusă pe fugă slava deşartă;

era omorîtă mândria; 

erau împrăştiate toate pricinile de vrajbă. 

Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice, neprimind nici în vis nălucirile lor, pentru că dintru început s-au lepădat cu hotărîre de amintirea lor, ridicîndu-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.

Scurt vorbind, erau sfeşnice ce luminau în întuneric, stele nerătăcitoare, care străluceau în noaptea cea fără lumină a vieţii, faruri ale limanurilor, neclintite de furtună, arătînd tuturor cu uşurinţă cum să scape nevătămaţi de năvala patimilor.(1)



Cugetare:

  • „cel ce şi-a ales să filosofeze drept” este acela care a ales ca filosofia să fie relevantă prin perenitate. Dacă filosofăm fără Hristos, o putem face fascinant, putem atrage interes sau chiar admirație dar nu putem să ne folosim deplin de o filosofie sau un sistem filosofic care nu are împlinirea perenității, a țelului veșnic.
     
  • Filosofia este generatoarea civilizației, a culturii și a cultului. Cînd gîndurile oamenilor se alătură și se pun cap la cap creează sisteme de gîndire, acestea sînt ițele pe care se țese civilizația. 

  • Înțelegînd acest lucru realizăm importanța filosofiei în Hristos, sau- cum ne învață sfîntul Nil- a imitării modului în care Hristos a filosofat - a tăiat cale în filosofie, a generat civilizație, cultură și cult.

  • Ortodoxia este civilizația, cultura și cultul generată de filosofie care îl imită pe Hristos.

  • Citind scrierile sfinților Părinți întîlnim conceptul de imitare repetat cu insistență și mereu în același înțeles, ca metodă de a învăța a trăi ca Sfinții Apostoli deplinătatea vieții în Hristos. 

  • Am convingerea că meditația (meleti- μελέτη) asupra conceptului de imitare, a importanței sale în dezvoltarea umană și în preocupările omului antic și medieval este mereu urmată de răsplată spirituală.

  • Vă invit să revedeți și ca scris anterior despre imitație și mimă.

  • „Iar această purtare, preluînd-o, au imitat-o Sfinţii Apostoli, lepădîndu-se de viață, îndată ce au fost chemaţi; şi părăsind ţară, neam şi tot ce aveau, s-au strămutat îndată la viaţa aspră şi ostenitoare, trecînd prin toate greutăţile. 

  • Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecînd în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii, mai pe urmă au înfruntat chiar şi moartea, urmînd întru toate Învăţătorului şi lăsîndu-ne prin viaţa lor chipul celei mai bune purtări.(Evr 11,37) ”

  • Rostim atît de des în timpul rugăciunilor noastre „și într-una sfîntă, sobornicească și apostolească Biserică” crezînd adesea că aceasta semnifică doar că avem o doctrină autentică descendentă din învățăturile Sfinților Apostoli.

  • Iată că sfîntul Nil Ascetul ne învață mai mult. A avea credință apostolică înseamnă a practica imitarea lui Hristos în același fel în care au făcut-o Apostolii. 

  • Care sînt principalele caracteristici ale ortodoxiei apostolești? 

    1* „îndată ce au fost chemați”- amînarea de a transpune în viață învățăturile credinței noastre nu este o trăsătură apostolică. 

Urmarea neîntîrziată a lui Hristos este vizibilă și în Evanghelii. (Matei 4, 20 si 22). 

În timpul vieții noastre, Hristos ne cheamă la mărturisire apostolică. Acum o face prin Sfinții Părinți și duhovnicii noștri. Această neîntîrziere de a pune în viață chemarea hristică este caracteristica fundamentală a fiului și a fiicei duhovnicesc(i).

Așa cum Hristos, văzîndu-i pe viitorii apostoli i-a chemat și nu i-a obligat să îi audă chemarea sau să-l urmeze, așa duhovnicii noștri ne cheamă la trăirea ortodoxiei prin îndrumările și recomandările lor. Faptul că nu ne încalcă libertatea și nu folosesc constrîngeri nu înseamnă nici că obligativitatea de a practica ceea ce ne învață ei este opțională și nici măcar că putem amîna punerea în rînduiala recomandată de duhovnici . 

Ortodoxia noastră începe să devină apostolică dacă înțelegem trebuința neapărată de a trăi în rînduiala la care am fost chemați de Hristos prin duhovnicii noștri și importanța de a face acest lucru „de îndată”. 

    2* asumarea responsabilă a tuturor asprimilor care decurg din adoptarea schimbării vieții în acord cu chemarea hristică. 

„Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecând în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii,”- în această descriere nu vedem împlinirea vreunei condiții de succes și fericire postulate de omul contemporan, dimpotrivă. 

remarcat că deși sfîntul Nil ne învață să imităm pe Hristos și pe sfinți, nu spune că apostolii mimau că erau strîmtorați și imitau sărăcia și necazurile ci că au trăit realmente asemenea zile. 

De asemenea nu spune că aceștia căutau să-și provoace singur necazuri și sărăcie prin dezordine și iresponsabilitate sau că le cultivau fățarnic ci înțelegem că toate asperitățile pe care le putem gîndi nu i-au oprit de la a trăi valorile hristice și că au ales simplitatea.

Astfel și cei următori apostolilor- sfinții- au stabilit coordonate de viață dictate de alegerea liberă a simplificării vieții trupești în vederea aprofundării și îmbogățirii celei spirituale:

   # în loc de câştiguri, ei au ales sărăcia[..]; 

   # în loc de hrană măiestrit gătită, au preţuit mai mult pe cea simplă [...]

   # dispreţuind veșmintele moi şi peste trebuinţă,[...] s-au folosit de îmbrăcăminte simplă şi nebătătoare la ochi atâta cât era de neapărată nevoie pentru trup. 

    3* capacitatea de a închina integral viața lor acestei chemări. „au înfruntat chiar şi moartea”. A înfrunta este atitudinea care ține înaintea noastră ceva ostil. Nu este coliziunea și nici confruntarea cu acel ceva ostil. Observați structurile în+fruntare (de la in= în și frons= înainte, în față, frunte din latină) și con+fruntare (de la con= cu împreună + frons). 

Nu și-au căutat moartea dar s-au pregătit să o înfrunte și chiar au făcut așa cînd Dumnezeu a rînduit acest lucru.

  • „Căci fiecare avea ca judecător nepărtinitor conştiinţa sa.”

  • Conștiința de care ne vorbește Sfîntul este capacitatea de a cunoaște calitatea gîndurilor, cuvintelor și faptelor proprii.  

  • Există în cazul acestei noțiuni cîteva aspecte care sînt de folos. Acest cuvînt care vine din latinescul „conscĭentĭa , ae, f. conscio,” e format din prefixul con - folosit pentru a sugera unire, punerea laolaltă a mai multor obiecte și „scĭo , īvi, ītum,” = a și. El traduce în latină cuvîntul folosit de sfînt în greaca vremii, anume „συνείδησις , εως, ἡ,- sineidesis” care are prefixul sin- împreună și oida- a ști, a fi adus la cunoștință (συν- (siun-) +‎ οἶδα (oida).

  • Am fi tentați să folosim pentru traducerea în română „conștiință- cum este, în opinia noastră corect, dar și „discernămînt” - o alegere nu chiar potrivită.

  • Diferență care ne interesează este că prin termenul „conștiință” sugerăm unirea cunoștințelor în vederea contemplării calității lor. Conștiința contemplă și expune natura celor contemplate cu o fidelitate dependentă de puritatea cei. 

  • O imagine simplistă care a putea reprezenta adecvat lucrarea conștiinței ar fi aceea că pe fiecare gînd, vorbă, emoție sau faptă conștiința ar pune un indicator, cu cît e obiectul mai corespunzător moralei care susține conștiință, cu atît indicatorul este mai intens. Desigur conștiința ar putea face acest lucru tot mai desăvîrșit pe măsură ce ea însăși este transparentă față de Lumina care generează morale.

  • Pe de altă parte, cuvîntul „discernămînt” vine din dis- (“a despărți, a diviza”) +‎ cernō (“vedere, deosebire”) sesizează dacă gîndul, cuvîntul, fapta, emoția se află în acord cu valorile moralei, ia în calcul indicatorul pus de conștiință și le trece ca prin sită. Da, „cerno” - „cernere” a dat în română „a cerne” cu înțelesul de a alege printr-o sită.

  • Așadar, conștiință creează motivația obiectivă de a păstra morala. Pe măsura înaintării în despătimire ea este tot mai fidelă.

  • Discernămîntul, însă, împins de motivația conștiinței pune în operă libertatea (puterea) de  alegere oprind cele neadecvate.

  • Lucrul acesta îl sesizăm la începutul capului 5 pentru că după ce aflăm că fiecare dintre creștinii apostolici avea ca judecător propria conștiință ne este adus la cunoștință felul în care această conștiință conduce alegerile de viețuire: eradicarea sărăciei prin împărțire, cultivarea unei egalități în îndatoriri și în acordarea respectului și cultivarea intensității de a practica cele ale credinței cu entuziasmul celor care se întrec, probabil în sporturi, pentru a fi lăudați. 

  • Rezultatul acestui proces s-a văzut în stîrpirea invidiei, a ponegririi- a vorbirii de rău, a slavei deșarte, mîndriei precum și a oricăror cauze de dezbinare

  • „Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice, neprimind nici în vis nălucirile lor, pentru că dintru început s'au lepădat cu hotărîre de amintirea lor, ridicându-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.”

  • Viața este ceea ce mișcă trupul. 

  • Pentru a se mișca, trupul avea nevoie de coordonate. Aceste coordonate sînt obținute prin culegerea datelor cu ajutorul simțurilor trupești.

  • Este important să reținem: 

* viața mișcă trupul;

* mișcarea se definește în funcție de coordonate;

* coordonatele se obțin prin simțuri trupești;

  • În Facerea întîlnim prima referire despre viață în versetul 20 al capitolului 1: „Apoi a zis Dumnezeu: "Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Și a fost așa.”

  • Atît cuvîntul evreiesc נֶ֫פֶשׁ‎ - nefeș cît si cel grecesc ψυχή - psihe cuprind necesitatea prelucrării datelor culese prin simțuri. 

  • Nu se folosesc pentru plante, ci doar pentru creatura simțitoare. 

  • Amîndoi termenii sînt corelați mișcării aerului. 

  • E posibil ca aceasta legătură cu mișcarea aerului (vîntul?) să se fi făcut legătura cu ceatura materialnică. 

  • Moartea este despărțirea trupului de viață. Pierderea mișcării și a coordonatelor aduse de simțuri. Închiderea simțurilor.

  • Lumina pătrunde în ochiul mort dar nu creează semnal. Nu trece de el. 

  • Simțurile închise anulează semnificația lumii simțite de ele. La fel de bine ar putea ca acea lume să nu existe.

  • Dar dacă am spus ca lumina nu crează semnal/semnificație în ochiul mort e bine sa ținem seama că același lucru este valabil și pentru ochiul viu cînd este expus la radiații electromagnetice (lumina este o radiație electromagnetică) din afara spectrului vizibil.

  • Ceea ce nu înseamnă, în acest ultim caz, că acele radiații nu provoacă efecte (uv bronzează dar nu expune literele în întuneric), ci doar că nu creează semnal cu semnificatie.

  • „Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice [..]” iată că despătimiții nu mai percep semnalele, imboldurile patimilor. 

  • Oricît de puternice ar fi acestea. 

  • Nu le simt. Lumea patimilor nu produce semnal și semnificație celui despătimit. Este ca și cum nu ar fi, deși lumea patimilor produce efecte pe care despătimitului i se dă să le poarte.

  • Deci despătimiții sînt nesimtitori față de patimi dar nu nesimțiți față de cei pătimași.

  • Despătimiții „ [...] neprimind nici în vis nălucirile lor (ale patimilor)[...]” ne arată că este cu putință să ne bucurăm de curăția desprinderii de patimi chiar și fără a face efortul de a cenzura activ imboldurile lor, fiindcă acestea nu au semnificație „ pentru că dintru început s'au lepădat cu hotărîre de amintirea lor”. 

  • Visăm în somn adînc, în care simțurile noastre sînt închise.

  • În lumea elină, somnul este fratele geamăn al morții. (în miturile eline Hypnos este geamănul lui Thanatos). 

  • Capacitatea aceasta au dobîndit-o  „ridicându-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.”

  • Nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi sînt necesare modului de viață ortodox (filocalic).

  • Nu pot fi ortodox din cînd în cînd și nu mă pot despătimi începînd cu Vecernia de Duminică (slujită Sîmbătă seara) și terminînd cu Vecernia de Luni (slujită Duminică seara) așteptîndu-mă ca efectele dezastruoase ale patimilor mele să nu mai existe deși eu mă întorc la practicarea cu stăruință zilnică a patimilor.



__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 151-153


miercuri, iulie 07, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (III)

 





3. Iar cîţi dintre Iudei cinsteau această viață — şi aceştia sunt nepoţi ai lui Ionadab, — primindu-i pe toţi cei ce voiau să vieţuiască astfel, îi introduceau în aceeași petrecere. Ei locuiau pururea în corturi, înfrînîndu-se de la vin şi de la toate cîte ţin de vieţuirea molatecă, ducînd o viață sărăcăcioasă şi măsurată după trebuinţele neapărate ale trupului. Se îndeletniceau în schimb foarte mult cu deprinderile morale şi stăruiau mult în contemplaţie. 

De aceea se numeau şi Esei, numele arătîndu-i că sunt înţelepţi. Simplu spunînd, ei  înfăptuiau scopul filosofiei lor, întrucît faptele lor nu erau în contrazicere cu făgăduinţele.

Dar care era folosul acestor lupte şi al nevoinţei lor ostenicioase, odată ce tăgăduiau pe Hristos, orînduitorul luptei?

Căci şi aceştia îşi pierdeau răsplata ostenelilor, tăgăduind pe împărţitorul răsplăţilor şi al vieţii celei adevărate. De aceea şi ei au căzut din filosofie.

Căci filosofia este împreunarea bunelor moravuri cu cunoştinţa despre Cel ce este. 

Din aceasta însă au căzut şi Iudeii şi Elinii, respingînd înţelepciunea venită din cer şi încercînd să filosofeze fără Hristos, singurul care a arătat cu fapta şi cu cuvîntul, adevărata filosofie.(1)




Cugetare: 

  • În acest capitol vedem că pietatea onestă, pusă cu atenție in practică deși este lăudabilă nu trebuie lipsită de Hristos. 
  • Dar, lucru foarte important, sîntem informați și cu privire la schimbarea perspectivei asupra filosofiei. În prezența lucrării universale de mîntuire a Domnului Hristos filosofia se maturizează și primește un sens nepieritor.


_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 152