Sfîntul Nil Ascetul - Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (X)

 

11. Căci am fost rînduiţi de Domnul să tămăduim, nu să întărîtăm pe cei uşor de rostogolit; şi să avem mai de grabă în vedere nu ceea ce ne place nouă, ci ceea ce foloseşte aproapelui, ca nu cumva, urmînd pornirilor noastre nesocotite, să facem pe mulţi dintre cei mai simpli să se smintească, dîndu-le prilej să poftească cele pămînteşti. 

De ce punem atîta preţ pe materia, pe care ne-am învăţat să o dispreţuim, legîndu-ne de bani şi de avuţii şi împărţindu-ne mintea în multe şi nefolositoare griji? 

Rîvna după ele ne depărtează de stăruinţa mai trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bunurile sufletului, iar pe de altă parte ea duce în mare prăpastie pe cei alipiţi de lucrurile vieţii, care socotesc bucurarea de avere ca cea mai înaltă şi mai strălucită fericire, cînd văd pe cei ce au făgăduit să se îndeletnicească cu filosofia adevărată şi se laudă că sunt mai presus de plăceri, că se străduiesc pentru acestea mai tare ca ei.

Căci nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să rîvnească la propriile lui rele.

Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osînda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ale celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. 

De aceea nimenea să nu se plîngă de cele spuse. 

Ci sau îndreptaţi cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele. 

Căci dacă e vorba să iubim înţelepciunea, sunt de prisos averile, iubirea de înţelepciune făgăduind înstrăinarea chiar şi de trup, pentru curăţia trupului.

Iar dacă vreunii rîvnesc să cîştige averi şi să se bucure de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin cuvînt această filosofie, odată ce prin fapte îşi arată înstrăinarea faţă de ea şi săvîrşesc lucruri străine de ceea ce au făgăduit, îmbrăcîndu-se cu nume cuvioase?(1)

Cugetare:

• „Ci sau îndreptaţit cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele.”
  
  
• Iată puterea simplității cu care Sfinții Părinți înțeleg Sfintele Scripturi. Dacă s-a scris în ele:
  
  
• „[...] cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decît acestea, de la cel rău este.” Mt. 5, 37
  
  
• Ei au înțeles că jurămîntul de care se vorbește este angajamentul, în acest caz cu însușiri spirituale.
  
  
• Așadar, ori ne luăm legamîntul de a ne numi (identifica) creștini ori lepădăm chiar și numele acesta. 
  
  
• Cu atît mai mult cu cît nu doar creștini ne identificăm ci creșțini ortodocși- dreptmăritori. 

• Ori punem în practică învățăturile Părinților și observăm ceas de ceas și cu atenție felul în care o facem ori să recunoaștem onest că nu sîntem ortodocși.
  
  
• Probabil ar fi recomandat să medităm la capitolul cinci al evangheliei Sf. Evanghelist și Apostol Matei cu multă stăruință la versetul 48.
  
  

________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 157

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (IX)

 

10. Căci este ca și cum ar şi explica cineva despre folosul sănătăţii celor ce n-au fost niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala ofticei, iar povara aceasta a firii, care le-a devenit obişnuinţă, socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească. 

Se ştie că e de prisos orice cuvînt spre îndreptare, cînd năzuinţa celor ce ascultă, înclinînd spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca sfat. 

Mai ales cînd nădejdea hrăneşte pofta cîştigului, patima închide auzul la sfat, încît îndemnurile spre cuminţire nu află nicio putinţă de străbatere, cugetul fiind întins spre cîştigul dorit, chiar dacă este urît. 

Noi însă, o iubiţilor, care socotim că de dorul virtuţii ne-am lepădat de viaţă şi am respins poftele lumeşti şi am făgăduit să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încîlcim în frămîntările vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai-nainte? 

De ce ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzînd dorinţele celor mai slabi prin sîrguinţa noastră deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de avere?(1)

Cugetare:

• Cîtă vreme păstrez o cît de firavă legătură cu bunul simț și rămîn fidel modelului ortodox de înțelegere a vieții nu mai este cu putință ca după primul paragraf al capului 10 să mai cad în capcana părerii prea bune despre mine însumi.
  
  
•  Aceasta e din pricină că aflu profunzimea afectării mele de patimi. 
  
  
• Sînt botezat de prunc, am primit Pecetea Darului Duhului Sfînt imediat după Botez. Sau, fiind matur am ales a mă boteza la o altă vîrstă. Au fost toate premisele ca viața mea să fie păstrată în lumina si lucrarea nealterată a Duhului Sfînt. Acest lucru alături de încrederea în purtarea permanentă de grijă a lui Dumnezeu pentru lume ar fi trebuit să fie îndeajuns ca aceas sfințenie a Sfîntului Botez și a Sfintei Mirungeri să rămînă trăsătura naturală a firii mele. Felul unic în care mă raportez la această identitate născută din sfințenie este natura mea. Firea mea.
  
  
• Acesta sînt eu. Însă datorită libertății individuale care este protejată cu iubire și răbdare de Dumnezeu am crescut și trăiesc într-o societate care generează mai degrabă o cultură a păcatului decît una a sfințeniei și așa se face că dinainte de a înțelege, învăța și utiliza cuvinte am învățat să mă folosesc de păcate, patimi și slăbiciuni.
  
  
• Din cauza frăgezimii pruncului acestea se imprimă la suprafața sufletului dau cu tăieturi si înțepături profunde. Astfel ajung patimile să fie cînd cauze, cînd componente, cînd interfețe ale atitudinilor, gîndurile, vorbelor și faptelor mele. 
  
  
• Așa se face că sînt înșelat să accept ca trăsătură a identității mele aceste deformări ulterioare.
  
  
• Ajung să cred greșit că acesta sînt eu.

• Urmează apoi consolidarea acestor trăsături despre care în mod eronat cred că reprezintă firea mea, modul meu de a fi, identitatea dată de unicitatea mea ființială și eternă. 

• Îndepărtarea acestor parazitări este dificilă, întîi pentru că nu o vedem necesară nefiind capabili să discernem între natura noastra sfințită și desfigurările patimilor, apoi este dificilă fiindcă ele au funcționat ca mecanisme angrenate la acea cultură și civilizație a păcatului despre care am scris mai sus.
  
  
• Dacă totuși le identificăm ca atare și ne mobilizăm să le îndepărtăm ne aflăm în fața unui proces dureros pentru că diformitățile acestea, făcînd parte din construcții social-culturale împătimite participă înșelător la conștiința valorii de sine. 
  
  
• Într-o cultură a păcatului, patimile și păcatele mele îmi oferă mai multe șanse de a fi prețuit de semeni și prin aceasta de a fi valorizat decît mi-ar putea oferi virtuțile care, fiind opuse și dizolvînd patimile, sînt percepute în cel mai bun caz ca exotism dar cel mai adesea ca valori care dușmănesc individul.
  
  
• De aceea dacă aș cultiva defrînarea sexuală și mi-aș centra identitatea în sexualitate mi-ar părea dușmănoase valorile creștine cu privire la abstinență, iubire mai presus de sexualitate, decența de a nu înșela și recruta practicanți ai desfrînării. 
  
  
• Aceasta în timp ce mi-aș declara împătimirea ca identitate.
  
  
  
• Într-un mod mai subtil, dar de intensitate păcătoasă la fel de mare sau chiar mai mare, dacă am fost înrobit de împrăștiere, nestatornicie și individualism voi considera firesc să cultiv neascultarea și nesupunere. Ba chiar să mă mint că sînt abilități naturale sau duhovnicești. De aceea, cînd ascultarea nu slujește scopurilor date de străduința de a recolta recompensele patimilor mele mă întorc împotriva duhovnicului, îl vorbesc de rău sau chiar caut să găsesc un duhovnic care se atinge de patimile mele. Sau un surogat de duhovnic cum ar fi un psihoterapeut sau psiholog care în schimbul banilor plătiți pe oră se va strădui să clădească alături de mine un sistem conceptual care să nu se atingă de recompensele din patimi, să mi le explice din perspectivă identitară și să mă păstreze în confuzia delirului pătimaș.
  
  
• În acest caz, din nou, patima însăși ar constitui identitatea mea protejată.
  
  

______________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 156