Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (VII)

 

22. Cînd cercetăm adîncul credinței se tulbură, dar cînd îl privim cu dispoziția simplă a inimii se înseninează. Căci adîncul credinței fiind apa uitării relelor, nu rabdă a fi cercetat de cugetări iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înțelegerii, ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu.

23. Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevărat dacă nu se are pe sine pîrîș al său. Căci cînd conștiința noastră se turbură prin mustrările ce și le face, nu mai este lăsată mintea să simtă mireasma bunurilor supralumești, ci îndată e cuprinsă de îndoială: pe de o parte, dorește acea mireasmă cu ardoare pentru experiența anticipată prin credință, pe de alta, nu o mai poate prinde cu simțirea inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsături ale conștiinței mustrătoare. Dar curățindu-ne pe noi înșine printr-o atenție mai fierbinte, vom cîștiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobîndind o și mai deplină înțelegere.(1)

Cugetare:

• Adîncul credinței e mai mult decît structura convingerilor noastre. Fără a le exclude, el e stratul mistic în care se ascunde lucrarea dragostei Sfintei Treimi. Dragostea are izvorul în Sfînta Treime, nu este generată nici de biochimie, nici de anatomia encefalică, nici de procese neuropsihiatrice și nici măcar nu este un produs al sufletului omenesc imaterial.  Lucrarea aceasta este perseverentă și fermă dar blîndă și grijulie. Pentru a ne păstra libertatea nealterată ea se învăluiește cu discreția și nu cedează eforturilor iscodelilor filosofice sau de analiză, fie ele cît de riguros științifice. Altfel, am fi obligați să aderăm la ea prin forța strălucirii sale. 
  
  
• Însă, odată cu detașarea de neliniștea cunoașterii în termeni dictați de complexitatea limitărilor noastre, putem cîștiga simplitatea înțelegerii. Aceasta vine ca urmare a colaborării noastre cu nelimitarea cunoașterii dumnezeiești.  În practică, „apa uitării relelor“ este puterea înțelegătoare prin care văd răul dincolo de ispitit și de ispită. Adică, dincolo de victimă și eveniment. De aceea aceste rele sînt spălate de adîncul credinței. Altfel, incapacitatea noastră de a discerne ne obligă să lucrăm cu termeni incompleți. Ajungem să construim explicații și justificări care par a fi corecte dar fiind incomplete sînt, desigur, eronate. Simplitatea înțelegerii este cunoașterea capabilă a sesiza lucrarea dragostei.
  
  
• Nu putem urca duhovnicește dacă nu sîntem primii și cei mai severi critici ai noștri. 
  
  
• O condiție a îmbunătățirii este atenția la abateri și greșeli.
  
  
•  Dar această atenție nu este îndreptată spre aproapele ci înspre mine însumi. 
  
  
• Astfel voi putea găsi din vreme locurile în care este necesar să muncesc pentru a îndrepta abaterile mele.
  
  
• Este necesar să înțeleg că această atenție nu este de aceeași natură și nici de aceeași formă cu auto-învinuirea. 
  
  
• Vina este diferită atît de această atenție critică cît și de pocăință. Atenția critică și pocăința se constituie în puteri lucrătoare ale acțiunii de îndreptare, pe cînd vina blochează acțiunea și îndeamnă la contemplarea nesfîrșită și inertă a cauzei sale (greșeala, abaterea, păcatul)

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 318

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (VI)

 

18. Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti, nu iubeşte  nici  pe  Dumnezeu  cu  adevărat  şi nu disprețuiește nici  pe  diavolul cum trebuie. Căci grija  vieţii  îi  este  ca  un  acoperămînt, care îl împovărează. Din această pricină mintea   nu-şi  poate  cunoaşte  dreptul  de  judecată  asupra acestor  fel  de  lucruri, ca să   dea  fără  greşeală hotărârile  judecăţii  sale.   Deci  în  toate  chipurile  retragerea  din  lume  e  folositoare.  

19. Ţine de sufletul  curat  cuvîntul fără pizmă, rîvna fără răutate şi dragostea neîncetată faţă de Domnul  slavei.  Atunci  şi  mintea  îşi  potriveşte  cumpenele  sale  cu  exactitate, fiind  de   faţă  în  cugetarea  sa ca  în  cel  mai  curat  loc  de  judecată.

20. Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă  vor fi la  fel de lepădate. Căci  credinciosul  trebuie să-şi arate  credinţa, aducînd  Domnului  fapte. Pentru că nici părintelui nostru   Avraam  nu  i  s-ar fi socotit  credinţa   spre  dreptate, dacă  nu  ar fi adus  pe  fiul său ca  rod  al ei.

21. Cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu,    acela  crede   totodată  cu adevărat   şi săvîrseşte   faptele  credinţii cu evlavie. Iar cel ce crede  numai  şi  nu este  întru  dragoste,  nu  are  nici  credinţa  însăşi,   pe  care  socoteşte  că  o  are.  Căci  crede  cu   o  minte  uşuratică  ce  nu  lucrează sub  greutatea  plină  de  slavă  a dragostei. Drept   aceea,   credinţa lucrătoare  prin  dragoste  este  marele  izvor  al  virtuţilor.(1)

Cugetare:

• Deja ne este lămurit că neizbăvindu-ne de grijile pămîntești nu putem avea ca prioritate lucrarea virtuților. Căci pe aceasta nu am avea de ce să o facem dacă nu am iubi pe Dumnezeu și nu am căuta Împărăția Sa în care să ne alăturăm. Grijile lumești ne moleșesc puterea de a disprețui lucrarea diavolului. Devenim înțelegători cu aceasta, găsim circumstanțe atenuante. Nu o putem disprețui fiindcă noi înșine punem adesea umărul la ea prin cultivarea falselor necesități care ne aduc griji peste griji și ne țin înrobiți unei apăsătoare îngrijorări perpetue. Mintea nu ne mai ajută fiindcă, în situația aceasta, e forțată să nu își recunoască dreptul de a condamna lucrarea demonică a grijilor și, prin urmare, își incapacitează puterea de a lua deciziile virtuoase.
   
• Retragerea, în felurite forme și grade, din lume este pauza de care avem nevoie pentru a de dezintoxica mintea, simțurile și emoțiile.
  
  
• Pe măsură ce ne limpezim mintea, simțurile și emoțiile trăim în tot mai mare măsură dragostea lucrătoare, plină de rîvnă. Aceasta aduce discernămîntul și echilibrul minții.
  
  

        Cred că pentru paragrafele 20 și 21 e potrivit să recitim capitolul 2 din Epistola                          sobornicească a Sf. Ap. Iacov:

• 1.   Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei.
  
• 2.  Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară,
• 3.  Iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele,
• 4.  N-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene?
• 5.  Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc?
• 6.   Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi?
• 7.   Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi?
• 8. Dacă, într-adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", bine faceţi;
• 9.  Iar de căutaţi la faţa omului, faceţi păcat şi legea vă osândeşte ca pe nişte călcători de lege.
• 10.  Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile.
• 11.  Căci Cel ce a zis: "Să nu săvârşeşti adulter", a zis şi: "Să nu ucizi". Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege.
• 12.   Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii.
• 13.  Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.
• 14.  Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
• 15.   Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
• 16.  Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
• 17.   Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
• 18.   Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
• 19.   Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.
• 20.   Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?

____________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 317

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (V)

 

    16. Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întîi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrîurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. 

    Căci numai cînd ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strîmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pămîntească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvîrşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică. „Căci dragostea desăvîrşită, zice, scoate afară frica”. (I In 4,18)

    Dar de amîndouă au parte numai drepţii, care lucrează virtuţile cu ajutorul Duhului Sfînt. De aceea zice Scriptura într-un loc: „Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui” (Ps 33, 9); iar în alt loc: „Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui”.(Ps 30, 25) Prin acestea învăţăm limpede că frica de Dumnezeu este proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s-a zis, pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor curăţiţi, în care nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfînt. Căci s-a zis: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.”(Ps 62, 8).

    17. Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut  de  murdărie,  nu  simt  lucrarea  leacului:  dar  după ce  sunt curățate, simt  lucrarea  leacului, ajungînd prin  el la tămăduirea desăvârşită. Aşa şi  sufletul: cîtă vreme e  neîngrijit şi  acoperit  în întregime  de  lepra voluptăţii, nu  poate simţi  frica  lui Dumnezeu, chiar  dacă  i-ar  vesti  cineva  neîncetat  judecata  înfricoşătoare  şi  aspră  a lui  Dumnezeu. Dar  cînd  începe  să  se  curăţească  cu  multă luare  aminte, simte  frica  lui  Dumnezeu  ca  pe  un  leac adevărat al vieţii, care mustrîndu-l, îl arde ca într-un foc  fără durere. Pe  urmă, curăţindu-se treptat, ajunge  la curăţirea  desăvârşită, sporind  în dragoste  pe  măsură ce  se micşorează  frica din  el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvîrşită, în care, cum am  zis,  nu  mai este  frică, ci  nepătimirea deplină, produsă  de  slava lui  Dumnezeu. Să  avem  deci  ca  laudă  neîncetată,  mai presus de  toate  laudele, întâi  frica lui Dumnezeu, apoi dragostea, care  este plinirea legii desăvârşirii  în  Hristos.

Cugetare:

• Învățăm de la sfinți că teama de Dumnezeu este o trăsătură dobîndită de cei care vor cu tărie să cultive virtuțile. Această trăsătură deschide omului capacitatea de a iubi din toată inima pe Dumnezeu prin faptul că, prin ea iubirea practică a lui Dumnezeu devine prioritate. Ea devine cea mai mare grijă. Cîtă vreme am alte griji înainte de aceea că aș putea să mă comport nevrednic de Dumnezeul meu nu voi avea de ce să părăsesc tocmai acele fapte, conduite și atitudini care generează grijile mele. Mă tem de consecințele lor mai mult decît de răceala pe care o pun între mine și Dumnezeu prin lucrarea concretă și perseverentă a patimilor. De aceea trăiesc „dragostea lucrătoare”  doar aceia care se curăță activ și se lasă modelați de temerea de Dumnezeu. Însăși temerea de Dumnezeu se obține în urma părăsirii grijilor pămîntești. Acestea, laolaltă cu ceea ce le generează, afectează capacitatea noastră de a ne lăsa pătrunși de luminarea Duhului Sfînt. Ele constituie „grosimea pămîntească” care ne face insensibili la dragostea desăvîrșită. Dumnezeu revarsă neîncetat dragostea sa în deplinătatea ei asupra noastră, însă această „grosime” insensibilă ne împiedică să o simțim, în afara unei minime măsuri. Această minimă măsură este acea prezență a iubirii lui Dumnezeu pentru lume care nu poate fi stinsă de nimic, fiind mărturia care străbate istoria pînă la Parusie.
  
  
• De aceea temerea de Dumnezeu este necunoscută celor care nu se curățesc activ și cotidian de împătimiri și de urmările lor. Frica de Dumnezeu este unealta pe care o pot instrumenta „drepții care se încă se curățesc”. Aceștia sînt aceia dintre noi care, nefiind încă liberi de toate urmările împătimirilor, duc perseverent o viață de curățire. Teama care îi vizitează nu aduce paralizia terorii ci semnele de neconfundat ale dragostei. Ca atunci cînd iubim pe cineva atît de mult încît ne este frică să îi aducem vreo supărare. Nu de frica pedepsei, ci de cea a înstrăinării și a răcelii care o însoțește. Odată cu creșterea sensibilității la dragostea dumnezeiască ne lăsăm pătrunși de lumina ei care înlătură tocmai acele fapte, conduite și atitudini care ne țineau legați de patimi și, în mod firesc, frica de Dumnezeu se revelează ca ceea ce a fost mereu, anume dragoste. Astfel nu o mai simțim ca frică, devine elan și cunoștință dată de discernămînt.
  
  
• Patimile ne rănesc sufletele. Să ne gîndim la situația unor robi care sînt, adesea zilnic, răniți în diferite locuri ale trupului. Rănile acestea s-ar adînci mereu, s-ar infecta des și s-ar agrava. Ei nu ar putea trăi bucuroși sub apăsarea atîtor răni. Le-ar fi greu să uite de dureri și să trăiască deplin, cu toată puterea lor emoțională, cu deplină implicare alături de cei iubiți. Iar cînd ar fi eliberați de situațiile care i-au rănit repetitiv și timp îndelungat ar avea nevoie de o perioadă semnificativă pentru a li se închide rănile. Apoi de mult mai mult timp să li se închidă rănile sufletești dobîndite în timpul agresiunilor constante. Între ele un loc însemnat l-ar avea culpa de a colabora uneori cu agresorul, chiar de a fraterniza cu el în anumite situații. 
  
  
• Patimile rănesc. Ne rănesc zilnic, ani de zile. Uneori colaborăm cu stăpînii împătimitori, alteori ne alăturăm lor pînă într-atît încît devenim extensia lor și înrobim pe alții. Ne găsim plăcere în zgîndărirea rănilor patimilor. Știm că suferim dar încă ne mai mințim în fel și chip înnobilîndu-ne neputința. Pe măsură ce ne bălăcărim în patimi devenim tot mai insensibili la lumina dragostei dumnezeiești și la lucrarea Duhului Sfînt. Și așa cum am urla de durere și am fugi de medicul care ne-ar curăța rănile infectate și învechite, fugim cu groază de disconfortul produs de învățăturile, rînduielile și practicile despătimitoare cu care cîte un asistent al Doctorului Sufletelor încearcă să ne curețe de „lepra voluptății”. Dar cînd începem să ne vindecăm realizăm cu groază pericolul în care am fost și ne refugiem în brațele iubirii de Dumnezeu.
  
  

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 316

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (IV)

 

   

    11. Cuvîntul   duhovnicesc   păstrează    sufletul    celui    ce-l   grăieşte   pururea   neiubitor   de   slavă   deşartă.    Căci    mîngîind  toate   părţile   sufletului   prin   simţirea  inimii,  îl  face  să   nu   mai   aibă   trebuinţă   de   slava   de la   oameni.   De  aceea   îi  păzeşte  pururea  cugetarea  fără  năluciri,  pre-făcînd-o  întreagă  în  dragoste  de  Dumnezeu.   Dar  cuvîntul  înţelepciunii  lumeşti  îl  îndeamnă   pe  om  pururea   spre  iubirea  de  slavă.   Căci   neputînd   mângîia  şi  satisface   pe   cei   ce-l  grăesc,   prin  experienţa   simţirii,   le  dăruieşte  plăcerea  laudelor,   fiind  el  însuşi   o  plăsmuire   a  oamenilor  iubitori  de  slavă.   Vom  cunoaşte  deci  fără  rătăcire  această  înrîurire  a  cuvîntului   lui  Dumnezeu,   dacă   vom   cheltui   ceasurile  cînd  nu  grăim,   în  tăcere  lipsită  de  griji   şi  în  pomenirea  fierbinte   a  lui  Dumnezeu. 

    12. Cel  ce  se   iubeşte   pe  sine,    nu  poate   iubi   pe   Dumnezeu.   Dar  cel  ce   nu  se  iubeşte   pe  sine,   din   pricina  bogăţiei   covîrşitoare   a  iubirii  lui  Dumnezeu,  Îl   iubeşte   pe   Dumnezeu,   fiindcă   unul   ca   acesta   nu   caută   niciodată  slava  sa,   ci  pe  a  lui  Dumnezeu.  Căci  cel  ce  se  iubeşte  pe  sine  caută  slava  sa.   Iar  cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu,  iubeşte  slava  Celui  ce  l-a  făcut  pe  el.   Fiindcă   e   propriu   sufletului  simţitor  şi  iubitor  de  Dumnezeu  să  caute  pe  de  o  parte  pururea   slava  lui  Dumnezeu  în  toate  poruncile  pe  cari  le  împlineşte,  iar  pe  de  alta  să  se  desfăteze  întru  smerenia  sa.   Căci  lui  Dumnezeu   I  se  cuvine  slavă,  pentru  măreţia   Lui,   iar  omului  smerenie,   ca   prin  ea  să  ajungem  să  fim  ai  lui  Dumnezeu.   De  vom  face  aceasta  şi  noi,   bucurîndu-ne   întocmai   ca   Sfîntul   Ioan   Botezătorul  de  slava  Domnului,   vom  începe   să  zicem  neîncetat:  „Acesta   trebue   să  crească,   iar  noi  să  ne  micşorăm".

13.   Ştiu  pe   cineva,   care   iubeşte   aşa   de   mult  pe  Dumnezeu,   plîngînd  totuşi  că   nu-l  poate  iubi   cît  vrea,  încît  sufletul  lui  este  necontenit   într-o   astfel   de  dorinţă  fierbinte,  că  Dumnezeu  se  slăveşte  în  el,    iar  el  este  ca  şi  când  n'ar  fi.  Despre  sine  nu  ştie  ce  valoare  are,   iar   laudele  cuvintelor  nu-l  îndulcesc.    Căci  din  multa  dorire  a  smereniei  nu-şi   cunoaşte   vrednicia  sa,    ci  slujeşte  lui  Dumnezeu  după  rînduiala  preoţilor.   Iar  din  multa  iubire  de  Dumnezeu  îşi  ascunde   amintirea  vredniciei,  îngropînd  cu   smerenie  undeva  în  adîncul  dragostei   de  Dumnezeu  lauda   ce  i  se   cuvine   din   pricina    acestei   vrednicii,    ca    să-şi  pară  în   cugetarea  sa  totdeauna   o  slugă  netrebnică,  fiind  cu  totul    străin   de   vrednicia  sa,    prin   dorul   după   smerenie.    Acest  lucru   suntem  datori   să-l   facem  şi  noi,  fugind  de  orice  cinste  şi  slavă,  pentru  covîrşitoarea  bogăţie   a   dragostei  Domnului,  care  ne-a   iubit  aşa  de  mult  pe  noi.

14.   Cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu  întru simţirea inimii,    acela  este   cunoscut  de  El.    Căci   în   măsura   în   care  primeşte    cineva  în  simţirea  sufletului  dragostea  lui  Dumnezeu,  în  aceeaşi  măsură  ajunge  în  dragostea lui Dumnezeu.   De  aceea  unul  ca  acesta  nu  încetează  să  se  dorească  după  lumina  cunoştinţei  cu   o  dragoste  aşa  de  puternică,   încât  să-şi  simtă  topindu-se   pînă  şi  tăria  oaselor,  ne  mai  ştiindu-se  pe  sine,   ci  fiind  prefăcut  întreg  de  dragostea   lui  Dumnezeu.   De  unul   ca  acesta   putem   spune  şi  că  este   în   viaţa  aceasta  şi  că  nu  este.   Căci   petrecînd  în  trupul  său,    călătoreşte,    datorită   dragostei,   afară  din  el,   mişcîndu-se    necontenit   s-a  lipit   de   Dumnezeu   prin   puterea   neslăbită   a   unui  mare  dor,   ca  unul  ce  a  ieşit  odată  pentru  totdeauna  din  iubirea   de  sine  pentru  dragostea  de Dumnezeu:  „Căci  dacă  ne-am   ieşit  din  minte,   zice,  este  pentru  Dumnezeu,  iar  de  suntem   cu   mintea  întreagă,  este  pentru   voi.

15. Cînd  începe   cineva   să  simtă   cu   îmbelşugare   dragostea  lui  Dumnezeu,  începe  să  iubească  şi  pe  aproapele   întru   simţirea   duhului.    Şi   aceasta   este   dragostea   despre  care  grăiesc  toate  Sfintele  Scripturi.   Căci  prietenia  după  trup  se  desface  foarte  uşor  când  se  găseşte  o  cît  de    mică  pricină.   Pentru că  nu  a  fost   legată  cu   simţirea   duhului.   Dar  în  sufletul   ce  stă  sub   înrîurirea  lui  Dumnezeu,   chiar  dacă  s-ar  întâmpla  să  se  producă  vreo   supărare,   totuşi  legătura  dragostei  nu  se  desface  dintr-însul.  Căci  aprinzîndu-se  pe  sine  însuşi   din  nou  de  focul  dragostei  lui  Dumnezeu,   îndată   revine  iarăşi  la  starea  cea  bună  şi cu  multă  bucurie  primeşte  dragostea  aproapelui,  chiar  dacă   a  fost  ocărît  sau  păgubit  mult  de  către  acela.  Pentru că  acest   suflet   topeşte  în   dulceaţa   lui  Dumnezeu  amărăciunea   iscată   de  gîlceavă.

Cugetare:

• „Pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu” o facem în forma cea mai la îndemnînă, cea mai veche, cea mai atestată dar cea mai smerită prin „Doamne miluiește” dar nu numai. Rămîna ca fiecare dintre noi să facem această pomenire în ascultarea dată de duhovnicii noștri. E de reținut că fără „pomenirea  fierbinte   a  lui  Dumnezeu” ne cheltuim timpul fără rost, ne ținem atenția împrăștiată spre griji lumești și refuzăm accesul la bucuriile duhovnicești.
  
  
• Paragraful al doisprezecelea este chiar în opoziție mai explicită cu „înțelepciunile” comune azi în „coaching”, „dezvoltare personală”, „leadeship”, „parenting” și alte zone ale psihologiei aplicate.
  
  
• Al treisprezecelea și al paisprezecelea paragraf ne ajută să înțelegem mai bine felul în care se traiește în plan personal această stare.
  
  
• Paragraful 15 este, în opinia mea, unul dintre cele mai frumoase cu privire la dragostea și prietenia între credincioși. Explică simplu și profund care este structura de rezistență a aproprierii dintre cei credincioși. Te iubesc, pe tine, semenul meu, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu prin tine. Prietenia cu tine îmbinată de simțirea Duhului este sprijinul ascensiunii noastre duhovnicești. De aceea nu poate fi lovită decisiv de căderile noastre în păcate. Eu știu că sînt păcătos, tu știi că ești păcătos, dar eu mă uit la lucrarea virtuților tale și nu vreau ca păcatele mele să-i devină impediment. De aceea nu mă pot lipsi de priveliștea lui Dumnezeu prezent în virtuțile prietenilor mei.
  
  

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 314-315

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (III)

 

7. Cuvîntul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atît de mult se lărgeşte prin vederi, cît vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvînta. Căci nimic nu e mai sărac decît cugetarea care, stînd afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.

8. Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfîntului Duh să nu înceapă a cuvînta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rînduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întîi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întîi din roade.

9. Atît înţelepciunea, cît şi cunoştinţa, cît şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfînt. Fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul (1 Cor. XII, 7 ş. u.). Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvînteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă, şi înţelepciune în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei prin dragoste. Fiindcă cea dintîi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua, prin cuvînt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă cînd lipsesc cu desăvîrşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu care o dă.

10. Cînd facultatea impulsivă (mînia) a sufletului se porneşte împotriva patimilor, trebuie să ştii că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar cînd vede cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la linişte fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mişcat de dragostea cuvintelor, asigurînd însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minţii. Căci până nu se smereşte cineva foarte prin dispreţuirea de sine, nu poate grăi despre măreţia lui Dumnezeu.(1)

Cugetare:

         Sublinieri la paragrafele 7 și 8

• Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.
  
  
• Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade.
  
  
• Se cuvine să ne străduim personal a cunoaște dulceața dragostei dumnezeiești înainte de a vorbi despre Dumnezeu. Există necesitatea de a ne scălda în belșugul luminii dragostei dumnezeiești fără a ne preocupa ( în acel moment) de propovăduire. Atunci atenției ființei noastre se cuvine să îi îngăduim a fi răpită în totalitate în contemplare și meditație. Dar există o vreme cuvenită în care găsim o potrivită adecvare a discursului către cei care au nevoie și atunci mărturisim. Această condiție aduce conținuturile luminoase (noemele = noimele) ale gîndurilor și cuvintelor care izvorăsc din ele.

         Sublinieri la paragrafele 8, 9 și 10

• Nu putem să ne asumăm propovăduirea dacă nu sîntem luminați, dar nici dacă fiind luminați nu am reușit să ne smerim înțelegerea prin ajustare la puterile celor ( încă) neluminați.
  
  
• Lucrarea Duhului Sfînt este adaptată la noi și la ceea ce se întîmplă pe lîngă noi, ceea ce nu înseamnă divizarea lucrării Duhului Sfînt sau deformarea ei. Nu toți sînt apți pentru aceeași lucrare. Unii au trăire, dar nu au cuvînt de mărturisire, alții au și trăire și cuvînt. Nu mereu e potrivit să cuvîntăm ( nici măcar cele sfinte), există momente de luptă interioară în care e bine să prețuim tăcerea. Adesea acestea sînt semnalate prin mobilizarea impulsului de combatere hotărîtă a patimilor. Acest impuls devine patima mîniei cînd este deturnat de la scopul, vigoarea și ținta sa. Smerenia ne asigură folosirea corectă a acestui impuls și face posibilă persectiva neînșelată asupra măreției lui Dumnezeu. Fără să fi avut vederea neînșelată a măreției lui Dumnezeu predica (mărturisirea) noastră e mai degrabă șovăitoare, slabă.
  
  

         Sublinieri la încheierea paragrafului 10: „Căci   până   nu   se   smereşte  cineva  foarte                             prin  dispreţuirea  de   sine,    nu   poate   grăi   despre  măreţia  lui  Dumnezeu”

• Sfinții Părinți au ales o cale revelată care să ducă la virtute și la restaurarea ființei nu o cale făurită de om care să ducă la împăcare confortabilă cu sine  prin mecanisme de autoacceptare, adaptare și apărare. Această cale ne este prezentată de cei care au parcurs-o, de Sfinții Părinți, cu sinceritate și cu încredere în capacitatea noastră de a primi învățătura și de a o adapta fără a o denatura. Sfîntul Diadoh al Foticeii afirmă fără menanjamente că dacă cineva nu se smerește foarte tare folosindu-se de disprețuirea de sine nu poate vorbi despre măreția lui Dumnezeu. Disprețul de sine este motivația care activează lucrarea smereniei. Fără intensitatea acestei declansări smerenia rămîne un concept filosofic identificabil în multe sisteme morale  sub varii forme.  Smerenia, activată astfel,  e un instrument foarte puternic în mistica ortodoxă. Este asemenea daltei în mîna sculptorului. Așa cum lemnul ori piatra prezentată sculptorului este de aceeași natură cu viitoare operă dar se definește prin forme străine de estetica sculpturii, noi ne autodefinim și ne recunoaștem în forme străine de opera și voința dumnezeiască. Disprețul de sine este forță care respingînd formele naturii căzute dorește a fi subiectul unei schimbări pe care nu o înțelege deplin si pînă la capăt. În simbolica menționată, disprețul de sine este forța care ar duce lemnul sau piatra în atelierul scupltorului pentru a-i fi  îndepărtat materialul care nu e în concortdanță cu viziunea artistului. Cărăușul acesta nu înțelege întru totul viziunea meșterului dar are încredere în capacitatea lui. Odată realizată această prezentare în fața meșterului se petrece o etapă de decizie, în care materialul va fi folosit în conformitate cu calitățile sale: sculptură de sine, stîlp sau grindă sculptată ori structură de rezistență cu rol estetic redus. Fiecare după chemarea sa.(1 Cor. 12, 11) Abia acum lucrarea de dăltuire începe să înlăture tot ce este în plus și nimic mai mult. Așa este și această lucrare mistică descrisă de Sf. Diadoh, disprețul de sine ( sub forma realismului dat de concluzia că fiind păcătos nu am discernămînt curat, emoții limpezi si atenția îndreptată spre ceea ce trebuie) îngăduie ca Dumnezeu să lucreze cu dalta umilinței (smereniei) asupra mea în conformitate cu misiunea care mi-e încredințată de El.
  
  
• Ceea ce Sfinții Părinți numesc „dispreț de sine” este un concept pozitiv diferit de „înjosirea de sine” produsă de patimi. Disprețul de sine este o poziționare realistă față de sine care permite nu doar o evaluare corectă a parcursului spre virtute dar și înlătură pericolul de acceptare a stării de „căldicel”, de compromis, în ascensiunea către Împărăție. Așadar diprețul de sine este o poziționare critică atentă la sine folosind evaluări descendente din virtuți și produce o mobilizarea a mea în direcția îmbunătățirii. 
  
  
• În contrast absolut este înjosirea de sine care e o stare demobilizantă, ce îmi aduce gîndul că nu sînt în stare, nu pot face, sînt incapabil să lucrez binele.  Înjosirea de sine ste un ingredient al căderii în întristare și deznădejde. Din fericire cele două sînt ușor de deosebit tocmai prin diferență menționată, cîtă vreme disprețul de sine mă impulsionează să vreau mai bine, înjosirea de sine mă descurajează și mă afundă în mlașina disperării.
  

• Avînd mințile îmbibate cu concepte străine de înțelesurile filocalice ne revoltăm adesea împotriva unor concepte de smerenie predicate de Părinți pe care le înțelegem ca fiind exagerări care produc atacuri la starea interioară de bine. 
  
  
• Această coliziune este posibilă doar din cauza loialității noastre față de abordări intelectualiste în dauna practicii asceticii ortodoxe. Odată ce cunoaștem bucuriile duhovnicești nu mai găsim apetisante satisfacțiile date de abordări intelectuale sau emoționale străine. 
  
  
• De aceea învățături lumești despre stima de sine și bucuriile mîndriei realizărilor lumeșți devin incapabile să se prezinte ( cum o făceau în mod înșelător) ca stări de bine.

_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (II)

 

5. Libertatea voinţei se arată în voirea sufletului raţional, care e gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului.

6. Lumina cunoştinţei adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele de rău. Căci atunci calea dreptăţii, atrăgînd mintea spre Soarele dreptăţii, o duce la lumina nesfîrşită a cunoştinţei, ca pe una care caută de aci înainte cu îndrăznire dragostea. Trebuie deci să smulgem într-o pornire nemînioasă dreptatea de la cei ce îndrăznesc să o necinstească. Căci rîvna evlaviei îşi arată biruinţa nu urînd pe cineva, ci mustrându-l.(1)

Cugetare:

• La paragraful 5 vedem că libertatea voinței aparține ființelor raționale. Așadar ființele lipsite de rațiune (cei sărăci du duhul, cei îmbolnăviți în vreun mod care le afectează rațiunea și celelalte ființe neraționale) nu au libertatea voinței. Aceasta este adevărata deosebire între om si făptura văzută. Astfel, voința sufletului rațional se poate mișca spre ce dorește, de aici și responsabilitatea. De aceea ține de noi să ne motivăm a ne folosi libertatea voinței pentru a ne mișca viața spre bine. Nu oricum ci să fim mereu atenți ca la fiecare ocazie să căutăm binele, să fim „gata spre bine”. 
  
  
• Lucrînd binele din cauză că ne orientăm libertatea voinței spre bine și o ținem în stare atenție alertă spre săvîrșirea binelui, populăm zilele noastre cu amitirea binelui și anulăm pomenirea răului din amintirile nefericite ale păcătuirii și împătimirii. Umplîndu-ne zilele de bine împingem răul afară din vasele sfinte care sîntem noi.
  
  
• Pr. D. Stăniloae:" Dumnezeu se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate încălca, pentru că provine din atotputernicia lui Dumnezeu. (Dogmatica, v. I, p. 431)
  
  
• Discernămîntul este fundamental pentru o conduită care să permită atingerea cunoștinței. Cum ne formăm discernământul e o chestiune de asceză și mistică. Ne vom mai întîlni cu această meditație. În acest moment ne este de folos să remarcăm faptul că discernământul nu este doar rezultatul analizei reci a faptelor ci este analiza obiectivă a faptelor călăuzită de dragoste. De aceea falselor acte de justiție, desfășurărilor argumentative lipsite de dragoste le opunem cu fermitate nemînioasă produsul discernământului nostru înduhovnicit de dragoste. Cunoaștem că ne folosim de acesta cînd realizăm că nu ne îndreptăm cu supărare, mînie, ură asupra aproapelui ci cu autoritatea blîndă care indică ceea ce trebuie vindecat în atitudini și comportamente fără a răni. Cuvîntul ales în română e foarte important: "mustrare ". Are aceeași rădăcină cu demonstrare și reprezintă mai degrabă actul de a indica, a arăta decît a certa. Certare  vine din cuvîntul certo care indică o luptă, o dispută menită a rezolva o chestiune, a o duce la finalitate.

Precizări despre apatheia, empatheia și sympatheia - Christos Thomopulos: 

• Pentru că mai sus s-a menționat empatia și faptul că acest cuvînt este un neologism adoptat în limba Romană din franceză e interesant să facem cîteva precizări de natură lingvistică.  Acest cuvînt vine din grecescul εμπάθεια iar istoria lui lingvistică este atit de lămuritor simbolică prin deturnarea semantică la care a fost supus. ἐν (en= în) + πάθος(páthos= durere, suferință, pasiune).
• Acest cuvînt a făcut carieră în mediul psihologilor englezi după ce un anume  E.B. Titchener l-a împrumutat (mutilîndu-i înțelesul) pentru a traduce Einfühlung din germană. Cîtă vreme cel din urmă înseamnă „în contact” enpathos înseamnă „întru suferință, în+pătimire”. In Lexiconul Lampe la pagina 2883 este cuvîntul συνυπομεν care ar fi putut acoperi semantica respectivă.  Conotația puternic negativă este prezentă și azi în limba greacă la cuvântul ἐμπαθής. În urma acestui tip de demers (popular în secolele XVIII- IX și chiar la începutul secolului XX ) s-a inversat conotația emoțională.
• Din noțiunea de negativă de împătimire s-a ajuns la uzanța eronată a unei semantici care exprimă capacitatea de a fi deschis, sensibil la emoțiile celuilalt. În limba engleză (și nu numai) este folosit adesea și haotic ca sinonim al lui sympathy. În realitate, în contextul cultural generat de ortodoxie εμπάθεια este antonimul nepătimirii- în greacă ἀπᾰ́θεια - despre care am scris mai sus cîteva detalii.Amintim doar că apatheia înseamnă libertatea de suferințe, nepătimirea și este folosit ca atare în cultura ortodoxă, atît de limbă greacă cit și de limbă latină. 
• Mai târziu aparînd fricțiunile între Patriarhia Romei restul lumii creștine, cu scopul obținerii de putere lumească și primat administrativ, Europa apuseană se îndepărtează de sensul original (In timpul tratatelor “contra errores Grecorum” al lui Toma de Aquino din secolul al 13-lea, procesul era deja la capătul lui).După renaștere și iluminism, se vede sensul deja împământenit și astăzi: În Lexiconul Lampe la definiția pentru apatheia se insistă pe noțiunea de libertate fată de păcate în care sînt adesea contopite sensurile conexe.  Așadar nicidecum nu înseamnă indiferență, demotivare, dezinteres. Este interesant cum empathos a fost deturnat din înțelesul negativ în cel pozitiv și invers, cum apathos a devenit din cuvînt pozitiv unul negativ.  În cele din urmă avem cuvîntul συμπάθεια - simpatheia, de la sin+patos/patimă care înseamnă a suferi împreună. Dar nu e vorba de o suferință doar propusă rațional ci împărtășită, o afinitate- înrudire în suferință. 
• Este suficient să arătăm puterea cuvintelor derivate din limba română, care au păstrat semnificația originală: patos, patimă, pățanie, împătimire, nepătimire, compătimire. Comparația cu neologismul pasiune ar fi interesantă și poate va face subiectul unui alt comentariu. 
• Observăm diferența culturală profundă între cele două creștinisme, cel apusean și cel răsăritean: dacă la noi în spațial ortodox, post-bizantin πάθος, patos - patimă sunt cuvinte care exprimă o pățanie/patimă (πάθημα și πάθηση), o realitate înfăptuită și nu numai cerebrală (πάθος, a se vedea aici și verbul ποθώ a dori cu împătimire), în occident spiritualitatea a devenit o chestie eminamente cerebrală, o chestiune de credință, de gândire, cognitivă („cogito ergo sum“ după Descartes). 
• Rădăcinile acestei transformări se pot găsi la centrarea occidentului în scrierile latinofonul Augustin. Datorită sărăcirii în urma invaziilor barbare și căderea imperiului Roman de Apus s-a pierdut accesul la limba erudiților, limba internațională din vremurile de pe atunci și s-a redus nivelul de înrudire doar la (puținele) surse latinofone. Astfel s-a pierdut masa scrierilor hellenofone, siriace și copte a părinților deșertului. Tocmai aceste scrieri care reprezintă baza teologiei răsăritene și e care încercăm să le cercetăm aici.
  
  

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (I)

     

1. Fraţilor, oricărei vederi (contemplaţii) duhovniceşti să-i premeargă credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecînd printr-o simţire a minţii urma Celui nevăzut.

2. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă îşi cultivă modurile vieţuirii. Din această stare nu se mai poate schimba cînd sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns în Dumnezeu aşa de mult, cît poate vrea cu puterea care lucrează în el. Căci zice: „Fiţi buni şi milostivi, ca Tatăl vostru cel din ceruri“ (Luca VI, 36).

3. Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Cînd însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui decît deprinderea răului. Fiindcă cel dintîi este, pe cînd cel de al doilea nu este decît numai în faptul că se face.

4. Toţi oamenii suntem „după chipul“ lui Dumnezeu; dar „după asemănare“ nu sunt decît aceia care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Cînd deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieţii uşoare(1)

Cugetare:

• Contemplația are ca premisă credința, nădejdea și dragostea. Credința și nădejdea ne ridică deasupra celor care se adresează simțirilor. Dragostea, fiind legătura fundamentală interpersonală a  Tatălui și Fiului și a Duhului Sfînt, precum și a lui Dumnezeu cu creația, leagă sufletul de cele dumnezeiești. Dragostea se prezintă că un alt simț, mai presus de simțuri, care călăuzește mintea spre Dumnezeu.

• Putem deveni buni doar dacă vom cultiva un mod de viață în acord cu Dumnezeu. Odată pătruns de acest mod de viață nu îl mai pot părăsi. Avem adesea înșelarea că aceste cerințe sînt filosofice, teoretice. Vedem la a treia subliniere cît de operațional este mesajul dat de Însuși Hristos în referința biblică oferită.
  
  
• Referința biblică dată la paragraful 2 (Luca VI, 36 ) e mai ușor de înțeles în contextul capitolului: 

"29  Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;
30  Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
31  Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
32  Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
33  Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
34  Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
35  Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
36  Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
37  Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”                                                                                                                                  

• E necesar să aprofundăm cuvîntul ales de traducătorul român al Bibliei. 
  
  "Milostiv" e un cuvînt (de origine slavonă) compus din милъ ( citit aproape ca mili) și sufixul -ость ( osti). Unde "mili" înseamnă drag iar prefixul formează substantive feminine.  În slavoneasca bisericească милость (milosti) are același sens la milostiv în românește cu precizarea că se înțelege că milostenia este precedată de starea de drag.
  
  
• În traducerea slavonească nu se folosește cuvîntul милость ci милосерди (miloserdi). În română îl avem și noi, mai mult în limbaj liturgic ca "milosîrd." Tot cuvînt compus mili + серди (serdi). серди = inimă în slavoneasca bisericească.  Milosîrd  ar putea însemna a avea inima plină de drag. Dar la vechii slavi inima este nu doar centrul emoțiilor ci a întregii vieți. De aceea серди înseamnă și comportament, emoții, predispoziție sufletească. În aceste calități formează diferite substantive în slavonește.
  
  
• În textul grecesc ptr "milostiv" avem οἰκτίρμων oiktirmōn sau ichitrimon care înseamnă compasiune. Compasiune, fără a detalia, are din perspectivă istorică valența de a descrie starea de suflet care ne poate face să simțim suferințele aproapelui. Dar e interesant că passio în latină înseamnă și eveniment. Așadar compasiune e și a putea suferi alaturi de aproapele și de a experimenta evenimentele prin care trece. Azi ne place să îi spunem empatie, care nu e decît franțuzismul enpathie doar că în locul prefixului con (împreună) e folosit en (fr) = în. Însă despre cîteva cuvinte formate cu un prefix + pathos vom scrie ceva mai jos pentru a lumina unele aspecte semnificative ale limbii vorbite azi de noi.
  
  
• Așadar să fim buni în sensul menționat de Sf. Diadoh înseamnă să fim capabili să simțim împreună cu aproapele  suferințele sale și să înțelegem prin ce trece de parcă l-am însoțit prin evenimentele vieții lui. Dar e bine să reținem bogăția cuvîntului milostiv care implică noțiunea de dragoste. Cu precizarea că милъ înseamnă drag de ceva dar drag драгъ înseamnă în slavonește "prețios, ceea ce prețuiești". Cuvîntul „dragoste” de aici vine.

_____________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312