marți, noiembrie 23, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXVI)

 



28. De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan. (Ieș. 25, 36) Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii, trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană, celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici, pînă ce este neprimejdios de a le purta.

Căci desigur dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat, curăţind mîinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi-i curăţă pe alţii de astfel de pete, nu poate trece peste ele nemurdărit; căci însăşi amintirea obișnuiește să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urîte în semne săpate mai adînc, totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburînd-o prin desfăşurările cuvîntului ca prin nişte culori necurate. 

Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută niciuna din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenicioasă şi-i va scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor.(1)





Cugetare:

  • Aflăm calitațile unui povățuitor. Textul grecesc folosește pentru povațuitor termenul de „conducător” care a dat în cultura ortodoxă cuvîntul egumen (ἡγούμενος) ceea ce nu e un simplu sfătuitor. E un conducător. În limba română, sfat vine din съвѣтъ (sîvietî) care în treducere largă înseamnă ceva propus spre aprobare.

  • Putem sesiza o diferență culturală. Cîte vreme în cultura noastră, sfătuitorul este perceput ca cineva care își spune părerea și e treaba sfătuitului dacă o urmează sau nu, el fiind solicitat să își dea acordul, în cultura bizantină un sfat vine cu răspundere și din partea sfătuitorului acesta devenind astfel conducător spre împlinirea sfatului. Povățuitorul te ajută să dai viață sfatului fiindcă știe despre ce vorbește, are experiență si te poate călăuzi. „Povață” are o etimologie asemănătoare, rădăcina lui lingvistică a dat în varii limbi slave cuvinte care au în ele conceptul de a conduce, a călăuzi.

  • Așadar, povățuitorul trebuie să fie om de știință (επιστήμονα - în textul grecesc), în sensul ca trebuie să acumuleze înțelepciune și experiență, atenție și discernămînt prin implicarea sa în procesul despre care dă sfaturi.

  • De aceea el va avea capacitatea de a înlătura tot ceea ce este în plus, adică incert, nedovedit, neprobat- reprezentat simbolic prin usurătatea și negreala zgurei. Asemenea vasului de ablutiune, povățuitorul preia din necurățiile celor care se curăță cu ajutorul său dar acestea nu-i afectează natura.

  • Acest lucru este ignorat de mulți sfătuitori (profesori, coach, psihologi, psihoterapeuți etc), chiar și unii duhovnici îl uită (uneori voit, fiindcă e mai comod).

  • În cazul duhovnicilor descoperim că ei sînt expuși la viețile noastre. Ceea ce înseamnă că ceea ce ne-a rănit pe noi riscă să îi ranească, sau cel puțin să îi zgîrie și pe ei. Ceea ce ne-a înșelat pe noi, ceea ce ne-a momit pe noi în plăceri are puterea să îi întineze și pe ei. 

  • Duhovnicii noștri nu sînt spectatori și critici de artă invitați la filmul vieții noastre. Ei sînt însoțitorii care calcă în aceeași imală a păcatelor în care călcăm noi, de fiecare dată cînd le povestim căderile noastre și le cerem povață. 

  • Ei ne pot călăuzi fiindu-ne alături doar dacă știu să navigheze, cunosc terenul știu unde au harta scrisă de Sfinții Părinți. Altfel se rătăcesc și ei și devin pierzători și lotri de suflete.

  • Iar după ce este expus la neputințele, căderile și suferințele mele, duhovnicul spovedește pe altul sau pe alta. E scufundat în altă viață.

  • În cîte vieți este încercat duhovnicul meu? De aceea el trebuie să fie ca vasul de curățire ținut pe perechi de boi puternici să nu se răstoarne, căci nu ar mai putea curăți, să fie lipsit de zgura neștiinței, a teologiilor născocite și nu trăite și a pseudoștiinței fiindcă aceasta ar întuneca sfeșnicul și l-ar crăpa pînă nu ar mai putea ține lumina.

  • E bine să înțelegem că atunci cînd  sfătuim ne asumăm un rol încărcat de răspundere. Dacă sfatul este primit devenim povațuitori, călăuzitori, conducem pe cei sfătuiți. Acest rol este mistic fiindcă permite accesul la concepte (care generează valori, ce produc atitudini, de unde izvorăsc faptele). E un substitut de duhovnice. Dar dacă duhovnicului i s-a dat armură prin hirotonie și hartă prin ascultarea de Părinții patristici, ceilalți trebuie să fim precauți și doar ascultarea de conceptele și valorile exprimate în învățăturile Părinților pot constitui harta care ne ajută să nu o luăm razna.



_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 172-173




luni, noiembrie 22, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXV)

 




26. Astfel şi Nahaș Amonitul, (1 Regi 11,1) care se tălmăceşte şarpe, ameninţă pe Israel cel străvăzător să-i scoată tot ochiul drept, ca să nu mai aibă nicio înţelegere dreaptă, care să-l călăuzească la fapta dreaptă. 

El ştia că înţelegerea este pricina marii înaintări a celor ce vin de la contemplaţie la viaţa practică. Căci unii ca aceştia săvîrşesc fără greşeală ceea ce văd mai înainte, prin ochii pătrunzători ai cunoştinţei.

Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cît de cît să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcînd-o de la cunoştinţă şi trăgînd-o spre lucrurile pămînteşti, odată ce se află în cele înalte.

Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Iotam sichemiţilor, zicînd:

„Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăteşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu, oare, rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpînesc peste copaci"? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. 

Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpînirea, o stăpînire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în copacii supuşi, nimic care să o facă plăcută.

Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel precum vița, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpînească peste copacii pădurii, bucurîndu-se mai mult de rodul lor decît de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decît conducerea altora.



27. Iar blestemul, pe care l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceia. 

„Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele".

Aşa şi între oameni, odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atît pentru cei ce s-au supus unui învăţător neîncercat, cît şi pentru cei ce au primit stăpînirea în urma neatenţiei ucenicilor. 

De fapt neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales cînd la neştiinţa aceluia se adaugă trîndăvia lor. 

Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului.

Pentru că e lucru grav şi primejdios, atît neascultarea acelora, cît şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. 

Cei ce stăpînesc peste animalele necuvîntătoare, nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gîndurilor le face foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebue să se pregătească pentru o luptă obositoare.

Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei  să le cunoască cu îndelungă răbdare.(1)



Cugetare:

  • Adesea simțim deficiențele noastre duhovnicești. Și cînd ne dor căutăm soluții.

  • Desigur soluția simplă este să trăim clipă de clipă cu dorință de a asculta de Părinții Bisericii adică să le cercetăm învățăturile, să medităm la ele, să facem corelații, să punem în practică și să ne ținem de rînduiala de viață filocalică.

  • Fără compromisuri și soluții izovrîte din întunericul minților noastre împătimite.

  • În pilda amintită, copacii neroditori ai pădurii, nu pomii cu roadă, nu via încărcată simt nevoia să scape de dezordinea produsă de nerodirea lor și tot ce pot este să caute a se organiza (fără a se schimba ontologic) într-un sistem ierarhic.

  • Dar acest sistem nu este fundamentat pe rodire ci pe voința de a găsi forme exterioare și prestigiu.

  • De aceea nu reușesc să convingă nici un purtător de rod cu doar un mărăcine a cărui constituție fragilă și ușor inflamabilă duce la probabilitatea aprinderii pădurii.

  • Uneori simțim deficiențele noastre duhovnicești. Și cînd ne dor ne organizăm în forme exterioare și aducătoare de prestigiu lumesc. Comitete, comisii, organizații, caritate etc.

  • Dar pentru formarea unei comunități e necesară exprimarea practică și explicită a acordului că trăirea virtuților, cultivarea roadelor duhovnicești este liantul comunitar.

  • Noi ne îmbibăm în Sîngele și Trupul Potirului nu ne organizăm în jurul acestuia. 

  • Nu există comunitate filocalică fără atenția neslăbită asupra pazei gîndurilor, cuvintelor și a faptelor.

  • Nu pot fi și roditor și mărăcine.

  • Mărăcinele dă foc din cauza uscăciunii sale lipsite de viață și a slăbiciunii alcătuirii lui iar rodul dă viață.

  • Nu pot să fiu și ortodox (darămite filocalic) și chefliu în posturi, băutor de alcool, înfulecător de mîncăruri alese și ascultător de muzică împătimitoare.

  • Nu pot fi ortodox în timp ce mintea mea se organizează sub mărăcini cochetînd cu idei care își propun să dizolve valorile morale ortodoxe doar fiindcă mi se pare că sînt deschis la minte și îmi aduce un fermecător prestigiu să favorizez ideologii ale păcatului.

  • Astfel mintea mea devine pădure condusă de mărăcine.

  • În consecință este evident că o minte de acest fel se simte bine doar alături de minți asemănătoare si laolată nu pot decît să proiecteze între ele ceea ce ascund în umbra gîndirii lor: nerodire condusă de mărăcinele aducător de foc și distrugere.



_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 171-172






vineri, noiembrie 19, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXIV)

 



25. Fiindcă atunci cînd socotesc că e uşor să poruncească cu cuvîntul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se să le fie de folos celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere. 

Înveţe cei ce vreau, de la Abimelec şi Ghedeon, că nu cuvîntul, ci fapta duce pe începători la imitare. Cel dintîi, adunînd o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: „Faceţi şi voi în felul în care m-aţi văzut pe mine".(Jud 9,48) Iar celalalt, învăţîndu-i să facă o treabă ostăşească şi făcînd însuşi întîi acest lucru, a zis: „Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi". (Jud 7,17)

De asemenea Apostolul zice: „Trebuinţelor mele şi ale celor ce sunt cu mine au slujit mîinile acestea". (FA 20,34)

Dar însuşi Domnul făcînd şi apoi învăţînd, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta, decît pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngîmfare cele ce sunt de făcut.

Iar cînd par să ştie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Prooroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept.(Zah 11, 17 ) Căci nepurtînd grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii (contemplaţiei).(1)




Cugetare:

  • Sfinții Părtinți ne învață să nu dăm sfaturi pe care să nu le îndeplinim noi.

  • O asemenea trăsătură da pe față necurăția motivației noastre. Putem cunoaște sfătuitorii vicioși, setoși după mărire și după plăcerea care o extrag din poziția de conducere după incapacitatea de a ține ei înșiși rînduială.

  • Cuvintele sînt importante, dar fără susținerea faptelor nu produc acea forță care-i inspiră pe semeni la imitare, la acțiune.

  • Este de reținut:

               #Puterea contemplativă este lepădată de iubitorul de plăcere a puterii de conducere.

               #Faptele lipsite de contemplație se vestejesc.

              #Cei care mînuiesc sabia conducerii cu stîngăcie și în loc să o țină la șold, în teacă, o flutură, își taie brațul drept adică puterea făptuirii și își scot și ochiul drept- puterea cugetării corecte.


________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 170-171