37. Un asemenea zid îşi pune şi Moise sieşi, zicînd Israelienilor: „Ia aminte la tine, să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost stîârpiţi de tine".(Deut 7,2 ) Căci se întâmplă celor ce nu prea au grijă să ia aminte la cugetul lor, după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri încep să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva loc să pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedica intrarea, se vor sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-l să-şi facă vieţuirea o nouă luptă, după biruinţă.
Căci se întîmplă ca unele dintre patimi, după ce au fost îmblînzite şi învăţate să mănînce iarbă la fel cu boii, să se sălbăticească iarăşi, din negrija celui ce le paşte, şi să-şi recapete cruzimea fiarelor. Ca să nu se întîmple aşa dar aceasta, zice: „să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost nimiciţi de tine", ca nu cumva sufletul, câştigînd deprinderea de a se îndulci cu asemenea năluciri, să se întoarcă la vechea răutate. Ştiind marele Iacob, că acestea, atunci cînd sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urîte, ascunde pe zeii străini în Sichem. (Facere 35, 2-4)
Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde şi le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurtă, ci „pînă în ziua de azi", adică pentru tot timpul, întrucît „azi" se prelungeşte cu tot timpul, însemnînd totdeauna timpul de faţă. Iar Sichem însemnează luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor.(1)
Cugetare:
Prin referința la Deuteronom, capitolul 7, Sf. Nil Ascetul ne ajută să învățăm cum să folosim simbolurile scripturistice care transformă mesajul istoric al Vechiului Testament în învățătură mereu actualizată.
- Să reținem că Părinții:
* văd în Egipt stăpînirea pe care o fac patimile asupra omului,
* robia egipteană este pentru ei, așadar, robia patimilor.,
* pămîntul făgăduit este sufletul care trebuie eliberat, luat în stăpînire și supus rodniciei eliberării de patimi,
* neamurile care ocupă țara făgăduită reprezintă mulțimea de păcate care sînt învechite, care se simt îndreptățite să fie acolo și care luptă pentru a nu fi înlăturate.
* fiicele simbolizează cele subtile, cum ar fi gînduri, vorbe,
* fiii sînt construcțiile concrete ale făptuirii,
Tăria păgînilor din pămîntul dat spre moștenire poporului ales lor depășește cu mult pe cea a acestuia, după cum puterea păcatelor noastre este mai mare decît a simplei voințe de a scăpa de ele.
Așa cum Moise promite: „le va da Domnul Dumnezeul tău în mîinile tale şi le vei bate [...]” așa este și promisiunea făcută Bisericii de Domnul Hristos, că vom învinge patimile.
Dar Moise atrage atenția ca, odată învinse, neamurile acelea să fie nimicite din pămîntul care este dat spre moștenire și să nu fie vreo colaborare sau vreo îngăduință: „ … atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legămînt şi să nu le cruţi.”
După cum fiicele păgînilor pot părea frumoase, pot fi atractive și plăcute la însoțire, așa pot fi și patimile iar cînd Moise spune: „Să nu te încuscreşti cu ele: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău, că vor abate pe fiii tăi de la Mine ca să slujească altor dumnezei, şi se va aprinde asupra voastră mînia Domnului şi curînd te va pierde.” Hristos ne spune prin Sfîntul Apostol Ioan: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac.” (1In 2, 15-17)
Unirea dintre fiii unora și fiicele altora duce la fireasca potențialitate a înmulțirii. Nunțile lor ar fi însoțite de bucurie și petrecere, ar promite speranțe dar ele ar aduce în existență noi și sîngeroși închinător ai vechilor zei.
Înțelegînd că fiicele simbolizează această fertilitate realizăm că gîndurile și vorbele nu trebuie să fie unite cu păcatele pentru ca gîndurile, vorbele și faptele aduse pe lume de ele să nu fie deturnate spre vechile apucături înrobitoare. Iar pentru că fiii reprezintă lucrările concrete nici faptele nu trebuie să fie unite cu patimile pentru că ceea ce rezultă din aceste uniri sînt mulțime de gînduri, vorbe și fapte închinate altor dumnezei.
Spunînd Moise: „Ci să faceţi cu ele aşa: jertfelnicile lor să le stricaţi, stîlpii lor să-i dărîmaţi, dumbrăvile lor să le tăiaţi şi idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc.” ne îndeamnă, în interpretarea patristică, nu doar să nu mai ducem jertfe păcatelor, adică să nu mai păcătuim concret, ci să ardem altarele la care am dus aceste jertfe. Adică să distrugem toate cele care facilitează păcătuirea.
Dacă sînt afectat de patima mîniei, de exemplu, voi distruge orice urmă a vreunei facilitări, ocazii sau cultivări care face vreo legătură cu căderile mele în această patimă. Deci nu doar că mă voi controla și nu voi mai abuza pe cei de lîngă mine prin gînduri dușmănoase, vorbe grele, bătăi și alte fapte asemenea ci voi opri orice apropiere de vreo formă care cultivă violența.
De pildă, dacă obișnuiam să fiu feroce și suduiam fiind la volan cînd vreun șofer îmi tăia calea înseamnă că acea ocazie era altarul pe care jertfeam emoțiile și puterile mele ucigîndu-mi blîndețea. Ca să distrug acest altar pun focul bunăvoinței și cultiv atenția la colegii de trafic astfel încît, tot mai des să intuiesc cînd unul dintre ei simte nevoia de a-mi tăia calea și eu să particip la a-i oferi șansa de a conduce în siguranță pentru mine, el și ceilalți.
- Așa putem identifica altarele tuturor patimilor:
1. lăcomia;
2. curvia;
3. dorința de a avea;
4. mînia;
5. întristarea
6. lenea;
7. dorința de a fi lăudați, slăviți;
8. mîndria.
Sî cînd ne pare că este dificil a face acestul lucru, să nimicim cu focul perseverenței jerftfelnicele împătimirilor noastre, să ne amintim că Dumnezeu luptă pentru noi așa cum mărturisește Moise: „Nu cumva să zici în inima ta: Popoarele acestea sunt mai mari la număr decît mine, cum le voi putea izgoni? Să nu te temi de ele [...] Nu te înspăimânta de ei, că Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat.”
Iar expresia aceasta: „Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău [...]” face trimitere la centrul în care trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să se afle.
El stă în centrul vieții noastre, în mijlocul ființei noastre, în miezul nostru. Noi, în popor, ca să facem referire la mijlocul a ceva viu, nu spunem: „centrul copacului” ci „inima lemnului” adică identificăm centrul ființelor cu inima.
Practicanții rugăciunii însoțite de respirație, a rugăciunii inimii, știu realitatea patristică a faptului că: „Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat.” dar nu ne-o pot explica mai bine decît poate un văzător să explice orbului din naștere cum se vede albastrul cerului.
Vederea aceasta, a Dumnezeului nostru mare și minunat în inima existenței noastre nu se poate obtine prin explicații ci numai prin punerea pe scaunel, controlul respirației și chemarea numelui Domnului.
Dar Dumnezeu stă în mijlocul existenței noastre, ca un împărat în mijlocul oștirii, chiar dacă abia îl putem zări, precum oșteanul temător din urma oastei. Și risipește vrăjmașii și pentru cel viteaz din miezul bătăliei si pentru cel speriat la coada trupelor.
Dar nu și pentru dezertori și trădători după cum spune proorocul în aceeași cuvîntare: „Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor, care se vor afla împrejurul vostru ca să nu se aprindă mînia Domnului Dumnezeului tău asupra ta şi să nu te piardă de pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos.” (Deut 6, 24-15) Cei care-l iubesc pe Dumnezeu nu părăsesc oastea Lui. iar cei care ies din oaste „dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit.” (1 In 2, 19)
Încheierea adecvată acestei cugetări este invitația la recitirea capitolului 7 din Deuteronom meditînd în cheia simbolică filocalică. Iar cei care vor mai multă lumină să ia folos și din capitolul 2 din Prima Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan.
Fiindcă noi, ortodocșii, așa citim Biblia sub îndrumarea sfinților.
___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178