Cugetări patristice despre postire

  

  

    

”În ziua în care postești, să-ți fie de ajuns un pic de pîine, apă și legume, mulțumind lui Dumnezeu. Și socotind cheltuiala hranei pe care ar fi trebuit a o mînca în ziua aceea, să o dai unui frate sărac înstrăinat sau unei văduve sau unui orfan, și cel care primește, umplîndu-și sufletul său, se va ruga pentru tine Domnului.”                                 

                                                                                                                                    Avva Paladie

                                                                                                                             

   

"Dar postul mai înseamnă și un act de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că este un act de înfrînare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale și trupești, în așa măsură încît nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dîndu-ne iluzia, și trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista și parcă pentru ea ar fi toate. Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toți și toate."⁽¹⁾                                                                                                           

    " ... plivirea necontenită de patimi, afecte și de înclinări spre chemările răului, are ca o condiție neapărată ceea ce am putea formula în mod negativ: să încetezi de a fi tu însuți măsura lucrurilor. Dacă raportezi totul la tine ca la suprema măsură, te vei simți mereu iritat, ofensat și revoltat. În locul acestor mișcări de dezechilibru psihologic și moral, se recomandă practicarea răbdării, a blîndeții și a umilinței. Practicarea acestor virtuți își are razimul solid în exemplul totdeauna viu în minte al Mîntuitorului care, în mijlocul umilințelor și al ofenselor raporta totul la "voia Tatălui". Cînd Dumnezeu devine pentru tine și în locul tău măsura lucrurilor, ofensele de dinafară îți devin indiferente, impulsurile rele de dinăuntru se pot învinge cu ușurință fiindcă, față de lumea înconjurătoare și față de tine, ai atins starea de apatie."⁽²⁾

Cugetare:

• Uneori o să redescoperim cuvinte ortodoxe denaturate în semantica de azi. Cuvîntul restaurat pentru noi azi e APATIE.

• ἀπάθεια (în greacă), apathia (în latină) înseamnă lipsa suferinței, despătimire, eliberarea din robia emoțiilor.

• DEX 2009: APATÍE s.f. Stare, adesea patologică, de indiferență față de propria persoană și față de lumea înconjurătoare. (În unele concepții filosofice și religioase) Ideal moral care constă în înăbușirea oricărei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.

• Cuvîntul grecesc apatheia are sensul mult diferit de înțelesul (negativ) mult circulat de ”indiferent”. Acest din urmă sens este tributar presiunii neologismelor.  E atît de extins și de acceptat încît pentru a vorbi despre apatie în sensul corect e necesar să precizăm că avem în vedere contextul teologic ortodox sau pe cel filosofic- stoic.

• De aceea e mai clar să folosim un sinonim parțial, anume "despătimire".
  
  
  

________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, IBMBOR, București, 2002, p. 164 

2) Crainic, Nichifor, Sfințenia- împlinirea umanului, Ed. Mitr. Moldovei, Iași, 1993, p. 92

Scrisori duhovnicești- Sf. Varsanufie și Ioan - Introducere (1)

Învierea- Teofan Cretanul, sec al 16l-ea

În ascensiunea noastră spre o viață cu valori patristice am găsit o primă treaptă potrivită la scara cea duhovnicească, anume colecția de scrisori duhovnicești a sfinților Varsanufie și Ioan, pe care vrednicul de pomenire părinte Dumitru Stăniloae le-a cuprins în volumul 11 al Filocaliei românești.
Introducerea pe care o face părintele Stăniloae este cuprinzătoare și limpede iar tot ce putem face este să detaliem anumite aspecte ținînd seama de caracteristicile comunității noastre, de lucrurile pe care, noi, cei implicați în activitățile acesteia, le găsim ca fiind importante.
Astfel, e atît de important să pricepem (1) felul în care se desfășoară lucrarea Duhului Sfînt în ce ne priveşte și care este rolul sfinților în ea, încît ar putea fi necesar să aprofundăm anumite afirmații făcute în deschiderea colecției, sub titlul “Conținutul scrierii”.

“Creştinismul este religia care asigură viaţa de veci  persoanelor omeneşti create de un Tată iubitor al unui Fiu iubit ca să extindă şi la ele iubirea Sa de Tată.” (2)

Despre viața eternă, în manualul său “Teologia dogmatică ortodoxă”, părintele Stăniloae ne învață cît este de  importantă viață veșnică pentru umanitate:

“Pentru această fază finală și eternă e toată viața în Hristos pe pămînt; pentru ea S-a întrupat, a murit pe cruce și a înviat Hristos și ne-a chemat și a rămas prin conlucrarea noastră î comuniune cu noi. Pentru ea este toată iconomia dumnezeiască gîndită dinainte de veci. Spre această desăvîrșire finală în Dumnezeu ar fi înaintat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea strămoșilor. Deci cu această țintă a creat Dumnezeu lumea.”(3)

Drumul nostru ascetic debutează cu asimilarea conceptului de “viață de veci” ca deziderat absolut și ca esență structurală a existenței personale.

Fără aceasta tot edificiul spiritual personal va fi înălțat pe o temelie înșelătoare. Învățătura despre viața de veci este elementul indispensabil declanșării “schimbării minții”, a ceea ce numim în ortodoxie “metanoia” (μετάνοια). Metanoia este reorientarea coordonatelor raționale în urma smeririi și a pocăinței.

La nivel practic, prioritatea ideii de viață de veci, produce schimbări la nivelul relațiilor dintre noi si semeni, fie ei din familie, fie în diferite grade de proximitate socială. De exemplu, în relația cu copiii voi avea grijă ca cerințele față de educație și școală să favorizeze copiilor mei accesul la viața de veci, înainte de a-mi proiecta ambițiile personale și de a îngădui ca presiunile sociale să modeleze sufletele copiilor mei. În relația cu soția/soțul, faptul că prioritatea o constituie viața de veci, mă face să privesc relația maritală ca pe o însoțire, un parteneriat pentru eternitate. Mizele mărunte rămîn mărunte sau chiar își reduc pînă la dispariție importanța. Subiectele care păreau a ridica dificultăți capitale sînt selectate de însăși relevanța lor pentru viața veșnică. Virtuțile înlocuiesc ambițiile și preconcepțiile pentru ca doar virtuțile sînt compatibile cu viața veșnică. Neînțelegerile care produceau ceartă, acum produc dezbateri în vederea identificării unor soluții cu perspective veșnice.

La nivel profesional au să apară schimbări care vor duce la redescoperirea unor mecanisme ale virtuților în care vom regăsi ca părți active smerenia, ascultarea, iubirea de aproape, lepădarea arginților și multe altele. Rămîne să descoperim fiecare noi aspecte pe care lumina vieții veșnice le scot la iveală în viețile noastre. Desigur, nu e ușor să trăim în detaliu această repoziționare, la urma urmei, e fermentul pocăinței, iar pocăința nu e confortabilă.
În cele din urmă, dacă e să-i facem pe sfinți părtași la viețile noastre, să ne motivăm la acest prim pas ținînd seama de cuvîntul Sfîntului Antonie cel Mare:
"Se cuvine ca oamenii să se nevoiească să-și îndrepte viată și obiceiurile după adevăr și cuviință. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc ușor cele dumnezeiești. [...]"(4)
________________
1) Cuvîntul “a pricepe” e bine să-l detaliem. Provine din latinescul “percipio”= per (prin) + capio (a ocupa/captura). În sensul de a înțelege, el aduce o nuanță diferită de “cunoaște”. El implică un act de culegere a informătiei, de însușire deplină ai ei și de asumare a manipulării cu deplină hotărîre și autoritate a acesteia. Informația este pentru cel ce pricepe asemenea unei capturi, a unei cuceriri. Odată ce reușim să cucerim ceva declanșăm fără întîrziere procesul de posesie și operăm cu resursele cuceririi. http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.04.0059:entry=percipio . A cunoaște, pe de alta parte, implică a deveni familiar cu ceva, prin apropiere și analiză. http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=cognita&la=la&can=cognita0&prior=et&d=Perseus:text:1999.04.0059:entry=percipio&i=1#lexicon
2) Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 11, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 7;
3) Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMO, București, 2010, p. 221;
4) Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 11, Ed. Humanitas București, 2008, p. 11;