luni, iunie 28, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (IX)

 



24. Prudența nefiind împărțită după fire. Poate fi tăiată în deosebite părți. Căci unuia i s-a dat mai mult, altuia mai puțin din ea. Aceasta pînă ce crescînd virtutea făptuitoare și avînd crescute la măsura ei și virtuțile generale, împlinește binele cuvenit al fiecărei virtuți. Căci cei mai mulți după lipsurile vieții lucrătoare, își primesc și partea de prudență.

25. În cele după fire puțini se vor afla prudenți; dar în cele potrivnice firii, mulți. Căci de frica acestora, golindu-și toată prudența firească, puțin prudenți în cele după fire. Cel mai mult își ocupă mintea cu cele de prisos, care nu sunt prin fire vrednici de laudă.

26. Vremea și măsura sunt comesenii tăcerii cu bun rost. Iar materia ospățului este adevărul. Venind în vremea lui asupra sufletului călătorit, tatăl minciunii nu găsește nimic din cele ce caută.(1)


Cugetare: Detalieri la 24 și 25

  • Prudența este reținerea de la experimentare și aventurare morală, spirituală, culturală. Ea este păstrată în noi din neam în neam, e o înclinație moștenită care are mai multe grade și mai multe fațete. Ea nu este deplină în noi cîtă vreme virtuțile nu sînt pe deplin trăite de noi. 
  • „Lipsurile vieții lucrătoare” sînt cele care sînt suplinite de această prudență. 

  • Nu am găsit cert informația, dar sînt înclinat să cred că prudență de care vorbește este un dar dumnezeiesc care e parte a puterii conducătoare a proniei divine. 
  • Chiar și etimologia cuvîntului ne sugerează că e o putere. Etimologice coborîm pînă la provideo care are ca sens prim a vedea înainte și a ține seama de ce vedem pentru a purta de grijă.
  • Dacă ne este mai ușor să ne folosim de prudență în cele care sînt dinafara firii noastre, ne este greu să fim prudenți în cele considerate firești. Exact de aceea, ptr că ne spunem: „E firesc să...”
  • Una dintre aceste imprudențe este și cea de a ne ocupa mintea cu cele inutile, de prisos.
Detalieri la 26
  • Măsura și vremea (potrivită) sînt înrudite cu cu tăcerea înțeleaptă.
  • Tăcerea nătîngă decurge din incapacitatea de a rosti coerent sau vrednic de luat în seamă, tăcerea vicleană vine din urzeala răutății de a ascunde ceea ce este important pentru alții, tăcerea mînioasă vine din lucrarea diabolică a despărțirii. Și mai sînt feluri de tăcere nevirtuoasă.
  • Dar există tăcerea cu bun rost. Aceasta vine din înțelepciune, are rost (bun), e la vreme, are măsură și este în relație constructivă cu adevărul.
  • Hrana construiește, de aceea vremea, măsura și tăcerea cu bun rost sînt comeseni care se hrănesc din adevăr.
  • Această conlucrare, construcție comună ne consolidează astfel încît diavolul- tatăl minciunii- nu mai poate găsi terenul acela comun descris la paragrafele anterioare prin care sa contamineze.


_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 285

duminică, iunie 27, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (VIII)

 





22. Sufletul împrejmuit de virtuțile pomenite, își are cetățenia sa, care este răbdarea, neclintită de ispite. ”Întru răbdarea voastră veți dobîndi sufletele voastre”, zice Scriptura. Dar dacă lucrurile stau altfel, se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri.

23. Nu toți cît sunt pretutindeni în ale cuvîntului, sunt și în ale gîndului. Nici toți cît sunt în ale gîndului, se vor afla și în ale simțirii din afară. Căci deși pe toți îi are birnici simțirea, dar nu toți îi plătesc la fel birul. Din simplitate cei mai mulți nu știu să o cinstească așa cum cere ea.(1)


Cugetare:

Detalieri la paragraful 22:

  • Rînduiala  și postirea facilitează practicarea virtuților. Acest ansamblu dă sens vieții. Aduce bucurie în viață.
  • O viață cu sens, dusă în bucurie, este o viață întărită în fața asaltului necazurilor. Are cum să întărească prin răbdare pe care o trăiesc. 
  • Devine greu de cucerit de frici și temeri ca o cetate întărită. 
  • Motivele care pot aduce în viețile noastre întristări, supărări, certuri, dezbinări, nefericire sînt susținute de frici. Cei care trăiesc vieți lipsite de  sens și bucurie tremură de teamă înaintea unor lucruri care nu pot atinge practicanții virtuților. Cei fără rînduială și fără trăirea practică a ortodoxie dau putere amenințărilor fără substanță și trăiesc terorizați de această putere.
  • De aceea scrie „se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri”


Detalieri la paragraful 23:

  • Nu înseamnă că dacă am vorbirea măsurată, bine manierată și cumpătătă sînt virtuos și la nivelul gîndurilor. Asemenea și chiar dacă la nivelul gîndurilor avem prudența de a fi cumpătați, se poate să nu dăm cinstea care trebuie dată simțirii.
  • Să ne amintim că prin simțuri comunicăm cu lumea și simțirea noastră, odată recalibrată prin despătimire și luminare, este capabilă să constituie parte semnificativă din lucrarea de restaurare a Creației.


_____________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 284


sâmbătă, iunie 26, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (VII)

 






20. Partea nerațională a sufletului se împarte în șase, adică în cele cinci simțuri și în cuvîntul rostit. Acesta, cînd e nepătimaș, se împarte împreună cu cel pătimaș în chip neîmpărțit. Dar cînd se află pătimaș, primește întipărirea păcatului aceluia. 

21. Nici trupul nu se poate curăți fără post și priveghere; nici sufletul, fără milă și adevăr. Dar nici mintea fără vorbirea cu Dumnezeu și fără vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.(1)



Cugetare:

Detalieri la paragraful 20:

  • Comunicarea este chiar prin cuvîntul care o desemnează un act de punere în comun a ceva.
  • Există legătură lingvistică între cuvintele comun, comunicare, comuniune și cuminecare. Desigur exista și legătură rațională.
  • Cînd vorbesc în mod nepătimaș cu semenul meu, pun la comun această nepătimire.
  • Și cel pătimaș propune patima prin cuvintele sale, o țintește spre spațiul comun.
  • Dumnezeu este omniprezent dar patimile nu sînt. 
  • Ele sînt răspîndite și comune, dar nu omniprezente și atotputernice.
  • Fiindcă Dumnezeu este omniprezent chiar și în cel nebotezat există premise ca puterea nepătimirii să găsească corespondent și să fie acceptată ca valoare. 
  • Cu atît mai mult în cel pecetluit cu Sfintele Taine ale Botezului și ale Mirungerii.
  • Dar dacă rostesc cuvintele virtuții avînd gînduri pătimașe mă voi contamina mai degrabă de împătimirea semenului cu care am la comun împătimirea decît îl voi îndrepta pe el.
  • Nu mai pot sluji binele pe care mi-am propus să îl slujesc fiind subminat în profund de propriile păcate. 
  • Să nu uităm însă, că vorbim de lucrarea omenească, nu înseamnă că Dumnezeu nu lucrează în semenii mei prin mine, ci odar că eu nu colaborez cu El.

La paragraful 21:
  • Adevărul este că odată luat în serios paragraful acesta și pus în practică nu mai avem nevoie de alte îndrumări.
  • Prin practica acesta ne contopim cu calea filocalică, generăm filocalie, devenim filocalia.
  • Rînduială omului filocalic este simplu de aflat: - pentru trup - post și priveghere; - pentru suflet - milostenie și căutare/găsire/acceptarea Adevărului; - pentru minte - vorbirea cu Dumnezeu și vederea Lui.
  • Postire după rînduiala dată de duhovnic, priveghere sau osteneala rugăciunii perseverente întinsă spre de toată vremea.
  • Milostenia se face din bunurile materiale încredințăte de Dumnezeu nouă. Cel bogat a primit multe spre administrare, e chemat să facă milostenie, cel sărac nu e lipsit de această putere, el face milosteni din cîte i-a încredințat Dumnezeu și contează puținul lui cît multul dat de altul.
  • Căutarea și acceptarea adevărului este pentru noi, căutarea lui Hristos. Știm că adevărul e persoană pentru noi, e Fiul din vecie: „Eu sînt Calea, Adevărul și Viața”. Îl căutăm în slujbe, în lecturile Părinților, în comuniune cu alți căutători dar și în toate felurile în care găsim putința de a lua folos.
  • Cele de mai sus aduc concomitent și vorbirea cu Dumnezeu. Aceasta nu e acceptată de noi ca fiind doar rostire ci chiar și prezentă Lui în Sfintele Taine și în rugăciuni. Tot acolo e și vederea lui Dumnezeu.


__________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 284

joi, iunie 24, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (VI)

 



18. Dracii războiesc sufletul mai ales prin gînduri, nu prin lucruri. Căci lucrurile în ele însele sunt necesare. Și pricina lucrurilor este auzul și vederea. Însă al gîndurilor obișnuința, și dracii.

19. Păcatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte și în gînduri. Iar bunul nepăcătuirii în șase. Căci trebuie să păzim fără greșeală cele cinci simțuri și cuvîntul rostit. Cel ce nu păcătuiește în acestea e ”bărbat desăvîrșit, în stare să înfrîneze și mădularele trupului.”(1)


Cugetare:

Detalieri la paragraful 18

  • Libertatea noastră, garantată de iubirea lui Dumnezeu, este manifestată deja la nivelul alcătuirii gîndurilor.
  • Ce și cum gîndim dă măsura situării noastre în războiul nevăzut. 
  • E înspăimîntător de-a dreptul cînd reușim aflăm cine sîntem fără cenzura socială, culturală și religioasă care ne modelează cuvintele și faptele. 
  • Cine sîntem cînd credem că sîntem singuri, nesupravegheați, eliberați de restrîngeri și consecințe?
  • Gîndurile noastre sînt acelea care decid folosirea spre păcat a ceea ce ne înconjoară.
  • Lucrurile sînt amorale și adesea necesare. 
  • Cuțitul e amoral. Dacă nu e necesar stă și ruginește, dacă e necesar, în mîna unui om sănătos la gînd, taie pîine, în mîna unui îmbolnăvit de mînie ucide.
  • Prin felul în care gîndim îi transformăm chiar și pe semenii noștri în lucruri. 
  • Îi folosim ca pe lucruri pentru a stoarce din ei folosul păcătos pe care îl urmărim.
  • Uneori dependența de acestă folosire a oamenilor ca pe lucruri o numim iubire, credem că iubim ptr că ne simțim bine cînd exploatăm. Acestă groaznică deformare și răstălmăcire a iubirii o regăim în iubirea dintre îndrăgostiți, în căsnicii, în iubirea dintre părinți si copii.
  • E vital să înțelegem ce înseamnă să gîndim luminat.
  • În gînd colaborăm cu lucrarea diabolică și tot acolo consolidăm alegerile, fie păcătoase, fie virtuoase. 
  • Lucrurile devin semnificative prim simțuri, gîndurile produc semnificații conforme cu alegerea fa a urma o obișnuința sau alta.
  • De aceea, perseverența în rugăciunea scurtă, care se desfășoară la nivelul gîndulrilor și creează un fundal de gîndire transparent Duhului Sfînt oprește influența diabolică și alunecarea prea lejeră către obișnuințele răului.

Detalieri la 19. 

  • Prin fapte, cuvinte și gînduri se întinde păcatul să ne umbrească viața și ce se află în preajma noastră
  • Stăruința în paza simțurilor și în atenția asupra felului în care comunicăm cu alții, de la conținuturi la cuvinte rostite verbal sau rostite prin limbaj non-verbal aduce beneficiile nepăcătuirii. Ne face să cîștigăm statura duhovnicească, a bărbăției emblematice de care se învrednicește orice persoană, bărbat sau femeie, adult sau copil.


_______________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283-284


miercuri, iunie 23, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (V)

 




16. Cel ce nu-și vatămă sufletul prin fapte, încă nu și-l păstrează neîntinat și prin cuvinte. Nici cel ce-l păzește de acestea, nu e sigur că nu l-a întinat prin gînduri. Căci păcătuirea este întreită.

17. Nu vei putea să vezi fața virtuții, pînă mai cugeți cu plăcere la cea a păcatului. Iar urîtă îți va părea a doua, cînd vei pofti gustarea celei dintîi și vei înstrăina vederea chipul acesteia.




Cugetare:

Detalieri la paragraful 16:
  • Prin gînduri, cuvinte și fapte mișcăm rațiunile și relațiile noastre cu semenii, ce ceea ce ne înconjoară și cu înțelesurile nevăzute sau abstracte.

  • Nu este îndeajuns pentru omul ortodox să se abțină de la fapte păcătoase pentru ca să nu fie rănit, și nici dacă se abține de la cuvinte sau gînduri rele. Cînd vorbim despre sceastă abținere menționăm că nu este o amînare a izbucnirii în păcat ci este o creștere peste limitările impuse de acesta.

  • O creștere deplină cuprinde toate aspectele importante. În cazul creșterii duhovnicești scăderea fie și numai dintr-un aspect este dezastroasă. Nu pot face perechi de cîte două gînduri și cuvinte bune, dar paștrînd faptele bune, sau  cuvinte și fapte rele dar păstrînd gînduri bune și altele asemenea. Este necesar să le fac pe toate bune. Gînduri bune care să aducă după ele cuvinte bune și acestea să mă susțină în făptuiri bune.
Detalieri la paragraful 17.
  • Cîtă vreme cochetăm cu plăcerile decurse din păcătuire nu avem capacitatea de a sesiza, deci nici de a înțelege cum arată virtutea și ce implică ea. 

  • Cum să practicăm bucuroși virtutea dacă ea ne lipsește de plăcerile care însoțesc păcătuirea?

  • Cum să fim creștini luminoși și bucuroși dacă noi tînjim după desfătările gustate prin păcătuire?

  • Dacă purtăm în noi aceste tînjiri și în clipa morții, cum am putea accepta fericirea veșnică de vreme ce aceasta ne desparte pentru totdeauna de plăcerile păcatului, plăceri pe care noi, cu perseverență le-am considerat a fi fericire?

  • În acest fel, cultivînd cu perseverență și în deplină libertate legătura cu păcatul prin confuzia plăcerii cu fericirea creștem în noi iadul pînă îl înveșnicim.


__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283



luni, iunie 21, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (IV)

 




14. Cei ce nu se gîndesc la pocăință, păcătuiesc necontenit. Iar cei ce păcătuiesc fără să vrea, sunt porniți spre pocăință, dar pricina ei nu e așa de deasă.
15. Simțirea și conștiința să se însoțească cu cuvîntul rostit, pentru că Cuvîntul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie rușinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute.(1)

Cugetare:
  • La paragraful 14 pocăința este diferită de vină. 
  • Cuvîntul „pocăință” este în limbă, cel mai probabil prin transfer din slavona bisericească, deși ar putea fi chiar din slava veche. 
  • Traducătorii Bibliei din greacă în slavona bisericească au tradus μετανοέω (metanoeo - în teologia modernă îl folosim chiar așa, pe greceșțe- metanoia) cu покайтеся- pocaitesia, iar noi cu pocăință. Exemplu, Mat. 4, 17: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.”
  • Vină, e un cuvînt moștenit pe aceeași cale. Din slavona bisericească, dar mai probabil chiar din slava veche, unde înseamnă ceea ce știm noi, adică vină. Cu precizarea că în slava veche s-a mai păstrat o conotație interesantă, legătura dintre vină, vînătoare și voinic (în sensul de apt de luptă) prin rădăcina vojь.
  • În teologia morală română, o teologie cu pronunțată înclinație practică, de trăire, vina este starea dată de înțelegerea faptului că am păcătuit. Rolul ei este de a-mi crea disconfortul necesar mișcării voinței mele din amorțire spre acțiunile reparatorii. De a-mi hărțui starea de după păcătuire ca un cîine de vînătoare, de a o urmări ca un voinic pe vrăjmașul său pînă cînd doresc îndreptarea. Ea este urmată de pocăință. Aceasta este însumarea acțiunilor de a transforma puterea vinei în puterea îndreptării și a pune în fapte acele acțiuni care sînt necesare nu doar îndreptării mele ci și îndreptării efectelor nefaste ale păcatului meu asupra celuilalt.
  • Detalieri la paragraful 15: Bunul simț și conștiința curată sînt definitorii pentru cei care urmează ortodoxia Sfinților Părinți (alta nu există de fapt, dar există diferite moduri religioase prin care oamenii se identifică a fi ortodocși.)
  • Dacă „bunul simț” pare a fi ușor de definit, cînd vine vorba de conștiință lucrurile devin mai complicate.
  • „Conștiință” are aceeași rădăcină latină cu un alt cuvînt complex „cunoaștere”.
  • Cunoaștere înseamnă a pune laolaltă cele știute într-un mod rațional, cu sens.
  • Cunoașterea de sine, atît intuitiv cît și discursiv, pusă în relație optimă și funcțională cu cele ce ne înconjoară devine conștiință.
  • Cunoașterea de sine poate fi meditativă și contemplativă, limitată la sine și la raporturi cu înțelesurile subtile dar conștiința cuprinzînd această cunoaștere de sine ( sau mai bine spus folosindu-se de roadele ei) o pune la lucru prin solicitarea de a lua în seamă cele înconjurătoare și de a genera relații adecvate cu acestea.
  • Cuvîntul pe care îl traducem cu conștiință în scrierile grecești ale părinților este adesea συνείδησις (sineidesis) care înseamnă tot a pune laolaltă (dar nu oricum, cu în armonie, cu sens) cele cunoscute bine, de-a dreptul familiare.
  • Înțîlnim această traducere în 1Cor 4:„Căci nu mă ştiu (σύνοιδα- sinoida) vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul.” De unde vedem că a avea conștiință implică analizarea corectitudinii gândurilor, vorbelor și a faptelor în raport cu valorile morale. În cazul nostru, al ortodocșilor, cu valorile Domnului.
  • Conștiința asamblează cunoașterea specifică necesară discernămîntului.
  • Prezența bunului simț și a conștiinței între noi, în gîndurile, cuvintele și faptele noastre este necesară dacă nu sîntem necredincioși. Necredincioșii nu cred că Domnul Iisus este persoană veșnică, nu cred că este Dumnezeu, nu cred în afirmația Sa cum că „unde sînt doi sau trei în numele Meu sînt și Eu cu ei.” Dar noi, dacă credem, știm că între mine și tine care sîntem frați și surori de Sfinte Taine este Hristos.
  • De aceea purtarea noastră păcătoasă între noi e nesimțire și lipsă de conștiință față de El care e de față.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283


duminică, iunie 20, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (III)





12. Virtuosul are binele înăuntru inimii; iubitorul de slavă deșartă îl are în cugetare. Răul, însă, sîrguitorul îl are la suprafață; iar iubitorul de plăcere, în adînc. 13. Cel ce urăște răul se mișcă rar și fără stăruință în el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des și mai cu stăruință.

Cugetare:

  • Din paragraful 12 aflăm că atunci cînd sîntem lucrătorii virtuții ținem binele în adînc.

  • Acolo este ferit de atacul laudei. Și tot acolo este locul în care trebuie să-și facă lucrarea.

  • Binele năzuit și binele lucrat, amîndouă pot aduce laudă de la semeni și prin ea slavă deșartă. De aceea, chiar cînd nu ne știm loviți de slava deșartă, putem bănui că-i sîntem victimă prin observarea raportării noastre la năzuințele bune și la lucrarea bună. Dacă sînt mai degrabă teoretice, cugetate și expuse la suprafața vieții mele, e foarte probabil să găsesc la mine putreziciunea slavei deșarte.  Atunci nu e vreme de pierdut ci e grabă de  ascuns comoara binelui în tainița inimii. În profundul vieții. Iar răul la suprafață. Astfel lovim noi lucrarea perfidă a laudei. Și trimitem răul la lumină, la suprafață unde lucrarea lui este expusă. Formele răului sînt respingătoare. Este unul dintre motivele pentru care iubitorul de plăcere îl ascunde în tainiță. 

  • Atît binele cît și răul au lucrarea în străfundul inimii.

  • Ca să înțelegem paragraful 13, ne ajutăm de întrebarea: Cum înțeleg Părinții filocalici răul?

  • „[...] ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea (έλλειψις) lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. 

  • Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită (άλόγιστος) a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop (τέλος) numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei.” ne învață Sf. Maxim Mărturisitorul ( Răsp. Tal. - definiția răului)

  • Așadar, cei care urăsc abaterea aceasta pentru că avînd cunoștința stării curate a simțurilor își doresc păstrarea ei. Deci sînt atenți să evide a stărui în rău dacă ajung să-l trăiască.

  • Dar aceia care sînt înrobiți de confuzia excesului simțurilor se mișcă (și aș zice se lasă mișcați) cu stăruință de rău.


__________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283

sâmbătă, iunie 19, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (II)

 




11. De suflet e legată pofta și întristarea; iar de trup plăcerea și durerea. Și pricina durerii e plăcerea; căci voind să fugim de simțirea apăsătoarea durerii, alergăm la plăcere. Iar a întristării e pofta.



Cugetare:

  • În paragraful 11 ni se expune o învățătură de temelie cu privire la trup și suflet. Aceasta este fundamentul teologiei morale ortodoxe.
  • Despre relațiile dintre poftă și întristare, plăcere și durere este important să medităm. 
  • Din teologia ortodoxă învățăm că acestea sînt puse de Dumnezeu în creație spre bine.
  • Deci sînt în sine și nealterat facultăți pozitive ale ființei umane. Ele sînt afecte de neînvinovățit. 

  • Aceste cupluri, poftă-întristare precum și plăcere-durere au o funcție fumdamentală, simplă, dar totodată esențială de limbaj. 

  • Înțelegerea acestei funcții aduce după sine reajustări ale perspectivelor de viață, a percepției propriului trup și a multor provocări întîlnite în viață.
  • Să ne amintim că rolul simțurilor trupești este de a culege date din lumea materială și de a le transmite pe canale anatomice, neurologice minții. Să ne amintim că prin minte înțelegem (ca ortodocși) atît aspectele encefalice cît și cele în relație cu Rațiunea cerească.
  • Astfel ne aflăm în dialog cu lumea.
  • Și mijlocim dialogul dumnezeiesc cu creația materială.
  • Să precizăm din nou, că folosim cadrele mentale simbolice și semantice ale Sf. Părinți, de aceea prin dialog înțelegem  διαλογίζομαι = dialoghizomai  ceea ce înseamnă a dezbate pentru a ajunge la un rezultat exact. 
  • Deci partea imaterială a omului se află în dialog cu lumea materială prin și cu ajutorul trupului material. Un dialog menit a produce rezultate exacte.
  • În acest cadru, la nivel trupesc, prin simțuri primim semnale despre lumea materială. Dacă obiectul investigat este folositor, primim un semnal pozitiv, dacă este nefolositor sau dăunător primim unul negativ. Altfel spus, în primul caz sîntem invitați, în al doilea respinși. Între aceste două semnale avem gradații. 
  • De pildă, focul. Dacă bag mîna într-o flacără voi simți durere. Expunerea are două coordonate: intensitatea și durata. 
  • Pot trece mîna prin flacăra unei lumănări dacă am o mișcare suficient de rapidă pentru a avea o durată mică de expunere, nu pot trece mîna prin flacăra unui cuptor de topit oțel mișcînd-o cu vreo viteză posibilă anatomiei umane.
  • Pot scădea intensitatea expunerii corpului meu la căldura unui cuptor de topit oțelul prin distanță.

        Prin urmare:

1)  în cazul lumănării nu voi simți plăcere senzorială dar nici durere => este neimportant  pentru trupul meu dacă trec sau nu mîna prin flacăra lumănării;

2) în cazul expunerii mîinii la cuptorul din topitorie voi primi un intens semnal senzorial de durere => este foarte important pentru trupul meu să înceteze expunerea;

3) în cazul expunerii de la distanță la căldura cuptorului, voi putea să reglez semnalul  senzorial

spre pozitiv în funcție de necesitatea trupului meu de a-și regla temperatura de funcționare => voi simți plăcerea de a sta la căldură în zile reci.

  • Dacă mă voi expune timp îndelungat la căldură confortabilă și chiar voi crește treptat intensitatea căldurii, trupul meu va învăța să funcționeze la temperaturi care înainte de aceasta ar fi suprasolicitat organismul și va renunța la necesitatea funcției de a regla temperatura trupului de la frig la cald. Desigur, nu brusc, dar în timp această funcție va fi tot mai puțin importantă și căile neuronale care o slujesc vor fi recalibrate în conformitate cu nevoile noi. 
  • Corpul meu simte temperatura și o transformă în semnal (plăcere sau durere) în conformitate cu ceea ce i se stabilește la nivel trupesc ca normă ce asigură funcționarea în condițiile în care a funcționat în mod constant pentru o durată suficientă adaptării.
  • Corpul nu va face filosofie și nu se supune ideologiilor oricît de măiestrit i-ar fi prezentate. El va căuta acel echilibru între factorii externi, cei interni și necesitățile de funcționare care îi vor asigura cei mai buni parametri. 
  • Dacă se stinge subit cuptorul voi simți neplăcerea frigului mai degrabă mai puternic decît semenul meu care a trăit în mediul lui natural, firesc din punct de vedere fiziologic și ale cărui mecanismele de termoreglare nu au fost (re)calibrate la condițiile date de cuptorul încins.
  • Dacă nu pot asigura curînd condițiile date de cuptorul cald va fi nevoie de atenție și un plan metodic de readaptare la firescul natural, voi fi atent să simt disconfortul recelui fără a risca îmbolnăviri dar știind ca fără acest disconfort nu mă voi readapta condițiilor. 
  • Să mă păstrez sănătos fără ajutor exterior e un deziderat natural. Cuptorul este un ajutor cînd capacitatea mea de termoreglare este depășită, dacă mă folosesc abuziv de avantajele lui devin legat de el, de ceea ce consumă pentru a genera caldură, de costurile legate de funcționarea lui ș.a.m.d.

  • Aceasta explicație simplistă poate fi folosită pentru înțelegerea altor situații mult mai complexe. 
  • Iar cum în ortodoxie nu ne limităm existența la trup în dauna sufletului și nici nu desconsiderăm trupul pentru a ne limita la lumea nevăzută, cuplul plăcere-durere produce relații cu cuplul poftă-întristare. Trupul este în relație cu sufletul.
  • În cele sufletești într-un mod asemănător poftesc cele bune și mă întristează cele rele. Îmi pot deregla percepția realității într-un mod asemănător cu dereglarea precepției caldului și a recelui. 
  • Așa cum pot ajunge să tînjesc după căldura cuptorului în condiții de mediu altădată perfecte pentru mine, pot ținti prin poftă ceea ce nu e important pentru suflet. 
  • Cum pot simți  în mod real, nu închipuit, frig în condițiile în care înainte de gingășire aș fi simțit temperatură confortabilă, pot simți întristare în condițiile în care sînt lipsit de cele care prin natura lor nu sînt importante dar au fost promovate (adesea) pînă la nivelul de necesități.

  • De aceea pricina plăcerii este durerea, fiindcă, odată dereglați din firescul nostru simțim durere de fiecare dată cînd nu ne satisfacem plăcerea (neimportantă dar promovată ca fiind astfel). De asemenea poftind cele neimportante ne întristăm cînd sîntem lipsiți de ele.
  • În această situație trăim dezorientați și cu libertatea firească furată de  ce din afară si de eforturile de a ni le asigura.


______________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 283


vineri, iunie 18, 2021

Ilie Ecdicul - Capete morale (I)






  1. Niciun creștin care crede drept în Dumnezeu nu trebuie să fie fără grijă, ci să aștepte totdeauna ispita, ca atunci cînd va veni să nu se mire și să  nu se tulbure, ci să rabde cu mulțumire osteneala necazului și să înțeleagă ceea ce zice, cîntînd cu Proorocul: ”Cearcă-mă Doamne și mă ispitește”. Căci nu a zis: ”Certarea ta m-a răpus”, ci ”m-a îndreptat pînă la sfîrșit”.

  2. Începutul virtuților e frica de Dumnezeu, iar sfîrșitul, dragostea Lui.

  3. Începutul a tot binele este rațiunea făptuitoare și fapta rațională. De aceea nici fapta fără rațiune nu este bună, nici rațiunea care se deapănă fără faptă.

  4. Fapta trupului este postul și privegherea; a gurii, psalmodia, rugăciunea și tăcerea, mai de preț decît cuvîntul. Fapta mîinilor e ceea ce se face către ele fără murmur; iar a picioarelor, drumul străbătut de ele, de la prima poruncă. Fapta sufletului e înfrînarea săvîrșită cu simplitate și simplitatea cu înfrînare; iar a minții, rugăciunea în contemplație și contemplația în rugăciune.

  5. Tuturor virtuților acestora le premerge mila și adevărul, a căror roadă e smerenia și darul deosebirii care, după Părinți, vine din aceea și fără de care nici aceea nu-și va putea vedea marginea ei.

  6. Făptuirea care necinstește jugul rațiunii, e ca o vacă ce rătăcește încoace și încolo în jurul celor nefolositoare. Iar rațiunea, care leapădă veșmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu bună cuviință, chiar dacă se preface la părere că e așa.

  7. Sufletul bărbătesc, ținînd aprinse, ca o femeie, toată viața ei, făptuirea și contemplația, ca pe două sfeșnice, face cele cuvenite. Iar cel dedat plăcerilor, le face pe cele dimpotrivă.

  8. Nu ajunge sufletului, spre desăvîrșita izbăvire din păcat, reaua pătimire de bună voie, de nu se va desface de el și prin focul celei fără de voie.

  9. Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc și prin apă, adică prin osteneli de bună voie și fără de voie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.

  10. Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bună voie sunt trei: sănătatea, bogăția și renumele, așa și ale celor fără de voie sunt trei: pagubile, batjocurile și bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.(1)

Cugetare:
  • Aflăm că este necesar să păstrăm cunoștiința că vom fi încercați. De remarcat că aici vedem limpede exprimat înțelesul de încercare al ispitei, de examen și nu acela, prea des acceptat de noi, de înșelare.
  • Chiar în versetul psalmic citat avem exact același înțeles: δοκιμάζω (dokimazo) este cuvîntul folosit în Septuaginta care înseamnă a recunoaște ca valid ceva ce a fost examinat. Ideea minunată din spatele acestui cuvînt este relația de moștenire prin descendență pe care o are cu δόκιμος (dokimos) care însemnă a fi acceptat, considerat plăcut sau valoros. Așadar, cercetarea aceasta (numită dokimazo), ispitirea despre care scriem, pleacă de la faptul că ceea ce este testat merită, are valoare, este plăcut, deci de la premisa că va fi acceptat.
  • Dumnezeu ne ispitește de la premisa că am învins ispita.
  • De aceea, ispitele nu sînt menite să ne piardă ci puse înaintea noastră să le biruim.
________________ 1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 281-282

joi, iunie 17, 2021

Sfîntul Teolipt al Filadelfiei- Despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos (IX)





9. Să nu părăsești rugăciunea din grija neputinței nici măcar o singură zi pînă ce mai răsufli, ci auzi pe cel ce zice : "Cînd sunt slab, atunci sunt tare" (2 Cor. XII, 10). Caci făcînd așa, te vei folosi mai mult si rugaciunea te va ridica îndată, cu împreuna-lucrare a harului. Fiindcă unde este mîngîierea Duhului, neputința si trîndăvia nu rămîn.(1)



Cugetare:

  • Uneori credem că există situații în care nu putem să ne rugăm. 

  • Cele mai des întîlnite sînt: nu am starea cuvenită, sînt prea nervos/nervoasă, tocmai am păcătuit, sînt obosit, nu mă pot concentra, nu am condițiile necesare, sînt bolnav și nu pot să mă ridic pentru îngenunchieri ori metanii, nu am carte după care să citesc, vreau altă rugăciune decît cea primită de la duhovnic și nu mă regăsesc în canon, sau îmi stabilesc angajamente mari, mai severe decît posibile  și neîmplinindu-le de repetate ori sînt dezamăgit și altele asemenea. 

  • Poate că uneori am decis că mă rog mai tîrziu în aceeași zi sau în următoarea.

  • Poate uneori multele pagini de citit nu ar putea fi parcurse din motive reale și întemeiate

  • Dar rugăciunea mea scurtă ar trebui să constituie fundalul conștiinței mele, fie ea simplul „Doamne miluiește!” fie „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!”- după cum îmi este canonul.

  • Înșelăciunea în care pot să cad este dată de neliniștea intensă, umbrită de dispreț de sine, că nu am făcut ceea ce era posibil să pot citi rugăciunile, motiv pentru care mă demobilizez într-atît încît slăbesc sau chiar încetez să fac rugăciunea perseverentă (numită așa de noi pînă ajunge rugăciune neîncetată).

  • Însă cînd eu slăbesc sub asaltul obositor al lumii si al deficiențelor mele, îmi slăbește și capacitatea de a bloca lucrarea harului asupra mea prin ideile, conceptele și opiniile mele.

  • De aceea spune Sf. Apostol că de fapt sînt tare fiind slab.

  • Versetul citat (2Cor. 12,10) este așa:

    „ De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.”


  • Cînd sînt sleit de slăbiciunea trupui, necazurile vieții, oboselile și anxietățile profesiei, efectele politicii asupra vieții mele, prigoana oamenilor răi și a incompetenților atunci fundalul rugăciunii scurte se apropie de prim-planul duhovnicesc. Susține ferm atît planul emoțional cît și cel rațional, adică afectele și emoțiile, respectiv noemele și intelectul meu.

  • Asta, desigur, dacă am înălțat și consolidat anterior acest fundal, altfel e necesar să ne străduim ceva mai intens, dar fără ca astfel să fim lipsiți de beneficiile rugăciunii.

  • Chiar și cînd fundalul acesta al rugăciunii este neclintit avem nevoie de mișcarea voinței, de străduință.

  • Aceasta este caracteristica ortodoxiei: „împreună-lucrarea harului”.

  • Harul dizolvă puterile neputințelor și ale lenii fără ca prin aceasta, în mod obligatoriu, să modifice circumstanțele lumești.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 73


duminică, iunie 13, 2021

Sfîntul Teolipt al Filadelfiei- Despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos (VIII)

 




8. Cel ce s-a ridicat peste firea curgătoare a celor de față și a trecut dincolo de poftirea celor trecătoare nu privește spre cele de jos, nu dorește cele frumoase ale pămîntului, ci are deschise vederile de sus, privește frumusețile din ceruri și vede fericirea celor nepieritoare. Căci precum celui ce se tăvălește în cele ale pămîntului și se apleacă spre plăcerile trupului, îi sunt închise cerurile, avînd ochii înțelegători întunecați, așa și cel ce disprețuiește cele de jos și se întoarce de la ele are mintea înălțată și vede slavă celor veșnice și cunoaște strălucirea rînduită celor sfinți. Acesta primește și dragostea lui Dumnezeu care se coboară de sus peste el, se face biserica a Duhului Sfânt, dorește voile dumnezeiești, e purtat de Duhul lui Dumnezeu, se învrednicește de înfiere și are pe Dumnezeu căutînd cu bunăvoire și cu bună plăcere spre el. Căci "cîți sunt purtați de Duhul lui Dumnezeu, aceștia sunt fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14).


Cugetare:

  • „Firea curgătoare” este, desigur, natura trecătoare în timp și precaritatatea naturii lucrurilor, evenimentelor, faptelor și a gratificațiilor ce ne înconjoară și care ne defilează prin viața pămîntească.

  • Cum am văzut, căutarea supremă a ortodoxului este adevărul adică binele și frumosul.

  • Fumusețea este înțeleasă de noi ca fiind armonia ființei și lucrării dumnezeiești, simfonia însușirilor prin care se manifestă Dumnezeu în orice mod în care Îl putem percepe, cunoaște și înțelege.

  • Contemplarea frumuseții aduce pace și fericire. 

  • De aceea, contemplația este o preocupare definitorie a noastră. Noi contemplăm frumusețea lui Dumnezeu atît prin simțuri - fiindcă îl descoperim în frumusețea perceptibilă simțual, cît și interior și mistic - fiindcă Îl simțim cu simțurile Împărăției pecetluite în noi de Sfînta Taină a Mirungerii. 

  • În față capacitătii de percepție integrală a omului (care s-a desprins volitiv, emoțional intelectual și faptic de extragerea plăcerii individuale prin consumarea grosieră a frumusețiilor pămîntești) lucrurile devin străvezii.

  • Frumusețea materială nu devine urîciune (în urma îndepărtării  ascetice de plăceri) ci prin ea se străvăd tot mai limpede ițele frumuseții divine care o leagă laolată și-i dau consistență. 

  • Astfel sîntem răpiți de frumusețea reîntregită, îi constatăm bucuroși perenitatea și (re)cunoaștem fericirea nepieritoare.

  • În practică, ne folosim de motivația care țîșnește din metafora tăvălitului în imală

  • Avva Evagrie Ponticul în „Despre rugăciune ” (66) ne învață:

„Dacă doreşti să te rogi, nu fă nimic din cele ce se opun rugăciunii, ca Dumnezeu să se apropie de tine şi să călătorească împreună cu tine [cf Lc 24,15].”

(Cei care doresc să cunoască fericirea nu pot să o cunoască în același timp să practice obiceiuri păcătoase. Ex.: Merg la toate slujbele, fac rînduială serioasă acasă cu acatiste și altele dar ascult manele lascive, sau mă expun de bunăvoie la te miri ce obicei păcătos. Sau: țin posturile de peste an dar mă îndop zilnic cu lăcomie.)

  • Dar ce făceau Luca și Cleopa mergînd pe care cînd s-au întîlnit cu Dumnul care a venit să-i însoțească?

  • Dialogau despre teologia Învierii. În greaca Părinților διαλογίζομαι = dialoghizomai înseamnă a dezbate pentru a ajunge la un rezultat exact. Nu făceau acest lucru oricum, erau în asentiment  (cuvîntul grecesc în pasajul biblic de mai sus este ὅμιλος - care a dat cuvîntul omilie în română)

  • Ei fac acestă cunoaștere teologică în conformitate cu percepția limitată a realității, de aceea este suficient de incompletă pentru a nu sesiza cine este Cel care îi însoțește. Ochii lor trupești sînt orbiți de ochii încețoșați ai rațiunii lor. 

  • Frîngerea pîinii le îndepărtează negura ochilor- Sfintele Taine, Împărtășania face acest lucru pentru noi.

  • Îndepărtarea de plăcerile trupești este simbolic indicată, în acest paragraf, de verbul „apleacă” spre păcerile pămîntului, trupești. Cînd sînt aplecat văd cu mare greutate cerul și dacă reușesc îl văd fie parțial, fie doar reflectat incomplet și distorsionat în vreo baltă.

  • Lucrarea îndepărtării de patimi aduce după sine ocrotirea dragostei dumnezeiești și transformări precum dorirea voilor dumnezeiești (a dori vine în limba noastră din același cuvînt cu durere- pentru că ne doare pînă cînd împlinim dorirea) și căutarea cu bunăvoie  a lui Dumnezeu în care sîntem (realmente) purtați de Duhul Sfînt.

  • Purtați pe sus de puterea Duhului sfînt și călăuziți de ea.

  • Așa se face că tot ceea ce însemn eu devine biserică a Duhului Sfînt iar eu sînt înfiat de Dumnezeu.

__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 4, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 73