miercuri, februarie 24, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (II)

 



5. Libertatea voinţei se arată în voirea sufletului raţional, care e gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului.

6. Lumina cunoştinţei adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele de rău. Căci atunci calea dreptăţii, atrăgînd mintea spre Soarele dreptăţii, o duce la lumina nesfîrşită a cunoştinţei, ca pe una care caută de aci înainte cu îndrăznire dragostea. Trebuie deci să smulgem într-o pornire nemînioasă dreptatea de la cei ce îndrăznesc să o necinstească. Căci rîvna evlaviei îşi arată biruinţa nu urînd pe cineva, ci mustrându-l.(1)

Cugetare:

  • La paragraful 5 vedem că libertatea voinței aparține ființelor raționale. Așadar ființele lipsite de rațiune (cei sărăci du duhul, cei îmbolnăviți în vreun mod care le afectează rațiunea și celelalte ființe neraționale) nu au libertatea voinței. Aceasta este adevărata deosebire între om si făptura văzută. Astfel, voința sufletului rațional se poate mișca spre ce dorește, de aici și responsabilitatea. De aceea ține de noi să ne motivăm a ne folosi libertatea voinței pentru a ne mișca viața spre bine. Nu oricum ci să fim mereu atenți ca la fiecare ocazie să căutăm binele, să fim „gata spre bine”. 

  • Lucrînd binele din cauză că ne orientăm libertatea voinței spre bine și o ținem în stare atenție alertă spre săvîrșirea binelui, populăm zilele noastre cu amitirea binelui și anulăm pomenirea răului din amintirile nefericite ale păcătuirii și împătimirii. Umplîndu-ne zilele de bine împingem răul afară din vasele sfinte care sîntem noi.

  • Pr. D. Stăniloae:" Dumnezeu se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate încălca, pentru că provine din atotputernicia lui Dumnezeu. (Dogmatica, v. I, p. 431)

  • Discernămîntul este fundamental pentru o conduită care să permită atingerea cunoștinței. Cum ne formăm discernământul e o chestiune de asceză și mistică. Ne vom mai întîlni cu această meditație. În acest moment ne este de folos să remarcăm faptul că discernământul nu este doar rezultatul analizei reci a faptelor ci este analiza obiectivă a faptelor călăuzită de dragoste. De aceea falselor acte de justiție, desfășurărilor argumentative lipsite de dragoste le opunem cu fermitate nemînioasă produsul discernământului nostru înduhovnicit de dragoste. Cunoaștem că ne folosim de acesta cînd realizăm că nu ne îndreptăm cu supărare, mînie, ură asupra aproapelui ci cu autoritatea blîndă care indică ceea ce trebuie vindecat în atitudini și comportamente fără a răni. Cuvîntul ales în română e foarte important: "mustrare ". Are aceeași rădăcină cu demonstrare și reprezintă mai degrabă actul de a indica, a arăta decît a certa. Certare  vine din cuvîntul certo care indică o luptă, o dispută menită a rezolva o chestiune, a o duce la finalitate.

Precizări despre apatheia, empatheia și sympatheia - Christos Thomopulos:
 
  • Pentru că mai sus s-a menționat empatia și faptul că acest cuvînt este un neologism adoptat în limba Romană din franceză e interesant să facem cîteva precizări de natură lingvistică.  Acest cuvînt vine din grecescul εμπάθεια iar istoria lui lingvistică este atit de lămuritor simbolică prin deturnarea semantică la care a fost supus. ἐν (en= în) + πάθος(páthos= durere, suferință, pasiune).
  • Acest cuvînt a făcut carieră în mediul psihologilor englezi după ce un anume  E.B. Titchener l-a împrumutat (mutilîndu-i înțelesul) pentru a traduce Einfühlung din germană. Cîtă vreme cel din urmă înseamnă „în contact” enpathos înseamnă „întru suferință, în+pătimire”. In Lexiconul Lampe la pagina 2883 este cuvîntul συνυπομεν care ar fi putut acoperi semantica respectivă.  Conotația puternic negativă este prezentă și azi în limba greacă la cuvântul ἐμπαθής. În urma acestui tip de demers (popular în secolele XVIII- IX și chiar la începutul secolului XX ) s-a inversat conotația emoțională.
  • Din noțiunea de negativă de împătimire s-a ajuns la uzanța eronată a unei semantici care exprimă capacitatea de a fi deschis, sensibil la emoțiile celuilalt. În limba engleză (și nu numai) este folosit adesea și haotic ca sinonim al lui sympathy. În realitate, în contextul cultural generat de ortodoxie εμπάθεια este antonimul nepătimirii- în greacă ἀπᾰ́θεια - despre care am scris mai sus cîteva detalii.Amintim doar că apatheia înseamnă libertatea de suferințe, nepătimirea și este folosit ca atare în cultura ortodoxă, atît de limbă greacă cit și de limbă latină. 
  • Mai târziu aparînd fricțiunile între Patriarhia Romei restul lumii creștine, cu scopul obținerii de putere lumească și primat administrativ, Europa apuseană se îndepărtează de sensul original (In timpul tratatelor “contra errores Grecorum” al lui Toma de Aquino din secolul al 13-lea, procesul era deja la capătul lui).După renaștere și iluminism, se vede sensul deja împământenit și astăzi: În Lexiconul Lampe la definiția pentru apatheia se insistă pe noțiunea de libertate fată de păcate în care sînt adesea contopite sensurile conexe.  Așadar nicidecum nu înseamnă indiferență, demotivare, dezinteres. Este interesant cum empathos a fost deturnat din înțelesul negativ în cel pozitiv și invers, cum apathos a devenit din cuvînt pozitiv unul negativ.  În cele din urmă avem cuvîntul συμπάθεια - simpatheia, de la sin+patos/patimă care înseamnă a suferi împreună. Dar nu e vorba de o suferință doar propusă rațional ci împărtășită, o afinitate- înrudire în suferință. 
  • Este suficient să arătăm puterea cuvintelor derivate din limba română, care au păstrat semnificația originală: patos, patimă, pățanie, împătimire, nepătimire, compătimire. Comparația cu neologismul pasiune ar fi interesantă și poate va face subiectul unui alt comentariu. 
  • Observăm diferența culturală profundă între cele două creștinisme, cel apusean și cel răsăritean: dacă la noi în spațial ortodox, post-bizantin πάθος, patos - patimă sunt cuvinte care exprimă o pățanie/patimă (πάθημα și πάθηση), o realitate înfăptuită și nu numai cerebrală (πάθος, a se vedea aici și verbul ποθώ a dori cu împătimire), în occident spiritualitatea a devenit o chestie eminamente cerebrală, o chestiune de credință, de gândire, cognitivă („cogito ergo sum“ după Descartes). 
  • Rădăcinile acestei transformări se pot găsi la centrarea occidentului în scrierile latinofonul Augustin. Datorită sărăcirii în urma invaziilor barbare și căderea imperiului Roman de Apus s-a pierdut accesul la limba erudiților, limba internațională din vremurile de pe atunci și s-a redus nivelul de înrudire doar la (puținele) surse latinofone. Astfel s-a pierdut masa scrierilor hellenofone, siriace și copte a părinților deșertului. Tocmai aceste scrieri care reprezintă baza teologiei răsăritene și e care încercăm să le cercetăm aici.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312


luni, februarie 15, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (I)

     


1. Fraţilor, oricărei vederi (contemplaţii) duhovniceşti să-i premeargă credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecînd printr-o simţire a minţii urma Celui nevăzut.

2. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă îşi cultivă modurile vieţuirii. Din această stare nu se mai poate schimba cînd sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns în Dumnezeu aşa de mult, cît poate vrea cu puterea care lucrează în el. Căci zice: „Fiţi buni şi milostivi, ca Tatăl vostru cel din ceruri“ (Luca VI, 36).

3. Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Cînd însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui decît deprinderea răului. Fiindcă cel dintîi este, pe cînd cel de al doilea nu este decît numai în faptul că se face.

4. Toţi oamenii suntem „după chipul“ lui Dumnezeu; dar „după asemănare“ nu sunt decît aceia care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Cînd deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieţii uşoare(1)

Cugetare:

  • Contemplația are ca premisă credința, nădejdea și dragostea. Credința și nădejdea ne ridică deasupra celor care se adresează simțirilor. Dragostea, fiind legătura fundamentală interpersonală a  Tatălui și Fiului și a Duhului Sfînt, precum și a lui Dumnezeu cu creația, leagă sufletul de cele dumnezeiești. Dragostea se prezintă că un alt simț, mai presus de simțuri, care călăuzește mintea spre Dumnezeu.

  • Putem deveni buni doar dacă vom cultiva un mod de viață în acord cu Dumnezeu. Odată pătruns de acest mod de viață nu îl mai pot părăsi. Avem adesea înșelarea că aceste cerințe sînt filosofice, teoretice. Vedem la a treia subliniere cît de operațional este mesajul dat de Însuși Hristos în referința biblică oferită.

  • Referința biblică dată la paragraful 2 (Luca VI, 36 ) e mai ușor de înțeles în contextul capitolului: 
  • "29  Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;
    30  Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
    31  Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
    32  Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
    33  Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
    34  Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
    35  Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
    36  Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
    37  Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”                                                                                                                                  

  • E necesar să aprofundăm cuvîntul ales de traducătorul român al Bibliei. 
    "Milostiv" e un cuvînt (de origine slavonă) compus din милъ ( citit aproape ca mili) și sufixul -ость ( osti). Unde "mili" înseamnă drag iar prefixul formează substantive feminine.  În slavoneasca bisericească милость (milosti) are același sens la milostiv în românește cu precizarea că se înțelege că milostenia este precedată de starea de drag.

  • În traducerea slavonească nu se folosește cuvîntul милость ci милосерди (miloserdi). În română îl avem și noi, mai mult în limbaj liturgic ca "milosîrd." Tot cuvînt compus mili + серди (serdi). серди = inimă în slavoneasca bisericească.  Milosîrd  ar putea însemna a avea inima plină de drag. Dar la vechii slavi inima este nu doar centrul emoțiilor ci a întregii vieți. De aceea серди înseamnă și comportament, emoții, predispoziție sufletească. În aceste calități formează diferite substantive în slavonește.

  • În textul grecesc ptr "milostiv" avem οἰκτίρμων oiktirmōn sau ichitrimon care înseamnă compasiune. Compasiune, fără a detalia, are din perspectivă istorică valența de a descrie starea de suflet care ne poate face să simțim suferințele aproapelui. Dar e interesant că passio în latină înseamnă și eveniment. Așadar compasiune e și a putea suferi alaturi de aproapele și de a experimenta evenimentele prin care trece. Azi ne place să îi spunem empatie, care nu e decît franțuzismul enpathie doar că în locul prefixului con (împreună) e folosit en (fr) = în. Însă despre cîteva cuvinte formate cu un prefix + pathos vom scrie ceva mai jos pentru a lumina unele aspecte semnificative ale limbii vorbite azi de noi.

  • Așadar să fim buni în sensul menționat de Sf. Diadoh înseamnă să fim capabili să simțim împreună cu aproapele  suferințele sale și să înțelegem prin ce trece de parcă l-am însoțit prin evenimentele vieții lui. Dar e bine să reținem bogăția cuvîntului milostiv care implică noțiunea de dragoste. Cu precizarea că милъ înseamnă drag de ceva dar drag драгъ înseamnă în slavonește "prețios, ceea ce prețuiești". Cuvîntul „dragoste” de aici vine.
_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312



joi, februarie 11, 2021

Avva Ioan Casian - Despre mîndrie




    A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbitică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. 

    Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrgueşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, când pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt". Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?"  şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră" dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de câte ori am dobîndit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine",  şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic",  sau cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",  şi în sfîrşit cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte". Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este";  iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?" Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu.

    Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.(1)


Cugetare:

  • Mîndria poate distruge toată lucrarea virtuților și prin aceasta poate paraliza sufletul.

  • Căderea în mîndrie trebuie prevenită. E necesară o pază continuă a mișcărilor sufletului ca nu cumva să cădem în mîndrie.

  • Nu eu fac binele, ci Dumnezeu care e în mine, fără Hristos nu pot face nimic, tot binele este de la Dumnezeu- sînt gîndurile care au puterea de a păzi sufletul de mîndrie dacă sînt crezute, înțelese și practicate.

  • Smerenia care este generată de aceste cugetări e, în fapt, practicarea neclintită a unui sistem de valori care îi acordă lui Dumnezeu prioritatea firească.

  • Smerenia se naște din credință. Fără ea nu putem opera noemele (conținutul gîndurilor care trebuie să nască faptele liber voite)

  • Smerenia se naște din frica lui Dumnezeu. Frica de factură dumnezeiască este acea trăire viguroasă a dorinței de a nu mai fi despărțiți de dragostea Fiului, de dulceața dumnezeiască a Duhului Sfînt, veșnicia Tatălui, adică de de lumina treimică. Este o dorință intensă, o teamă motivantă, activantă. Nu ne place cuvîntul „frică” fiindcă frica pe care o cunoaștem este lumească, neputincioasă, paralizantă și descompune. Frica lui Dumnezeu este motivantă, activă și construieșțe.

  • Smerenia se naște din blîndețe. 

  • Smerenia se naște din sărăcie asumată de bunăvoie.Sărăcia este desăvîrșită cînd este asumată de bunăvoie. Sărăcia asumată este eliberarea din chingile necesităților (re)comandate din afară. Sărăcia asumată este libertatea față de valorile materiale.

  • Din acestea izvorăște dragostea desăvîrșită care aduce darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 120 - 121

marți, februarie 09, 2021

Avva Ioan Casian - Despre slava deșartă




     A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, pînă şi prin îndelunga răbdare. 

    Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipue că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de războiul acestui drac viclean. Pe lîngă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrîn, pe cînd petreceam în pustia sketică. Ducîndu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrînul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, pînă ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcînd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingînd uşa a intrat şi întîmpinîndu-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrînul i-a răspuns în glumă, zicînd: „Acum venii când făceai tu otpustul celor chemaţi". Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrînului, cerîndu-i să se roage pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta. 

    Am amintit aceasta, vrînd să arăt la cîtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvîrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvîrşite să se străduiască în toate chipurile să birue această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvîntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Deci nimic să nu facă uitîndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gîndurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.(1)


Cugetare:

  • Slava deșartă reușește să întoarcă spre păcate cele mai felurite fapte. Vorbitul sau tăcutul, postirea sau gastronomia, hainele scumpe sau sărăcăcioase, recunoașterea socială sau defăimarea pot duce în aceeași măsură la cădere.

  •  Slava deșartă ne face să ni se pară că ni se cuvine să primim onoruri duhovnicești sau în legătură cu ascuțimea și finețea spiritului și al educației noastre.

  • Doar menținerea constantă a respingerii cinstirii date de oameni și căutatea perseverentă a percepției smerite de sine ne scapă de acest duh. Perspectiva neîntreruptă a primirii laudei exclusiv de la Dumnezeu este puterea care mișcă acest leac.

  • Respingere cinstirii date de oameni este un act de modestie autentică pe care îl pot face doar dacă eu chiar cred că în orice faptă vrednică de laudă nutresc recunoștință față de Dumnezeu și prin ea îi atribui Lui lauda. Modestia nu înlătură bucuria lucrului bine făcut, dimpotrivă o consolidează dincolo de instabilitatea pretențiilor schimbătoare ale lumii.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 118 - 120

duminică, februarie 07, 2021

Avva Ioan Casian - Despre trîndăvie




    A şasea luptă o avem împotriva duhului trîndăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu cari petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gînduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într'alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă acestea mai stîrneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, cîtă nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în niciun chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputînd fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite. De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încîlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc. 

    Ştiind dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrînd s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicînd: „Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială între voi, nici am mîncat de la cineva pîine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrînd zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Cînd ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce. Auzim că sunt unii dintre voi, cari umblă fără rînduială nimica lucrînd ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos Iisus, ca întru linişte lucrînd să mănânce pîinea lor". Să luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei, când numeşte „fără de rînduială" pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rînduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trîndăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: „Şi nu după predania, care aţi luat de la noi", arătînd prin cuvintele acestea că aceia sunt mîndri si dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: „în dar n-am mîncat pîine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrînd zi şi noapte". Învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer, cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască, lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătînd şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: „nimica lucrînd, ci iscodind". Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorînduiala şi din neorînduială tot păcatul.

    Arătîndu-le apoi şi tămăduirea, zice: „Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrînd să-şi mănînce pîinea lor". Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce". De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nicio vreme în care monahii să rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trîndăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe cînd cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lîngă acestea, bine este să aducem şi un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezînd eu putină vreme în pustie, am fost supărat de trîndăvie şi m-am dus la dînsul şi am zis: „Ieri fiind cumplit supărat de trîndăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-aş fi dus la Avva Pavel". Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rînduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor".(1)


Cugetare:

  • Trîndăvia este asociată cu întristarea și se folosește de demoralizare pentru a justifica lenea de a trece la îndreptare. Stîrnește disprețul pentru situația actuală, semeni și pentru viața însăși și generează visări cu privire la schimbări care, ne închipuim noi, ne-ar face să sporim. De aceea ne aventurăm în acțiuni părut nobile care nu sînt decît pretexte de îndepărtare de lucrare profundă. 

  • Pentru că nu ne satisface nici o acțiune, devenim nestatornici și fără de rînduială.

  • Dă demotivare, confuzie și somnolență cînd ar trebui să fim activi.

  • Fiind nestatornici ne găsim amestecați în tot felul de prilejuri în care adunăm informații pe care le folosim în bîrfirea și defăimarea semenilor. 

  • Prevenirea atacului se face prin rugăciune, refuzul ispitei de a vorbi deșertăciuni, lecturi și meditații duhovnicești și tăria în ispite.

  • O viață activă în cele duhovnicești și în lucrul încredințat nouă este în putere să combată lenea și întristarea. Rodul muncii noastre să ne solicite atenția și efortul iar dacă roadele ei depășesc nevoile noastre să dăm celor lipsiți nu să ne cîștigăm timp de lenevire. Lucrul mîinilor este recomandat în cele mai multe situații, mai ales celor tineri.

___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 116 - 118

joi, februarie 04, 2021

Avva Ioan Casian - Despre întristare

 




    A cincia luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osîrdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinueşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-l ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii. 

    De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfîrşit îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie ranele sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărtindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. 

    Cînd aşadar pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite", ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace." Deci mai întîi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău". Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trîndăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune.

    De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.(1)


Cugetare:

  • Întristarea întunecă toate capacitățile sufletului. 

  • Blochează orice demers duhovnicesc (rugăciune, citiri, practica virtuților, întîlnirea cu frații de credintă). 

  •  Ne face să nu avem răbdare cu alții, să nu ne putem smeri, să ne considerăm răniți de închipuita dezamăgire produsă de semeni, să nu le urmăm sfaturile bune și să îi repezim sau îndepărtăm ca pe unii ce ne-ar face rău.
     
  • Ne îndeamnă să ne izolăm.

  • Ca orice patimă este denaturarea „întristării cea după Dumnezeu” care este materialul fundamental al pocăinței. 

  • Cele două feluri de întristare le deosebim prin aceea că vedem în cea rea că ne face leneși, delăsători, nerăbdători, disprețuitori, morocănoși, cîrtitori, mînioși, certăreți, leneși la rugăciune (zicem: „așa m-a enervat X că nici nu m-am mai putut ruga”), vedem că ne împinge la auto-victimizare,  că ne îndeamnă să vedem răul în oameni, să-i vorbim de rău și să ne ferim de comunitatea celor care caută virtutea. Cea bună  ne face să fim harnici și ascultători, prietenoși, smeriți blînzi, bucuroși, generoși, răbdători atît cu semenii cît si cu necazurile.

  • Ne putem feri de întristare și chiar vindeca de ea prin calea filocalică: rugăciune neîncetată (perseverentă măcar), meditații duhovnicești (scripturistice și patristice/ filocalice) și întîlnirea cu cei evlavioși (În ziua de azi am spune petrecerea timpului cu cei evlavioși. Dacă petrecem mai mult timp pe internet, medii sociale și filme, televiziune etc decît cu frații de credință importanța întîlnirii cu oamenii evlavioși scade către nesemnificativ.)

____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 114 - 116