Filocalia audio - Învățătura despre viața morală și despre lectura relevantă

Orice lectură este o decodare, o descifrare în vederea surprinderii mesajului comunicat. Deși vecine, lectura și interpretarea nu sînt același lucru. Lectura ne permite să captăm mesajul, interpretarea ne permite ca din acest mesaj să captăm înțelesul. Unii includ interpretarea în lectură, ca fiind parte intrinsecă a ei. Pentru noi, ortodocșii, interpretarea este atît de importantă încît preferăm să o privim, în mod tehnic, ca etapă a comunicării mesajului. 

Scrieriile științifice sînt concepute pentru a transmite fidel înțelesul, încercînd să nu dea prea mult loc ambiguității și diversității de integrarea a mesajului, cu excepția locurilor în care se impune oferirea unui înțeles flexibil.

Cînd citim un roman permitem autorului să ne propună convenții, credibile sau mai putin credibile, la care ne dăm acordul. Astfel, ne deplasăm dinspre realitatea înconjurătoare în lumea propusă de autor și petrecem o vreme în limitele lumii create de  înțelegerea noastră cu autorul. Un semn al dibăciei autorului operei literare este capacitatea de a crea oportunități pentru diferite puncte de vedere, spații pentru abordări desfășurate pe mai multe niveluri de profunzime și deschideri pentru infuzia valorilor cititorului în procesul de lecturare și interpretare. Astfel, în acest tip de lectură, cititorul caută corespondențe cu fondul său cultural, mișcă valorile sale personale, preconcepțiile si informațiile de care dispune deja pentru a stabili dacă își va da sau nu acordul de a primi propunerea autorului. 

Adesea se spune că lectura este un act de comunicare de la autor la cititor, dar nu întotdeauna este doar atît. Cititorii, adesea, impregnează înțelesul operei într-atît încît nu este neobișnuit ca unele opere să fie înțelese de public în altă cheie decît cea dorită de autor și să fie apreciate și respectate pentru acele întelesuri, nu pentru cele intenționate de autori. 

Literatura poate oferi evadare din restrîngerile propriei vieți a cititorului, devine un viciu, surogatul consumă timpul trăirii și participă la fuga acestuia de sine și de coliziunile care-l copleșesc. Dar literatura poate da imboldul construirii de sine ca participant deplin la realitatea înconjurătoare.

 Cînd ne-am propus să citim Sfinții Părinți și să înregistrăm aceste lecturi am știut că ceea ce ne propunem nu va fi o lectură descrisă mai sus si nici o lectură comună. Nu am ne-am propus să citim pentru a ne informa, nici pentru a analiza textul, nici pentru a consimți la o lume ireală, nici pentru a ne scufunda în imaginar, nici pentru a evada din viețile noastre. Nici măcar pentru a ne construi ca participanți la realitatea imediat înconjurătoare. Ne-am propus a citi pentru a ne deplasa dinspre orizontala materială spre verticalitatea spirituală. Lecturăm pentru a așeza verticalitatea spirituală în centrul orizontalității lumii în care trăim. Citim Sfinții Părinți ca parte a unei transformări de sine complexe care include: participarea regulată la Sfintele Taine, participarea la comunitatea parohială alături de  implicarea comuniunii cu sfinții în viața cotidiană. 

Ca semn văzut al acestora, am înregistrat aceste lecturi dedicîndu-le cu drag acelora care, din multe motive, nu pot să citească, dar doresc să fie în comuniune cu sfinții si cu Biserica lucrătoare. 

Prin demersul acesta, pe care l-am numit "Vocile Părinților", ne-am angajat într-o abordare diferită a textului, nu consimțim la propunerea autorului de a ne face parte la o lume imaginară, cu personaje imaginare. Prin aceste texte, oarecum asemănător epistolelor, ne punem în legătură cu autorul, consimțim ca acesta să devină relevant în viețile noastre prin valorile sale, aplicabile în mod concret. Prin acestă lectură refacem legătura dintre Biserica triumfătoare a sfinților și Biserica luptătoare a lumii noastre. Prin acest demers, sfinții devin participanți de seamă la viețile noastre.

Am deschis lecturile cu Sfîntul Antonie cel Mare - Învațătură despre viața morală, pe care l-am chemat să fie cu rugăciune și binecuvîntare alături de noi.

Înregistrările le punem la dispoziția dumneavoastră prin legăturile de mai jos:

Așadar puteți asculta "Învățătură despre viața morală" a Sfîntului Antonie cel Mare în lectura:

1. domnului Alin Gavreliuc;
2. doamnei Dana Gavreliuc;
3. a surorilor Ioana și Miruna Gavreliuc;
4. doamnei Mirela Sabău;
5. doamnei Gabriela Străuți - 1-50; 51-100, 101-170.

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Vocile Părinților- un demers bun si pentru copii

"Vocile Parinților" este și pe măsura copiilor noștri. Ce poate fi mai frumos decît înțelepciunea  veșniciei pe buze inocente de copil?

Surorile Miruna și Ioana Gavreliuc au dat dovadă de tărie și devotament și, în mod cu totul liber asumat au făcut o lucrare minunată. Iată, vă oferim fișierele Mirunei, pe care le puteți descărca de aici, dar si ale Ioanei, pe care le puteți obține de aici. 

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Încă o lectură integrală a Învațăturii despre viața morală a Sfîntului Antonie cel Mare

Doamne ajută! D-na Gabriela Străuți a decis că cea mai potrivită abordare pentru o viață cu sens profund este însoțirea cu Sfinții Părinți. Așadar, cu mare bucurie s-a alăturat demersului nostru și ne ajută să vă oferim încă o lectură integrală a aceleiași opere patristice.
Demersul "Vocile Părinților" îl găsiți descris în articolele anterioare, iar fișierele le puteți descărca de la adresele de mai jos:
1-50, 51-100, 101-170.
Spor de la Dumnezeu.

O nouă lectură integrală

Doamne ajută! Iată, prin strădania d-nei Dana Gavreliuc, ne putem bucura de încă o lectură integrală a textului Sfîntului Antonie cel Mare- Învățături despre viața morală. Vă amintesc, pe scurt, că acest pachet audio este oferit de lectori în cadrul demersului "Vocile Părinților" care pune alături oameni care doresc să cunoască Sfinții Părinți, să învețe de la ei și să găsească modalități de îmbunătățire personală aplicînd aceea ce au aflat. Astfel, o persoană, participanta la Sfintele Taine în mod regulat citește o lucrare a Sfinților Părinți, cea aleasă pentru acel moment, și se înregistrează. Aceea este opera patristică pe care toți din grupul Ortodox@zi o doresc transformată în fapte. Fișierele audio, astfel obținute, sînt pune apoi la dispoziția cui crede că are nevoie de ele.  

Le puteți descărca de aici.

A doua lectură integrală a "Învățăturii despre viața morală" de Sfîntul Antonie cel Mare

Doamne ajută!
La începutul anului, am făcut o chemare la împreună lucrare. Vă invit să o recitiți, pentru a înțelege deplin ce înseamnă demersul nostru spiritual desfășurat sub numele de "Vocile Părinților".
Iată că, prin mila Domnului, vă putem pune la dispoziție a doua lectură integrală a "învățăturii" sfîntului Antonie cel Mare, de această dată citită de doamna Mirela Sabău.
Fișierul, comprimat în format *.rar, poate fi copiat de la această adresă: https://www.dropbox.com/s/o6euz2jvw7tp4e0/sf-antonie-inv-mirela.rar?dl=0

Învățătură despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete - Sfîntul Antonie cel Mare, în lectura domnului Alin Gavreliuc

Doamne ajută! Punem la dispoziția voastră lectura integrală a "Învățăturii despre viața morală" a sfîntului Antonie cel Mare în lectura domnului Alin Gavreliuc. Facem acest lucru pentru a vă da posibilitatea să ascultați tot textul.
Pentru a descărca această lectură dați click aici.
Să nu uităm că acest efort este depus cu dragoste de semeni și de Dumnezeu și este destinat îmbunătățirii vieții duhovnicești. Citiți și vă rugați, pomeniți în rugăciunile voastre pe cei care lucrează pentru a da voce Sfinților Părinți.
Vom continua să publicăm paragrafele individuale, pentru o mai bună înțelegere a textului.

P.S.: Dacă sînt probleme la descăracarea fișierului, va rog să ne dați de știre pe adresa de e-mail: dan.c.sabau(@)gmail.com

Rugăciune împotriva gândurilor de curvie şi a patimii trupeşti, către Domnul Iisus Hristos

Publicat în MARTIE 10, 2015 de colaboratorii noștri de la  MULTUMESC

Doamne Dumnezeul dreptăţii, întărirea şi ajutorul meu şi scăparea mea în ziua cea rea! Tu mântuieşti în vremea necazului: mântuieşte-mă şi pe mine, că s-au suit ape la inima mea, cufundatu-m-am în adânc şi nu pot ţine piept vrăjmaşului care mă sileşte, că a prigonit duhul meu, călcat-a la pământ viaţa mea, în toate zilele m-a luptat necăjindu-mă. Binevoieşte, Doamne, să mă izbăveşti din mâ­na cea fărădelege şi asupritoare, ca să nu pă­cătuiesc înaintea Ta, pentru că s-a abătut asu­pra mea frica morţii şi m-a acoperit întunericul. Până când voi striga, Doamne, şi nu vei auzi? Striga-voi către Tine în necazul meu şi mă mântuieşte. Caută din cer, Doamne, şi vezi din locaşul cel sfânt al Tău şi al slavei Tale, după mulţimea îndurărilor Tale, după mila Ta, că ne-ai suferit pe noi. Judecă-i, Doamne, pe cei ce mă necăjesc; nu fi ca un om care doarme şi ca un bărbat ce nu poate să mântuiască, că Milostiv şi Iubitor de oameni eşti, şi Ție slavă îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin

Prima postare din seria "Vocile părinților" - audio, text, meditații, considerații și o traducere alternativă a paragrafelor 1 și 2

¹

Învăţătură despre viaţa morală – Sf. Antonie cel Mare²

„1. Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.”

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”³

„εν αρχη ην ο λογος και ο λογος ην προς τον θεον και θεος ην ο λογος”⁴

Considerații teologice: 

Hristos este Cuvîntul întrupat. Fiul lui Dumnezeu este Logosul. Sînt noțiuni pe care orice ortodox trecut de bazele catehezei le cunoaște. Însă limba română nu surprinde decît în mod deductiv în expresiile de mai sus și aspectul rațional. Cuvîntul logos în limba greacă are valențe bogate, dar ceea ce ne interesează pe noi este că una dintre acestea este rațiunea. Așadar, cînd spunem „Hristos este Cuvîntul”, spunem „Hristos este Rațiunea.”

Rațiunea fiind internă ființei lui Dumnezeu se extinde spre creație prin lucrările necreate,⁵ dumnezeiești, susținînd lucrarea de mîntuire. Așa se face că precum însuși Dumnezeu este prezent în deplinătatea dumnezeirii în fiecare lucrare, deși varietatea lucrărilor asupra creației este infinită, așa și rațiunea se regăsește deplin în fiecare acțiune a creației, indiferent de capacitatea noastră de a o recunoaște. Mai presus de înțelegere rațiunea face posibilă legătura dintre om și Dumnezeu la toate nivelele, de la cel al energiilor create, pînă la acțiune și chiar pînă la trup.

Pentru a păstra o viziune completă asupra rațiunii trebuie să ne străduim să contopim noțiunile. Rațiunea, în accepțiune ortodoxă, este mai mult decît procesul intelectual, mult mai mult decît facultatea omului de a se folosi de noțiuni, judecăți. Înțelegem prin rațiune în primul rînd fundamentul, temeiul existenței. E important să reținem această noțiune, pentru că Sfinții Părinți o folosesc adesea.

Apoi surprindem și noțiunea de coerență, de logică. Aceasta decurge din înțelepciunea lui Dumnezeu, ca atribut divin, care se manifestă în lume, punînd rînduială și armonie în toate aspectele creației.

Acum întelegem că procesul mental pe care îl numim rațiune constă în capacitatea de a lucra cu noțiuni și care, în deplinătatea capacității sale, ridică ființa creată deasupra limitărilor proprii și o angajează într-o elevare spirituală fără limite, o pune în legătură cu Dumnezeu și face posibilă sfințenia.

Pentru ortodocși Logosul, pe care-l numim Cuvînt sau Rațiune, este sfînt, așadar raționalitatea este lucrarea Logosului, mișcarea aceastuia spre creație pentru a face posibila ridicarea creației la El.

Sfîntul Antonie cel Mare, cînd face referire la raționalitatea omului, are în vedere această legătură între gîndire și sfințenie, între acțiuni și Dumnezeu și, în același timp, constată deturnarea definiției rațiunii în conformitate cu limitele inteligenței atinse de necunoașterea lui Dumnezeu.

Meditînd la starea în care se află omul de la căderea în păcat pînă azi, Sfîntul Antonie, denunță decăderea omului, denunțînd vrednicia lui de a se așeza între ființele raționale.

Că omul nu a fost aşa de la Creaţie ne învaţă Sfîntul Ioan Damaschin:

„Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile...”

Aşadar Sfîntul Antonie cel Mare ne face cunoscut că raţiunea este proprie stării fireşti, nealterate a omului şi improprie omului corupt de păcătoşenie.

Păcatul îmbolnăveşte omul alterîndu-i raţiunea, fiindcă aceasta, fiind parte a chipului dumnezeiesc, poate prin starea ei să apropie sau să despartă pe om de Dumnezeu. Luînd seama la cele de mai sus, putem afirma că Sfîntul Antonie cel Mare expune starea de iraţionalitate a omului corupt de păcat, îmbolnăvit, despărţit prin păcătoşenie de chipul dumnezeiesc.

A fi rațional înseamnă și a fi inteligent. De altfel, în traducerea englezească s-a preferat această noțiune.⁶

Iată că în concepția ortodoxă inteligența nu este totuna cu erudiția. Erudiția poate fi parțială, poate fi o cunoaștere detaliată a unui domeniu limitat și care, prin atributul său de limitat să despartă cunoașterea de nemărginiea rațiunii, a inteligenței.

Fără a susţine incultura în vreun fel, Sfîntul Antonie cel Mare consideră că raţiunea îşi are originea, desfăşurarea şi sensul în Dumnezeu, de aceea captivitatea ei în strîmtorile naturii umane căzute o face nefuncțională.

Semnul că raţiunea este sănătoasă şi că funcţionează în conformitate cu natura sa dumnezeiască este că cel care a dobîndit această însănătoşire poate deosebi binele de rău. Sfîntul Antonie cel Mare ne atrage atenţia că acestă însuşire nu este una teoretică.

Ortodoxia, din începuturi, îndeamnă la exercitarea concretă a raţiunii însănătoşite.

Preocuparea de a face binele si de a exclude răul este totuna cu preocuparea de a păstra sănătatea inteligenței, a rațiunii. Am spune că avînd grijă să ne ferim de cele vătamătoare sufletului și să deosebim binele de rău este același lucru cu a ne păstra mintea sănătoasă.

Omul rațional, sănătos la minte este și sănătos emoțional, grija de a se feri de rău și a face cele bune nu-l epuizează și nici nu-l indispune, pentru că e liber asumată. De aceea el face acestea cu o stare de mulțumire către Dumnezeu, care îi asigură deplinătatea legăturii sale cu Rațiunea însăși. Să nu uităm că această stare de recunoștință și mulțumire este dusă la nivel de Sfîntă Taină în ortodoxie. Euharistia, Sfînta Taină a Cuminecării, este pusă de Sfinții Părinți sub semnul mulțumirii aduse lui Dumnezeu. 

Considerații practice:

Dacă dorim să punem în practică acest paragraf este necesar să ne întemeiem deciziile și acțiunile care rezultă din acestea pe libertatea dată de îndepărtarea de rău și de faptuirea binelui. 

E necesar să ne supraveghem faptele, pentru a putea discerne faptele rele de cele bune. Acest lucru se poate face în multe feluri, dar cîteva ne sînt tuturor la îndemînă.

• Meditație:

Putem începe de cu seară, cînd după rugăciune, acordăm un timp oarecare contemplării faptelor noastre recente. Nu medităm la desfășurarea lor și la jocul cauzalităților și al justificărilor, ci la calitatea lor, la felul în care ele sînt sau nu în armonie cu Dumnezeu. Meditația aceasta nu este o analiză a faptelor în sine, nici o judecată a sinelui, nu este un proces de autoînvinovățire sau de autojustificare. În acest răstimp, nu te negi și nici nu te accepți așa cum ești. Conceptul modern de a ne accepta așa cum sîntem este o formă de abandonare de sine, un simptom al deznădejdii, nu atitudinea nobilă si relaxată în care pozează. Noi nu ne acceptăm așa cum sîntem, noi recunoaștem felul în care ne definim prin faptele, gîndurile și stările noastre si exploatăm fiecare șansă pentru a ne îmbunătăți. E un dinamism nemaiîntîlnit în această practică. El se manifestă în capacitatea ei de a învigora autocontrolul, stîrnind în noi o virtute greu de dobîndit, anume trezvia.

• Atenția perseverentă:

Trezvia, este un semn al însănătoșirii rațiunii. Mintea rațională este o minte trează, atentă, ageră. O asemenea minte devine tot mai bună în a prevedea și dejuca surprizele păcatului. 

Dar trezvia nu se dobîndește doar prin meditația descrisă mai sus pentru că Dumnezeu nu-l desparte pe om de Sine niciodată. Trezvia este o conlucrare a omului cu Duhul Sfînt și de aceea ea crește din lucrarea omului și din lucrarea lui Dumnezeu în Biserică prin Sfintele Taine.

• Sfintele Taine:

De aceea, meditația recomandată mai sus, este doar urzeala pe care se țese Sfînta Taină a Spovedaniei urmată, la vreme potrivită, de Sfînta Taină a Cuminecării. În mod obisnuit e nevoie să fie precedată de rugăciune și urmată de zicerea sau cîntarea de cît mai multe ori a rugăciunii de temelie „Doamne miluiește”.

Iată o modalitate de a începe practica cea bună, ortopraxia.

Considerații legate de societate, educație și cultură:

Conflictul între raționalitatea post-adamică și raționalitatea restaurată prin Înviere este generat de individualismul celei dintîi, care exclude comuniunea cunoașterii. Neascultarea adamică este consecința poftirii unei cunoașteri despărțite de Dumnezeu, o opacizare a persoanei în fața cunoașterii transcendente. De aceea, intelectualismul așa spus „științific” este incapabil să articuleze domenii diferite pentru a surprinde viziunea integrală a cunoașterii.

Consecința practică care decurge din acest concept este că savantul creștin face distincția între materialitate și spiritualitate, cunoaște că legile lumii fizice sînt extensii ale legilor dumnezeiești și nu pierde din vedere faptul că toată creația este pătrunsă de Rațiune, de Cuvînt, care se regăsește deplin și nefragmentat în fiecare lucrare, energie, în fiecare acțiune sau obiect. Așadar, savantul creștin se poate scufunda în detaliu fără a se mărgini de el, fiindcă în profundul detaliului găsește Rațiunea transcendentă care-l conectează la nemărginire sau își poate extinde la nesfîrșit efortul său asupra abstractului. 

Savantul „raționalist” este însă un ideolog și acționează în stricta limitare a ideologiei căreia i se aservește, crezînd că o generează și o stăpînește. De aceea, savantul ideolog este autosuficient și exclude orice ipoteze de lucru blamate de platforma sa doctrinară.  El nu este în mod real rațional, fiindcă rațiunea lui îl propune pe el ca centru al cunoașterii. Indentificîndu-se cu setul de cunoaștere pe care-l instrumentează, savantul intelectualist mimează Logosul, disipînd în întunericul necunoașterii tot ceea ce-l depășește. Nu lucrează la ascensiunea cunoașterii, ci la confirmarea platformei ideologice care-i oferă o confortabilă prestanță.

De aceea, ca ortodocși, este necesar să facem distincția între ideologii raționaliști și oamenii raționali, inteligenți. Să nu confundăm inteligența cu erudiția și să nu ne îndreptăm eforturile spre dobîndirea erudiției fără a ne dezvolta rațiunea, inteligența, mintea și sănătatea morală și emotională.

Tot la nivel practic, părinții știu citind cele de mai sus ce urmăresc să obțină prin educația copiilor. Școala, în forma ei modernă, este incapabilă să se adreseze însănătoșirii minții omului și formării unei rațiuni capabile să genereze morală individuală și armonie în comunitate si comuniune. În cel mai bun caz, școala se străduiește să formeze erudiți. 

Părinții ortodocși trebuie să țină seama de această realitate și să își asume educația integrală a copilului, folosindu-se de eforturile școlii și articulînd ceea ce aceasta omite pentru a ajuta copilul să devină un membru vrednic al comunității, al societății precum și al Împărăției lui Dumnezeu.

Educăm în copil discernămîntul, combatem credulitatea, fundamentăm disciplina întemeiată pe propria alegere de a face binele. Iar pentru că noi înșine sîntem un fel de șantier duhovnicesc, privim copilul mai degrabă ca pe un camarad de drum decît ca pe un neputincios sau ca pe o persoană incompletă.

Copilul, în ochii ortodoxului, este persoană completă și rațională din momentul fecund. Cu atît mai mult, după ce primește Sfîntul Botez, este un membru deplin al Bisericii de aici și de dincolo. Rațiunea sa este deplină chiar înainte de a își putea exercita în mod lămurit libertatea de a alege. 

De aceea, părintele ortodox este respectos cu copilul său și privește desfășurarea vieții acestuia, nu doar în planul succesiunii faptelor și al determinării cauzelor, ci ține seama de planul subtil al lucrărilor duhovnicești. 

Nu e posibil să creștem copii raționali prefăcîndu-ne că sîntem raționali. Nu e posibil să învețe un copil virtuțile fiind expus la păcătuire făcută cu perseverență de părinți, fie direct, fie indirect, prin fățărnicie. Pentru că rațiunea este mai puțin lovită de păcătuire în copilărie, fățărnicia este transparentă pentru mintea mistică a copilului.

Primul paragraf al scrierii este suficient nu doar pentru a iniția o schimbare a vieții, ci și pentru a o duce pînă la epuizarea etapei de despătimire. Am identificat aplicații practice imediate, simple și la îndemîna tuturor fără ca asumînu-le să excludem diversitatea ce decurge din punerea în practică în multitudinea de situații date de viețile fiecăruia dintre noi.

Traducere alternativă:

Ale sfîntului părintelui nostru Antonie cel Mare
Îndemnuri cu privire la caracterul moral al oamenilor și la viața virtuoasă în 170 de paragrafe 

1. În mod arbitrar, oamenii se numesc raționali. Dar nu pot fi numiți raționali aceia care au învățat înțelepciuni din cărțile erudiților din vechime ci pot fi numiți astfel cei care avînd sufletul rațional sînt capabili să deosebească binele de rău. Aceștia se feresc de cele rele și de cele care rănesc sufletul și cu toată seriozitatea învață cele care sînt bune și folositoare pentru suflet, practicîndu-le cu profundă multumire către Dumnezeu. Ei sînt singurii care pot cu adevărat să fie numiți oameni raționali. 
2. Unica grijă a oamenilor cu adevărat raționali este să placă lui Dumnezeu, Domnul tuturor, să asculte de El și orice li se întîmplă în viață, numai această deprindere sufletească îi preocupă: cum să placă lui Dumnezeu, mulțumindu-i pentru deosebita Sa purtare de grijă și pentru orînduirea tuturor. Pentru că este ilogic să fim recunoscători doctorilor cînd ne dau leacuri amare și neplăcute pentru dobîndirea sănătății trupului, dar să fim nerecunoscători față de Dumnezeu pentru părutele greutăți ale vieții fără să realizăm că toate se întîmplă așa cum trebuie, spre folosul nostru, în acord cu purtarea Sa de grijă. Așadar în cunoașterea lui Dumnezeu și în credință este mîntuirea și desăvîrșirea sufletului.

***

1 Vocile Părinților este numele sub care desfășurăm o acțiune de cunoaștere, meditație și operaționalizare contemporană a scrierilor Sfinților Părinți (pentru detalii: http://www.ortodoxlazi.ro/2015/01/chemare-la-impreuna-lucrare-sa-citim.html ), începînd cu cei cuprinsi în Filocalia românească de părintele Dumitru Stăniloae. Membrii comunității noastre citesc scrierile patristice, înregistrîndu-si vocile cu diferite dispozitive aflate la îndemînă, într-un proces marcat de rugăciuni personale și unul pentru altul și de participarea la Sfintele Taine, iar mai apoi meditează și fac eforturi de cunoaștere și de punere în practică. Înregistrările, alături de textul scris, le facem disponibile în cadrul unor articole care surprind aspecte din meditațiile noastre. Fișierele audio sînt disponibile pentru descărcare, fiind necesar să dați click pe fișierul dorit și să urmați instrucțiunile de la caz la caz.

Lectura a fost făcută de Alin Gavreliuc (ag), Anastasia Sabău (as), Dana Gavreliuc (dg), Grabiela Străuți (gs), Ioana Gavreliuc (ig), Mirela Sabău (ms), Miruna Gavreliuc (mg). Indicativele dintre paranteze le regăsiți în numele fișierelor și vă ajută să selectați spre ascultare lectura pe care o alegeți.

2 Filocalia, vol.1, Inst. Arte Grafice- Dacia Traiană, Sibiu, 1947, p. 3;

3 Biblia Ortodoxă.ro http://bibliaortodoxa.ro/noul-testament/35/Ioan consultată în 4 martie 2015;

4 Byzantine Text http://biblehub.com/bz95/john/1.htm consultat în 4 martie 2015;

5 „Lucrările nu sunt, deci, decât atributele lui Dumnezeu puse în mișcare, sau Dumnezeu însuși, Cel simplu, într-o mișcare de fiecare dată specificată, sau în mișcări specificate și unite între ele. În fiecare dintre aceste lucrări sau energii este în același timp Dumnezeu însuși întreg, lucrător și mai presus de lucrare sau de mișcare. ” - Dumitru, Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 150;

6 „Men are often called intelligent wrongly”- The Philokalia, Volume 1: The Complete Text; Compiled by St. Nikodimos of the Holy Mountain & St. Markarios of Corinth, G. E.H. Palmer, Philip Sherrard, Kallistos Ware, Ed. Faber & Faber, 1 ian. 1983;

Exemple de lectură

Pentru ca nu cumva să fie cineva descurajat pentru că nu cunoaște nivelul de calitate solicitat pentru a participa la demersul nostru de a da voce învățăturilor Părinților, mai jos aveți două exemple:
1) în lectura domnului Alin Gavreliuc:
Check this out on Chirbit
 2) În lectura doamnei Mirela Sabău:
Check this out on Chirbit

Vocile Părintilor - primele roade

Primele strădanii au început să dea rod. "Învățături despre viața morală" a Sfîntului Antonie cel Mare a fost deja citită și înregistrată în totalitate în lectura domnului Alin Gavreliuc și a doamnei Mirela Sabău. Între timp alți 5 lectori înaintează în silința lor de a se folosi de învățătura filocalică si de a fi de folos celor care nu pot citi din diferite motive, fie că sînt nevăzători, fie că sînt bătrîni cu dificultăți variate.
În acest moment fișiere audio sînt în faza de editare si se cauză soluții de difuzare și punere la dispoziție pentru descărcare.
Materialul audio este, cum vă imaginați, produsul unor înregistrări personale, cu aparatele aflate la îndemînă. Ne-am gîndit că ele sint produsul unui efort pe care l-am face dacă am avea o persoană dragă sufletului, doritoare să cunoască Filocalia, dar care se află în neputința de a o citi. În acest caz, de vreme ce oricum o citim, ne-am înregistra vocea cu ce avem la îndemînă și am face astfel ca acea persoană să fie în părtăsie cu schimbarea minții noastre după învățătura filocalică. E ca și cum un nevăzător care poate fi tatăl meu, mama mea sau copilul meu s-ar ține de mînă cu mine pe calea aceasta și ne-am fi de folos unul celuilalt.
Puteți să ajutați fie implicîndu-vă în demers în modul cel mai profund, ca lectori (http://www.ortodoxlazi.ro/2015/01/chemare-la-impreuna-lucrare-sa-citim.html), fie promovînd lucrare noastră prin mijloacele care vă stau la dispoziție, după putere și priceperea fiecăruia.

Societate: Cum stau lucrurile cu Ora de Religie

CCR a luat o decizie cu privire la organizarea orei de Religie, prin care se impune celor care doresc să primească educație religioasă în școală să solicite explicit acest lucru.
Argumentația CCR pleacă de la premisa că punctul neutru este situat la atitudinea "nici o religie" de unde se crează opțiunile.
De fapt, punctul neutru nu există, fiindcă poziția "nici o religie" este confiscată ideologic de mult timp. În istoria noastră recentă, comuniștii români au avut exact această poziție, prin care statul nu a susținut nici o religie dar prin articolul 17 din Constituția Republicii Socialiste România se garanta că nu există nici o îngrădire de drepturi pe baze religioase, de asemenea prin articolul 30 din aceiași CRSR garantează libertatea conștiinței, funcționarea cultelor religioase și învățămîntul religios.
În același articol se precizează limpede că:

"Școala este despărțită de biserică. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține alte instituții de învățămînt decît școli speciale pentru pregătirea personalului de cult."

Prin cele de mai sus demonstrez că poziția așa zis neutră a statului în ce privește educatia religioasă este greșit identificată ca fiind nesusținerea vreunui cult ori confesiune si că această pozitie este una în mod istoric doctrinară și în mod politic ideologică. 

Singura poziție corectă este cea democratică iar poporul a susținut prin vot articolul din Constituția post-comunistă prin care statul își asumă organizarea educației religioase și nu specifică despărțirea școlii de biserică, anume:

"Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege."

Articolul 32-(7) nu folosește expresia "organizat la cerere" iar noi am votat faptul că statul organizează potrivit legii, în cazul acesta a Legii Educației. Am votat că face aceasta în mod activ în spiritul declarat în același document în care spune cu referire la românii din străinătate, în articolul 7 că:

"Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt."

Prin acest articol, în Constituția în vigoare, se precizează două lucruri pe care CCR nu avea dreptul să le ignore: 

1. Că statul numește între atributele identității nationale și pe cel religios pe lîngă: etnic, cultural și lingvistic;
2. Că, pentru românii din afara granițelor țării, statul sprijină și acționează pentru conservarea acestor atribute ale identității religioase.

Așadar, decizia CCR s-a făcut interpretînd actuala Constituție în prismă ideologică, pornind de la o premisă nestipulată în actuala Constitutie dar prezentă în Constituția Republicii Socialiste România și anume că "școala este despărțita de biserică" și ca România este un stat secular.

Doar o persoană foarte naivă sau una fără minimă educație civilă nu realizează că nicăieri în Constituția actuală România nu se definește ca stat secular ci dimpotrivă, recunoscînd ca ideologică această poziție o adoptă pe cea mai corectă, anume pe aceea care, în conformitate cu recensămintele de stat indică majoritatea absolută a românilor religioși (indiferent de religia lor). 

De altfel o Constituție care ar fi atacat atributul religios al identității românilor cînd încă memoria crimelor socialiștilor împotriva noastră, a celor religioși, era încă vie si nu paralizată ca acum, nu ar fi fost niciodată votată.

Statul nu poate avea doua atitudini față de identitatea națională, una pentru românii de acasă în care organizează doar la cerere învățămîntul religios și una activă, prin care sprijină și actionează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimare identității naționale a românilor din afara țării. Iar specificarea dezvoltării identității religioase presupune că statul acționează prin educație, inclusiv educatie religioasă.

Așadar avem de a face cu un reviriment al abuzurilor socialiste pe pretextul asigurării unui climat neutru. Ultimul stat român în care legiuitorul a "asigurat" neutralitatea religioasă și a despărțit școala de biserică este cel socialist care vreme de 42 de ani a ucis, martirizat si prigonit persoanele religioase.

De aceea CCR prin Decizia-306-2012 a respins ca neconstituțional demersul similar anterior luînd în 2014 o poziție contrarătrădînd românilor faptul că puterea legiuitoare din România, fie este incompetentă, fie este vîndută, fie este activ ideologică.

Acestea fiind spuse am demostrat în ce spirit s-a făcut decizia Curtii Constitutionale din 12 noiembrie 2014 și putem vedea care este soluția noastră.

Întotdeauna prigonitorii ortodoxiei românești uită ca forța noastră se manifestă cel mai bine în mediu ostil. În primul rînd pentru ca astfel, nefiind oportunități de putere și de îmbogățire, Biserica scapă de oportuniștii care o invadează în vremuri pașnice și o fac de rușine. 

Așadar, privind decizia CCR ca un abuz de tip socialist, noi ar trebui să ne bucură și să le facem surpriza demostrării forței sociale pe care o putem pune în mișcare. Această forță îi deranjează pe mulți politicieni, de aceea încearcă fie ca prin diferite forme de mită sau șantaj să o cumpere, fie să o slăbească prin presă și prin abuzuri precum cel dezbătut aici.

Pentru noi, însă, mai importantă decît oportunitatea de a releva statului forța socială a Bisericii, este oportunitatea de a mărturisi.

Într-adevăr, prin acestă decizie CCR dă ocazia fiecărui ortodox din țară să mărturisească în scris credința sa și să depună fiecare familie ortodoxă această mărturisire, sub formă de cerere, pentru copii săi.

Fiecare parohie ar trebui să pună la dispoziția tuturor enoriașilor formulare de cerere imprimate ca să înlesnească procesul acesta.Fiecare familie ortodoxă ar trbui sa multiplice aceste formulare și să le dea fiecărui prieten care are copii la școală și să explice fiecăruia ce moment frumos este acesta pentru Biserică. 

Iar această acțiune a Bisericii Ortodoxe ar trebui copiată de fiecare cult și confesiune religioasă pentru că, desi această decizie pare sa lovească cel mai tare în ortodoxie, lovește în toate persoanele religioase din România. 

O asemenea conlucrare este adevăratul ecumenism, nu cel de cocktailuri doctrinare, pentru ca această colaborare învață reprezentanții religiilor să lucreze împreună, în interes comun, fără teama de a-și aduce atingere specificului religios. Totodată o asemenea acțiune unită crește fiecăruia respectul pentru cel de lîngă, dar care are alte convingeri religioase.

Cum fac: Înregistrări pentru "Vocile Părinților" - rezumat tehnic

Recomandări tehnice, rezumat:

1. formate recomandate: wav, mp4;
2. formate acceptate: mp3, ogg, flac;
3. calitatea înregistrării: PCM (Pulse-Code Manipulation) 44,1 KHz/16 bit;
4. Aplicații Android testate și recomandate: ASR și Tape-a-Talk;
5. Sugestii pentru aplicații IPhone (netestate): http://www.iphoneness.com/iphone-apps/best-voice-recorder-iphone-apps/;
6. Program pentru Linux: http://audacity.sourceforge.net/; Audacity funcționează și în Ms. Windows;
7. Programul implicit în Microsoft Windows: http://windows.microsoft.com/en-us/windows7/record-audio-with-sound-recorder;
8. Numele fișirerelor: sf_antonie_inv_01, sf_antonie_inv_02 sau sf_antonie_inv_01-10;
9. Editarea etichetelor:
• title – Invatatura despre viata morala
• artist – lectura Prenume Nume
• album – Filocalia I
• year – 2015
• Author - Sf. Antonie cel Mare
10. Trimiterea:
• adresa: dan.c.sabau(at)gmail.com;
• subiectul mesajului: Vocile Părinților;

Cum fac: Instalarea aplicatiei Android My Sword pentru studiu scripturistic

Pentru studiul Sfintei Scripturi avem la îndemînă unelte moderne. Adevărate realizări "techne" (citiți despre techne http://ortodoxlazi.blogspot.ro/2014/12/ortodoxul-si-dilemele-teologice-ale.html). Ce vedeți aici e un mic ghid, de la instalare și descărcarea modulelor necesar la utilizare. Vedeți si ce se întîmplă dacă nu ați instala modulele necesare. Modulele alese de mine pentru demonstratia aceasta sînt doar pentru a ilustra modul de lucru, dumneavoastră alegeti modulele. Desigur, pentru ortodocși, traducerea numită Fidela este absolut inutilă în vreme ce traducerea Cornilescu aproape ca nu este de folos, cu excepția "bibliștilor" sau teologilor universitari. Aplicația are opțiuni premium pe care le puteți activa pentru o suma minimă de 20 USD. Dar poate fi folosită foarte bine și fără opțiunea aceea. Totuși, oprirea plății lucrătorului este un păcat, deci cînd ne permitem și dacă sîntem multumiți ar trebui să facem plata. Nu am nici o afiliere sau asociere cu producătorul/ distribuitorul aplicatiei.

Cum fac: Înregistrarea vocii - Android - Tape-a-Talk

Dacă dați curs îndemnului la îmbunătățire a vieții duhovnicești prin lecturarea regulată a Sfinților Părinți si înregistrarea acestor lecturi pentru a crea resurse audio și vreți să va folosiți telefonul Android puteți folosi mai multe aplicatii.

Tape-a-Talk este o aplicație gratuită care se poate descărca de pe Google Play (dacă dați click pe numele ei veți fi îndrumați la pagina de instalare). Mai jos puteți urmări un fișier video scurt care vă ghidează pe tot parcursul folosirii, de la instalare pînă la trimiterea fișierului prin e-mail. Înregistrarea este de calitate. Și această aplicație are o opțiune premium care înlătură reclamele dar tot ceea ce veți vedea în videoclip s-a făcut cu aplicația gratuită. Desigur, noi nu vrem să păcătuim refuzînd lucrătorului plata sa de aceea dacă sîntem multumiți și avem posibilitatea este corect să plătim. 

Din nou mentionez că nu am nici o afiliere sau legătură cu creatorul/ vînzătorul aplicației sau cu Google.

Dacă aveți probleme cu redarea videoclipului încercați  să accesați această adresă:    https://www.youtube.com/watch?v=Jk2C4-qUKeg

Cum fac: Înregistrarea vocii cu telefon Android

Instalați ASR prin aplicația Google Play a telefonului. Pentru a instala prin web dați click aici pe Google Play.
Apoi deschideți aplicația și folosind butonul de meniu accestați meniul "Setări" apoi reglați calitatea înregistrării. 

În imaginile de mai jos puteți vedea pașii necesari. După aceasta începeti înregistrarea iar cînd terminați salvați-o cu numele recomandat în articolul anterior, cel în care sînteți chemați la înregistrarea scrierii Sfîntului Antonie cel Mare- Învățătură despre viața morală:  http://ortodoxlazi.blogspot.ro/2015/01/chemare-la-impreuna-lucrare-sa-citim.html .
ATENȚIE! ASR are opțiuni premium care vă costă ceva bănuți (azi, în 21 ian. 2015 era vorba de 9 lei). Înlătură reclamele și activează unele caracteristici cum ar fi cea de solicitare a numirii fișierului. Desigur fișierele pot fi redenumite ulterior de dvs cu ușurință. Eu nu am nici o legătură cu cei care vînd programul și nu vă îndemn să cumpărați deși înregistrează foarte bine.

 

Chemare la împreună lucrare - să citim Învățătura Sfîntului Antonie și pentru alții

Sfintul Nil Ascetul - Icoana rusă
din 1904 de Iacov Bogatenko (1875- 1941)

Sfîntul Nil Ascetul, vorbind despre felul în care ne învățăm unii pe alții cum să trăim pe placul lui Dumnezeu, ne arată că putem da altora învățătura doar parțial, de vreme ce nu o cunoaștem într-atît încît sa o traim, fiindcă cei care fac așa „nu grăiesc din destoinicie proprie.”¹

Prin acest lucru el nu se adresează celor care învață pe alții pentru a le zădărnici lucrarea „ci îndemnîndu-i ca mai întîi să ia asupra lor deprinderea virtuții pe măsura mărimii lucrului.”

Iar părintele nostru drag, Dumitru Stăniloae ne spune că vom crește nemărginit în iubirea de semeni „dar până atunci trebuie să ne conducem vieața sufletului după prescripțiile cel mai precise, cele mai amanuntite, în modul cel mai statornic.”²

Fiind de părere că cei care, mai presus de îndoială, au făcut virtuțile lucrătoare sînt sfinții și că învățăturile lor ne sînt de mare folos am devenit preocupat de găsirea metodelor și mijloacelor prin care învățătura lor să ne însoțească cît mai mult și pe cît mai mulți.

De ce cît mai mult timp? Pentru că „pînă ne stăpînesc patimile și dăinuiește războiul împotriva cugetului trupesc, nu trebuie să ne luăm mîinile de pe arme, ci neîncetat să ne ținem mîinile pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime."

De aceea fac o chemare la arme. La împreună lucrare.

Îmi este limpede că avem o mare nevoie de textele sfinților nu doar în scris ci și în format audio iar resursele prezente le găsesc nesatisfăcătoare din diferite motive.

De vreme ce citirile din sfinți sînt cu certitudine necesare dezvoltării fiecărui ortodox, vă rog să vă înregistrați citind și să trimiteți fișierele în format mp4 sau wav. 
Mp3, ogg sau flac sînt formate care pot fi, de asemenea, acceptate.

Vă propun pentru lectură Sfîntul Antonie cel Mare, "Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete".

Ceea ce facem noi este un demers duhovnicesc și de aceea cred că ar trebui să luati binecuvîntare de la duhovnic. Ar fi pe măsura convingerilor noastre dacă înaintea fiecărei sesiuni de înregistrare am spune niște rugăciuni. Eu găsesc potrivite următoarele: rugăciunile începătoare, cuvine-se..., troparul sfîntului Antonie și rugăciunea dinaintea citirii sfintei evanghelii. Dar mi se pare potrivit și să facem 40 pînă la 100 de „Doamne miluiește” în locul altora. Rămîne să alegeți sau să vă sfătuiți cu duhovnicul.

Este necesar ca toți să citim exact același text! De aceea aveți textul mai jos, la sfîrșitul acestui îndemn (Sub icoana ispitirii Sfîntului Antonie). Dacă veți găsi greșeli dactilografice vă rog să le corectați în lectură și să le semnalați pentru ca nu cumva să citim greșit. Cei care vor beneficia de lecturile noastre s-ar putea sa nu aibe șansa de a verifica în cărți ce erori s-au strecurat. 

Puteți înregistra cu ce aparat doriți, reportofon, pc, telefon inteligent sau altceva. Respectați formatele cerute, asigurați-vă că ați reglat PCM (Pulse-Code Manipulation) la cel putin 44,1 KHz/16 bit.

Desigur nu pot face recomandări pentru fiecare aparat dar coniser că cel mai răspîndit aparat care face asemenea înregistrări și cel mai ușor de folosit este telefonul cu sistem de operare Android, vă recomand aplicații pe care le găsiți în Google Play căutînd "voice recording", "voice recorder" și altele asemenea.
Voi explora și eu aceste aplicații și voi crea scurte tutoriale pe care le voi posta aici. Pînă acum puteți vedea următoarele:

1. ASR despre a cărui utilizare citiți: Tutorial ASR;
2. Tape-a-Talk desprea a cărui utilizare cițiți: Tutorial Tape-a-Talk;

Nu este necesar să citiți totul deodată, dimpotrivă este recomandat să împărțiți lectura, de preferat, în paragrafe (capete) separate, (adică fiecare paragraf să fie salvat în fișier separat) sau în bucăți de cîte 10 paragrafe (capete) pentru a fi ușor de editat și manipulat. Salvați fișierele cu titluri de tipul sf_antonie_inv_01, sf_antonie_inv_02 dacă fiecare fișier cuprinde cîte un singur paragraf sau titluri de tipul sf_antonie_inv_01-10, sf_antonie_inv_10-20 dacă fișierele cuprind 10 paragrafe. Citiți numărul paragrafului de fiecare dată.
Vă recomand să nu vă fie greu să înregistrati de mai multe ori acelasi paragraf, dacă nu sinteți mulțumiți de rezultat. 
Cine știe, poate Sfîntul Antonie vă ajută să dati atenție mai mare unui anume text.
Cît privește ștersul fișierelor poate ar fi bine să nu vă pripiți, poate doar sînteți prea exigent. Eu consider că este o metodă bună a înregistra cîte 10 paragrafe (capete) fără să ștergem sau repetăm în afara situației în care apar bîlbe sau zgomote (lătrat, mașini etc). Altă dată le ascult și hotărăsc care înregistrare trebuie ștearsă și refăcută.
Dacă am lectura/ înregistra cîte 10 capete (paragrafe) pe zi în 17 zile am citi această scriere și am putea să îmbunatățim anumite înregistrări pe sărite încă o săptămînă. Înseamnă că într-o lună am avea deja material pentru cărți audio lecturate integral de bărbați, femei, copii, adolescenți sau bătrîni. 

Este recomandat să editați etichetele ID3 ale fișierelor astfel:

title – Invatatura despre viata morala

artist – lectura Prenume Nume

album – Filocalia I

year – 2015

Author - Sf. Antonie cel Mare

În titluri și cînd editați ID3 nu folosiți diacritice. 
Dacă nu știți sau nu doriți să editați etichetele precizati în corpul mesajului acest lucru pentru a altcineva să facă acest lucru ulterior. 

Trimiteți fișirele prin e-mail la dan.c.sabau(at)gmail.com, unde înlocuiți (at) cu semnul corespunzător adică @. La subiect scrieți: "Vocile Părinților" (fără ghilimele, desigur).

În acest moment nu este nevoie de citirea prefaței și a vieții și operei sfîntului ci doar de textul propriu zis începînd cu titlul lui.

Aceste fișiere vor fi publicate sub Licență Publică Creative Commons și vor fi asamblate în formă de cărți audio folositoare nu doar fraților și surorilor cu dificultăți de vedere dar și bătrînilor și celor cu ocupații dinamice, dar care le permit să asculte cărți. 
De asemenea vor fi folosite în emisiuni, înregistrări, documentații sau altele asemenea în activități și materiale.

Iată că angajîndu-ne la această împreună lucrare ne vom ruga mai des, vom citi învățătura Sfîntului Antonie și vom ajuta frații și surorile noastre cu dificultați de vedere sau nevăzători, bătrîni sau pe cei foarte ocupați să cunoască mai profund învățăturile Sfinților Părinți.

Nu întîmplător vă propun să începem această împreună lucrare a citirii Sfîntului Antonie în ziua pomenirii acestuia, să-l chemăm în ajutorul nostru de fiecare dată, la fiecare sesiune, pînă termină acest demers și să-l rugăm sa ne ajute să ne schimbăm mintea prin punere în viață a învățăturii sale.

Cum ne-a arătat Sfîntul Nil Ascetul, război este, așadar:

La arme!

Ispitirile Sfîntului Antonie (Moscova, sec 16 d.Hr. )

Ale celui dintre sfinți

Părintelui nostru Antonie cel Mare

Învățături despre viața morală a oamenilor si despre buna purtare, în 170 de capete

1. Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

3. Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, care ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.

4. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi ţinere de minte nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.

5. Omul cu judecată luând aminte la sine cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.

6. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru. De viaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi, precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rând este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gânduri bune, şi rele, ba şi firea şi-o schimbă, aplecându-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor, în urma trândăviei.

8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu vor să le asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toţi să fie întru toate asemenea lor. La fel şi cei desfrânaţi se silesc să arate pe ceilalţi toţi mai răi decât dânşii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăţia, din pricina mulţimilor relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.

9. Cei ce vor să se deprindă în viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi preamărită nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de până acum. Ci, asemenea pictorilor şi sculptorilor, îşi vor dovedi din faptele înseşi petrecerea cea aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase ca de nişte curse?

10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul – după soartă –, dar împodobit cu învăţătură şi cu virtute. Căci, după cum străinii rătăcesc drumurile, aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă se rătăcesc şi se pierd amăgindu-se de poftă.

11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea sunt fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.

12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepte viaţa şi obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc uşor cele dumnezeieşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să-şi stăpânească mânia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mânia.

13. Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.

14. Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi va urî toată pofta cea păcătoasă care se face între oameni pricină de moarte.

15. După cum fiecare meşteşug îşi arată puterea înfrumuseţând materialele supuse lui, ca, de pildă, unul prelucrând lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebuie să ne arătăm că suntem oameni cu adevărat raţionali prin deprinderea întru viaţa virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieţii, câştigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, îi mulţumeşte cu adevărat şi către El îşi are zborul şi toată cugetarea.

16. După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.

17. După cum cârmacii şi cei ce ţin frâiele cu sârguinţă şi cu luare-aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând, îşi face loc în nemurire.

18. Să socoteşti liberi nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.

19. Dă-ţi seama că trebuie să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori nu din vorbe, ci din fapte.

20. Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri-aminte.

21. Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu şi peste suflet. Acest lucru să-ţi fie totdeauna în grijă. Deci, dacă poruncesc ucideri sau fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet, nu trebuie să li te supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creat sufletul liber şi de sine stăpânitor în cele ce le face bine sau rău.

22. Sufletul raţional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare, de mândrie, de înşelăciune, de pizmă, de răpire şi de cele asemenea, care sunt fapte ale dracilor şi ale alegerii celei rele. Căci pe toate le biruie cu sârguinţă şi cu grijă stăruitoare omul a cărui poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos.

23. Cei ce s-au deprins cu viaţa duhovnicească puţin, dar nu desăvârşit, se izbăvesc de primejdii şi nu au trebuinţă de păzitori; iar dacă biruiesc pofta întru toate, află cu uşurinţă calea către Dumnezeu.

24. Omul raţional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte trebuie ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăşi la viaţa şi lumina veşnică.

25. Cei ce caută viaţa cea virtuoasă şi iubitoare de Dumnezeu trebuie să se izbăvească de înalta părere de sine şi de toată slava cea deşartă şi mincinoasă, şi să se silească spre buna îndreptare a vieţii şi a socotinţei. Căci mintea neschimbăcioasă şi iubitoare de Dumnezeu este suire şi cale către Dumnezeu.

26. Învăţarea de vorbe nu foloseşte nimic dacă lipseşte purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu.

27. Grija de viaţa duhovnicească şi sârguinţă sufletului îi fac pe oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află“ dacă biruie pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci.

28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc până în amănunt ce trebuie să facă pentru viaţa duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce împrumută doctoriile şi uneltele medicinei, însă nu ştiu şi nici nu au grijă să facă întrebuinţare de ele. De aceea să nu învinuim niciodată pricina dintâi sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi înşine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit.

29. Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.

30. Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.

31. În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult ca pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care învăluie sufletul cum învăluie soarele trupul.

32. La fiecare dintre patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău adu-ţi aminte că cei ce cugetă drept şi vor să-şi pună ale lor la loc de siguranţă nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca un lucru plăcut, ci cunoştinţele cele drepte şi adevărate. Acestea îi fac pe ei fericiţi. Căci bogăţia e furată şi răpită de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată şi care după moarte mântuieşte pe cei ce au dobândit-o. Iar pe cei ce cugetă aşa nu-i va amăgi nălucirea bogăţiilor şi a celorlalte plăceri.

33. Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei înţelepţi. Iar înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine şi pe cele de trebuinţă, şi plăcute lui Dumnezeu.

34. Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa de Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul.

35. Acei stăpânitori care silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor şi vatămă sufletul nu au stăpânire şi peste suflet, căci este zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste aceasta omul raţional este stăpân cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila sau puterea.

36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor sau a oricărui alt lucru să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.

37. Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă, gândindu-se la câştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci ca visul sunt cele lumeşti; iar nălucirile bogăţiei sunt neînsemnate şi de scurtă vreme.

38. Adevăraţii oameni aşa să se sârguiască a vieţui întru iubirea de Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălucească viaţa lor virtuoasă printre ceilalţi oameni, precum străluceşte şi se vede bucăţica de porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă. Căci în chipul acesta ei se îngrijesc tot mai mult de virtuţile sufletului.

39. Oamenii cuminţi trebuie să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea război cu patimile ce le dau năvală potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumuseţe străină şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrânarea; împotriva durerilor şi a ripsurilor, tăria; iar împotriva ocărilor şi a mâniei, răbdarea; şi aşa pentru toate.

40. Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun şi înţelept. Trebuie gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun. Iar omul bun şi iubitor de Dumnezeu, care cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu, nu încetează a face din belşug toate câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar.

41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă, nici înţeleasă de ei. Căci, chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.

42. Omul după partea raţională e în legătură cu puterea aceea negrăită şi dumnezeiască; iar după trup se înrudeşte cu dobitoacele. Dar puţini sunt oamenii desăvârşiţi şi raţionali care se sârguiesc după înrudirea cu Dumnezeu şi cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin fapte şi viaţă virtuoasă. Cei mai mulţi dintre oameni, mărunţi la cuget, părăsind acea dumnezeiască şi nemuritoare înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită şi de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă asemenea dobitoacelor cele ale trupului şi aprinzându-se de plăceri se despărţesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie, departe de voirile sale.

43. Bărbatul cu judecată, gândindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu prinde niciodată dragoste de ceva pământesc sau josnic, ci îşi are mintea întru cele cereşti şi veşnice. El cunoaşte că voia lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăţilor şi izvorul bunurilor veşnice, este să mântuiască tot omul.

44. Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva adevărului şi lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa.

45. Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.

46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi spuse, sunt socotiţi bolnavi. Iar cei ce înţeleg adevărul, dar îi stau împotrivă fără ruşine, şi-au omorât raţiunea şi şi-au sălbăticit purtările. Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi nu li s-a luminat sufletul.

47. Dumnezeu a adus cu cuvântul la viaţă genurile dobitoacelor pentru a fi întrebuinţate după rânduială: unele spre mâncare, altele spre slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor şi tâlcuitor recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva, nevăzând şi neînţelegând pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, să moară ca fiarele cele necuvântătoare. Trebuie să cunoască omul că Dumnezeu toate le poate şi că nimic nu poate sta împotriva Celui ce toate le poate, ci din nimic le-a făcut pe toate câte le-a voit şi le face cu cuvântul Său spre mântuirea oamenilor.

48. Cele din cer sunt nemuritoare pentru bunătatea ce este într-însele; cele de pe pământ însă au ajuns muritoare pentru aplecarea de bunăvoie spre răutate. Iar aceasta vine în cei fără de minte pentru lenea lor şi pentru că nu cunosc pe Dumnezeu.

49. Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.

50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputinţă să se nască trup fără păcat. Dar sufletul raţional ştiind aceasta se scutură de greutatea materiei în care zace păcatul. Uşurându-se de o astfel de greutate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveşte atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se încununează sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale materiei.

51. Sufletul care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaşte, îl iubeşte. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-şi vede interesul său şi nu-l înţelege, ci socoate că se împodobeşte cu păcatul şi se bucură.

52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune şi dă naştere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează sufletul de patimi, îşi întoarce Dumnezeu faţa de către el, mai bine zis sufletul însuşi se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră în cuget şi pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte şi cele asemenea, câte sunt lucruri ale dracilor.

53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi dorind cele cereşti dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce se par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului.

54. Cei umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă nu cunosc pe Dumnezeu şi n-au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înţeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat în cele văzute, aşa ca sufletul în trup. Pentru că precum trupul nu poate fiinţa fără suflet, aşa toate cele ce se văd şi sunt nu pot fiinţa fără Dumnezeu.

55. De ce a fost făcut omul? Ca înţelegând făpturile lui Dumnezeu, să-L vadă dintr-însele şi să preamărească pe Cel ce le-a zidit pentru om. Iar mintea cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut, dăruit de Dumnezeu celor vrednici, în urma purtării celei bune.

56. Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează plin de mulţumire cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge.

57. Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemână pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi turbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.

58. Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază, şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti.

59. După cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să cunoaştem cele ce se văd, ce e alb şi ce e negru, aşa ne-a dat şi judecată ca să deosebim cele folositoare sufletului. Iar pofta, despărţindu-se de judecată, naşte plăcerea şi nu îngăduie sufletului să se mântuiască sau să se unească cu Dumnezeu.

60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

61. De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce se face, gândeşte-te că tu, om fiind şi pământ, poţi vedea deodată în mai multe locuri. Înţelege dar cu cât mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le vede, până la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă viaţă şi pe toate le hrăneşte precum voieşte.

62. Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta, fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat de întuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.

63. Dacă ostaşii păstrează credinţă cezarului fiindcă le dă hrană, cu cât mai vârtos suntem datori noi a ne sili să mulţumim neîncetat, cu nefăcute guri, şi să plăcem lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut pentru om?

64. Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună este roada omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc într-un ceas, ci după vreme şi ploi, şi îngrijire, aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare-aminte, prin stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare. Iar dacă făcând aceasta îţi vei părea vreodată evlavios, nu-ţi crede ţie câtă vreme eşti în trup, ci socoteşte că nimic din ale tale nu e plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci să ştii că nu e uşor omului să păzească nepăcătuirea până la sfârşit.

65. Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Aşa de puternic este cuvântul, că printr-însul şi prin mulţumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul. Deci este lucru de om nesimţit ca cineva să învinuiască naşterea sa sau pe alţii pentru că păcătuieşte. Căci el se slujeşte de slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.

66. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimile trupului de teamă să nu ne râdă lumea, cu atât mai vârtos să ne străduim a ne vindeca de patimile sufletului, ca unii ce avem să fim judecaţi înaintea feţei lui Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau vrednici de batjocură. Căci având voia liberă dacă nu voim să săvârşim faptele rele, atunci când le dorim, putem face aceasta şi stă în puterea noastră să vieţuim plăcând lui Dumnezeu; şi nimeni nu ne va putea sili vreodată să facem vreun rău dacă nu vrem. Şi aşa luptându-ne, vom fi oameni vrednici de Dumnezeu şi vom petrece ca îngerii în ceruri.

67. Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.

68. Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, îşi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să cădem şi noi, în chip silnic, în aceleaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca nişte orbi.

69. Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie printr-alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă, şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.

70. Singură agoniseala sufletului este sigură şi nu poate fi jefuită. Iar aceasta este vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi cunoaşterea şi săvârşirea celor bune. Avuţia este însă povăţuitor orb şi sfetnic fără minte, şi cel ce întrebuinţează bogăţia rău şi pentru desfătare îşi pierde sufletul pe care l-a dus la nesimţire.

71. Se cade ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflându-se avuţi, să ştie că toate cele din viaţa aceasta sunt după fire stricăcioase, uşor de pierdut, fără preţ şi lesne de frânt. De aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot întâmpla.

72. Cunoaşte că durerile trupeşti sunt în chip firesc proprii trupului, ca unul ce e pământesc şi stricăcios. Deci sufletul iscusit trebuie să stăruie în mijlocul unor asemenea pătimiri cu răbdare, cu bărbăţie şi cu mulţumire, şi să nu-I bage lui Dumnezeu de vină că de ce a făcut trup.

73. Luptătorii de la jocurile olimpice nu se încununează după prima biruinţă, nici după a doua sau a treia, ci când biruie pe toţi cei ce se luptă cu ei. Tot aşa trebuie deci ca tot cel ce vrea să fie încununat de Dumnezeu să-şi deprindă sufletul întru curăţie nu numai în privinţa celor trupeşti, ci şi a câştigurilor, răpirilor, pizmei, hranei, slavei deşarte, grăirii de rău, uciderilor şi celor asemenea.

74. Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de vieţuirea curată şi de Dumnezeu iubitoare; ci pentru mântuirea sufletului ne-am ales viaţa virtuoasă. Căci în fiecare zi stă moartea înaintea ochilor noştri; iar cele omeneşti nu le vedem.

75. Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăţi nu stă în puterea noastră! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă vreme a bogăţiei pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând doar la simpla dorinţă? O, ce nebuneşte alergăm, neştiind că înaintea tuturor virtuţilor se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor stau lăcomia pântecelui şi poftirea celor lumeşti.

76. Cei înţelepţi trebuie să-şi amintească necontenit că răbdând mici şi scurte necazuri în viaţă, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea, cel ce se luptă cu patimile şi vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea, să nu cadă cu sufletul şi să rămână, în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarăşi să lupte şi să se străduiască să fie încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme ale virtuţilor şi se fac mântuitoare sufletului.

77. Necazurile vieţii fac să fie încununaţi de Dumnezeu bărbaţii şi luptătorii vrednici. Deci trebuie să-şi omoare în viaţă mădularele faţă de toate ale vieţii. Căci mortul nu se mai grijeşte niciodată de ceva din ale vieţii.

78. Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci turburat de nălucirile lumeşti sufletul iese din ogaşa lui. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bună-voie, pricini ale muncilor.

79. Omul raţional este războit de simţurile trupului său prin patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri căzând ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt slava deşartă, bucuria, mânia şi frica. Dar luptând omul cu socoteală şi cu înţelepciune le va birui şi stăpâni desăvârşit, şi nu va mai fi războit, ci va primi pace în suflet şi va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.

80. Dintre cei ce se află într-o ospătărie unii închiriază paturi; alţii, neputând avea pat şi dormind pe jos, horcăie nu mai puţin ca cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi din bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor.

81. Dacă eşti cumva stăpânitor cu mare putere, să nu ameninţi lesne cu moartea pe cineva, cunoscând că după fire şi tu eşti supus morţii, şi sufletul se dezbracă de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta, cunoscând-o lămurit, lucrează cu blândeţe şi, făcând bine, mulţumeşte neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostiveşte nu are virtute întru sine.

82. A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.

83. Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu, şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei ca fiind slabi în puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima, şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.

84. Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi decât ceea ce voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

85. Sufletul pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte împreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul, pătimeşte şi sufletul, iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul. Dar când înţelege sufletul, nu înţelege şi trupul, ci rămâne părăsit în el însuşi. Căci a înţelege este o pătimire a sufletului ca şi neştiinţa sau mândria, necredinţa, lăcomia, ura, pizma, mânia, nepăsarea, slava deşartă, cinstea, dezbinarea, simţirea binelui. Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin suflet.

86. Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?

87. Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele create. Pe toate le dispreţuieşte, aşadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când vieţuieşte în chip drept şi plăcut lui Dumnezeu. Însă nu e cu putinţă să se facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu ştie tot folosul sufletesc şi toată evlavia ce se naşte din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu învinuieşte pe nimeni pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mântuieşte.

88. Unii se străduiesc să câştige bogăţia vremelnică cu orice preţ şi iubesc faptele păcatului, nevrând să ştie că vine moartea şi-şi vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloşii de ei, ce le este de folos şi nu se gândesc la ce pătimeşte omul după moarte din partea păcatului.

89. Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cunoştinţă, pricepere şi puterea de a deosebi între bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este negrija şi trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea de bunăvoie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni.

90. Omul care vieţuieşte în evlavie nu îngăduie păcatului să i se furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i stăpâneşte nici dracul întunecat, nici soarta. Căci Dumnezeu îi izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără faţă de cei ce îl defăimează, nici nu se mânie împotriva ocărilor.

91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup. Însă nici cel care prelucrează arama n-a făcut rugina, nici părinţii necurăţia trupului. Tot aşa, nici răutatea n-a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului şi cunoştinţa, şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama deci ca nu cumva văzând pe cineva propăşind în putere şi avere să-l fericeşti, lăsându-te amăgit de diavol. Ci adu-ţi îndată moartea înaintea ochilor şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.

92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe pământ le-a dat prefacerea; şi în toate a rânduit viaţă şi mişcare. Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească, aşadar, nălucirea lumească a diavolului, care îţi strecoară gânduri rele în suflet. Ci, aducându-ţi îndată aminte de bunătăţile cereşti, zi întru tine: Dacă vreau, de mine atârnă să biruiesc şi acest război al patimei; dar nu voi birui dacă vreau să-mi fac pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce poate să-ţi mântuiască sufletul.

93. Viaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi după desfacere.

94. Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântuieşte sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce e plăcut lui Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti. Ea învaţă pe om să umble în trup, dar să înţeleagă prin minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate îndeobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc.

95. Sufletul coborându-se în trup îndată se întunecă de întristare şi de plăcere, şi se pierde. Întristarea şi plăcerea sunt ca nişte tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrând împotrivă întristează trupul şi mântuieşte sufletul, ca doctorul care taie şi arde trupul.

96. Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt cârmuite de minte ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă de patimi ca vizitiul biruit de cai.

97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care zburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.

98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea, şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa.

99. Dumnezeu făcând pe om cu voie liberă, ca un prea bogat şi bun, i-a dat puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi place să nu fie păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate faptele bune şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu şi sunt dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu cât mai mult nu va fi aşa la Dumnezeu Cel ce vrea mântuirea omului?

100. Pe cele bune le primeşte omul de la Dumnezeu. Căci pentru aceasta a şi fost zidit de Dumnezeu. Iar pe cele rele şi le trage sieşi de la sine şi de la păcatul, pofta şi nesimţirea sa.

101. Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor şi stăpân peste trup, slujeşte trupului prin plăceri pentru că nu a înţeles că desfătarea trupului este vătămare sufletului. Fiind nesimţitor şi nebun, se grijeşte de desfătarea trupului.

102. Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău nu este în cer, nimic bun pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun şi cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Lui îi mulţumeşte şi pe El Îl laudă. El urăşte trupul încă înainte de moarte şi nu lasă să se împlinească simţirile cele rele, ştiind că ele lucrează pierzarea sa.

103. Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieţii acesteia, nici nu se gândeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi că nu se poate ocoli. Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără minte, ca şi un putregai, nu mai foloseşte la nimic.

104. Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.

105. Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul.

106. Mintea vede toate, chiar şi cele din ceruri. Şi nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.

107. Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt, nemuritor. Tăcând înţelegi, şi după ce ai înţeles, grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumire lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.

108. Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă ceva. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.

109. Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc la nimic osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.

110. Nimeni nu vede cerul, căci nu poate să înţeleagă cele dintr-însul fără numai omul care se îngrijeşte de viaţa virtuoasă şi înţelege, şi preamăreşte pe cel ce l-a făcut pe el spre mântuirea şi viaţa omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie singur că nimica nu este fără Dumnezeu şi că el este pretutindeni, şi întru toate, ca Unul ce este nemărginit.

111. Precum iese omul din pântecele maicii sale, aşa şi sufletul, gol, iese din trup: unul curat şi luminos, altul având petele greşelilor, iarăşi altul, negru de mulţimea păcatelor. De aceea sufletul raţional şi iubitor de Dumnezeu, aducându-şi aminte şi gândindu-se la relele de după moarte, vieţuieşte cu evlavie ca să nu fie osândit pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi cu mintea, nu se poartă cu evlavie şi păcătuiesc, nesocotind cele de dincolo.

112. Precum după ce ai ieşit din pântece nu-ţi mai aduci aminte de cele de acolo, tot aşa nici după ieşirea din trup nu-ţi mai aduci aminte de cele din trup.

113. Precum după ce ai ieşit din pântece te-ai făcut mai mare la trup, aşa şi după ce vei ieşi curat şi fără prihană din trup vei fi mai mare şi cu totul nestricăcios, petrecând în ceruri.

114. Precum trupul după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu trebuie să iasă din trup.

115. După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit aici trupul bine şi cu desfătări s-a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte.

116. Precum trupul ieşind din pântecele maicii nu poate să se hrănească fiind încă nedesăvârşit, tot astfel şi sufletul când iese din trup, dacă nu şi-a agonisit prin bunăvieţuire cunoştinţa de Dumnezeu, nu poate să se mântuiască sau să se unească cu Dumnezeu.

117. Trupul unit cu sufletul iese din întunericul pântecelui la lumină, iar sufletul unindu-se cu trupul e legat de întunericul trupului. De aceea trebuie să urâm trupul şi să-l strunim ca pe un duşman care poartă război împotriva sufletului. Căci mulţimea mâncărilor şi gustul lor plăcut deşteaptă patimile păcatului. Iar înfrânarea pântecelui smereşte patimile şi mântuieşte sufletul.

118. Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice.

119. Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă te vei sârgui să nu faci voile tale petrecând în trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte.

120. Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită, dumnezeiască, cum sunt răsăritul soarelui şi apusul soarelui în fiecare zi sau rodirea pământului, fac parte din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om se numesc lege. Dar toate s-au făcut pentru om.

121. Câte le face Dumnezeu ca un bun pentru om le face; iar câte le face omul sieşi le face, fie bune, fie rele. Şi ca să nu te ispitească fericirea celor răi, să ştii că, precum cetăţile nutresc pe călăii obşteşti nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să pedepsească pe cei nevrednici, în acelaşi chip şi Dumnezeu îngăduie ca cei răi să stăpânească peste cele lumeşti, pentru ca printr-înşii să se pedepsească cei neevlavioşi. La urmă şi pe stăpânitori îi dă judecăţii, ca pe unii ce nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea lor au pricinuit necazuri grele oamenilor.

122. Dacă închinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar vedea cu inima la cine se închină, nicidecum n-ar rătăci de la buna cinstire, ci, privind rânduiala şi purtarea de grijă a celor ce au fost făcute şi se fac de Dumnezeu, ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.

123. Omul cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor nevrednici nu încetează a le dărui viaţă. Căci fiind bun şi îmbelşugat prin fire, a voit să fie lumea şi s-a făcut. Şi toate se fac pentru om şi pentru mântuirea lui.

124. Om este cel ce a înţeles ce este trupul: că este stricăcios şi vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege şi sufletul că este dumnezeiesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercare şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles sufletul vieţuieşte drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemaisupunându-se trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi contemplă bunurile veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.

125. Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat omului puterea de-a face binele şi răul după ce i-a dăruit şi cunoştinţă, ca privind lumea şi cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios poate să vrea şi să nu înţeleagă, căci poate şi să nu creadă, şi să fie nefericit; ba poate să cugete şi împotriva adevărului. Atât de mare putere are omul de-a face binele sau răul.

126. Este o rânduială a lui Dumnezeu ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place. Dar sufletul care nu alege binele nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu.

127. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi iubind, prin buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu.

128. Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

129. Nimeni nu e bun neruşinat fiind; iar cine nu e bun este, desigur, rău şi iubitor de trup. Cea dintâi virtute a omului este dispreţuirea trupului. Căci despărţirea de bunăvoie şi nu din lipsă de cele vremelnice, stricăcioase şi pământeşti ne face moştenitori ai bunurilor nestricăcioase şi veşnice.

130. Cel ce are minte se ştie pe sine că este om stricăcios. Iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică.

131. Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.

132. Numai pe om îl ascultă Dumnezeu şi numai omului se arată, fiind iubitor de oameni oriunde ar fi. Şi iarăşi, numai omul este închinător vrednic al lui Dumnezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la faţă.

133. Dumnezeu a făcut omului cerul pe care îl împodobesc stelele, pentru om pământul pe care îl lucrează oamenii pentru ei înşişi. Cei ce nu simt o atât de mare purtare de grijă au sufletul lipsit de minte.

134. Binele e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede, ca cele de pe pământ. Binele este ceea ce nu are comparaţie; iar omul care are minte îşi alege ceea ce e mai bun, căci numai el înţelege pe Dumnezeu şi făpturile Lui.

135. Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeieşte sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul minte. De aceea nu tot sufletul se mântuieşte.

136. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul, care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme de luptă şi de cercetare, şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă.

137. Pe pământ a lăsat Dumnezeu naşterea şi moartea; pe cer se arată purtarea de grijă şi rânduială neclintită. Dar toate s-au făcut pentru om şi pentru mântuirea lui. Dumnezeu, Cel îmbelşugat în toate bunătăţile, pentru oameni a făcut cerul şi pământul, şi elementele, făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.

138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare; iar cele nemuritoare slujesc celor muritoare (adică elementele omului) pentru iubirea de oameni şi bunătatea firească a lui Dumnezeu, care le-a făcut pe ele.

139. Cel ce e sărac şi nu poate vătăma nu se socoteşte între cei evlavioşi. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu întrebuinţează puterea spre rău, ci cruţă pe cei umiliţi, pentru evlavia sa întru bună răsplată se va afla şi după moarte.

140. Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de oameni ne-a lăsat multe căi de mântuire care întorc sufletele şi le suie în ceruri. Căci sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli, pedepse.

141. Fiul este întru Tatăl, Duhul întru Fiul, iar Tatăl este întru amândoi. Iar prin credinţă omul cunoaşte toate cele nevăzute şi gândite. Credinţa este consimţirea de bunăvoie a sufletului.

142. Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine, şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.

143. Sufletul raţional stăruind neclintit pe lângă hotărârea cea bună ţine în frâu mânia, pofta şi patimile sale nesocotite, ca pe un cal. Şi biruindu-le, înfrânându-le şi stăpânindu-le pe acestea se încununează şi se învredniceşte de viaţa din ceruri, pe care o primeşte ca pe o răsplătire a biruinţei şi a ostenelilor de la Dumnezeu cel ce l-a zidit.

144. Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunăstarea celor nevrednici nu se sminteşte dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.

145. Viaţa trupului şi bucuria de multă bogăţie şi putere în viaţa aceasta i se face sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa purtată cu mulţumire şi moartea trupului sunt viaţă şi fericire veşnică a sufletului.

146. Sufletul raţional, nepunând preţ pe zidirea materială şi pe viaţa cea vremelnică, îşi alege desfătarea cerească şi viaţa veşnică, pe care le va primi de la Dumnezeu prin vieţuire curată.

147. Cei ce şi-au înnoroit veşmântul întinează şi hrana celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei mai simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.

148. Începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul raţional; iar începutul mântuirii şi al împărăţiei cerurilor este dragostea.

149. Precum un vas de aramă uitat multă vreme şi neînvrednicit de îngrijirea trebuitoare e mâncat de rugină din pricina neîntrebuinţării şi ajunge nefolositor şi urât, tot aşa şi sufletul, nelucrând şi negrijindu-se de buna vieţuire şi de întoarcerea la Dumnezeu, şi ieşind prin fapte rele de sub acoperământul lui Dumnezeu, e mâncat de păcatul crescut din trândăvie în materia trupului şi se va afla fără frumuseţe şi netrebnic pentru mântuire.

150. Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă cineva găseşte că e raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se întoarce de către cei răi sau se mânie pe cei păcătoşi, iar slujit fiind se milostiveşte să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt patimi; nici nu primeşte daruri, căci atunci s-ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai bun şi numai folositor, şi nu vatămă niciodată. În felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu, şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărţim de Dumnezeu. Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne răi ne facem nouă vrăjmaş pe Acela ce nu se mânie în deşert. Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc. Iar când prin rugăciuni şi faceri de bine primim dezlegare de păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele şi întoarcerea noastră spre Dumnezeu vindecând păcatul nostru, ne bucurăm iarăşi de bunătatea Sa. Încât este totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cei răi sau că soarele se ascunde de către cei lipsiţi de vedere.

151. Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu e altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu, care face pe om să fie fără pizmă, înţelept, blând, îndatoritor şi milostiv după putere, necertăreţ şi în toate după plăcerea şi voia lui Dumnezeu.

152. Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile trupului. Căci aflându-se în suflet necunoştinţa lui Dumnezeu, patimile rămânând nevindecate fac sufletul să putrezească ca printr-un puroi îndelungat. Iar pentru aceasta să nu învinovăţim pe Dumnezeu, care a dat oamenilor pricepere şi cunoştinţă.

153. Dumnezeu a umplut pe om de pricepere şi cunoştinţă voind să curăţească patimile şi păcatul cel de bunăvoie, şi să strămute ceea ce e muritor la nemurire, pentru bunătatea Sa.

154. Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu cu adevărat vede pe Dumnezeul cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur curat celor curaţi cu inima.

155. Omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea. Iar stăpânirea mâniei, limbii, pântecelui şi plăcerilor e de cel mai mare ajutor sufletului.

156. Aceea ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume, şi e ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul este chipul şi mintea, înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.

157. Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa e dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte.

158. Cea mai mare şi fără leac boală a sufletului este necredinţa în Dumnezeu şi iubirea de slavă. Căci pofta răului este o lipsă a binelui. Iar binele stă în a face cu prisosinţă toate cele bune, câte plac Dumnezeului a toate.

159. Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate povesteşte oamenilor vrednici de El bunătăţile viitoare.

160. Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimica nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om.

161. Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om.

162. Numele este însemnarea unuia dintre mulţi. De aceea e lucru fără minte a socoti că Dumnezeu, care e unul singur, mai are alt nume. Căci Dumnezeu aceasta înseamnă: Cel fără de început, care a făcut toate pentru om.

163. Dacă ştii că ai fapte rele întru tine, scoate-le din sufletul tău în aşteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu şi iubitor de oameni.

164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dumnezeu omul care neîntrerupt se nevoieşte să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care e bun în toate şi care biruie toată plăcerea nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare.

165. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iară lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă ştiinţă, pentru că unii au avut îndrăzneala să spună cu necredinţă că ierburile şi legumele ar fi însufleţite. Le spun acestora: Ierburile au viaţa firii, suflet însă n-au. Iar omul se numeşte animal raţional pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace pământeşti şi din aer au glas în ele fiindcă au duh (πνεϋμα) şi suflet. Şi toate cele care cresc şi scad sunt vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi cresc, dar pentru aceea nu au şi suflet. Iar deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte, suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai viaţă, ca ierburile. În ierburi dăinuieşte viaţa fără suflet, fără duh şi fără minte. Iar toate celelalte fără viaţă nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc este într-o mişcare necontenită de la un loc la altul.

167. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.

168. După cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la viaţă se şi strică, aşa de la patimă începe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu n-a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe şi se laudă cu el, şi căzând ca într-o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului.

169. Cele muritoare sunt nemulţumite de ele însele, ştiind de mai înainte de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui.

170. Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, şi umplându-te de înţelegerea cea bună te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi vedere adevărată a lui Dumnezeu, atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

1Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p.174;

2Dumitru Staniloae (trad), Filocalia, Ed. Inst. De Arte Grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1947, p. IX;