luni, septembrie 06, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXIII)

 



24. Căci trebuie mai întîi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întîmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce li s-au întîmplat lor, să înveţe pe alţii cele ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai înainte cursul şi meşteşugul războiului. 

Fiindcă sunt unii care au biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu cunosc meşteşugul biruinţei, deoarece, războindu-se ca într-o luptă de noapte, n-au urmat legilor războiului, nici nu şi-au îndreptat mintea cu de-amănuntul spre cursele vrăjmaşilor. 

Aceasta a făcut-o simbolic şi Iisus al lui Navi, care, după ce a trecut oastea Iordanul în vremea nopţii, a poruncit să se scoată pietre din mijlocul rîului şi să le zidească afară de rîu şi să scrie pe ele cum au trecut Iordanul. (Iosua, 4) El a dat să se înţeleagă prin aceasta că trebuie scoase la arătare gîndurile adînci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stîlp în văzul altora, spre a nu se ascunde cunoştinţa pe care ar putea-o lua şi alţii. 

În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai trecutul să cunoască chipul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce se hotăresc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară, şi experienţa unora să fie spre învăţătura altora. 

Dar acestea nu le văd aceia, nici nu ascultă de alţii care li le spun. 

Vrînd să aibă numai ei cunoştinţa, poruncesc fraţilor slujbe de rob, de parcă ar fi cumpăraţi pe bani, punînd toată slava lor în a sta în fruntea mai multora. Este o adevărată întrecere între ei, fiecare luptînd să nu poarte în convoi după el un număr mai mic de robi, ca ceilalţi, dovedind astfel o stare sufletească mai de grabă de cîrciumari, decît de învăţători.(1)


Cugetare:

  • Aici vedem fundamentele Sfintei Tradiții a Părinților.

  • Întîi s-au luptat Părinții cu patimile și le-au învins. 

  • Dar pe cînd au făcut aceasta ei au au avut două obiective:

1. să fie biruitori asupra patimilor (există o nuanță la care putem medita: Hristos este biruitor asupra păcatului, a făcut aceasta pentru noi. Deci cum de noi trebuie să luptăm cu patimile? Pentru răspuns va trebui să detaliem odată cuvîntul „patima”).

2. să fie în trezvie pentru a reține detaliile luptei, sentimentele, emoțiile, mecanismele implicate în această luptă. (trezvia este starea de luare aminte la cele ce se petrec în interiorul nostru o atenție nestrămutată și neadormită a noi înșine. La noi cuvîntul este format din slavona bisericească cu aportul limbii bulgare vechi  și implică starea de a nu fi îmbătat, a avea mintea limpede, a simți corect realitatea. A fi treaz vine în limba română din același cuvînt. Este firesc să bănuim o relație strînsă între această construcție și ascetică fiindcă altfel ar fi fost mult mai la îndemînă să se construiască un cuvînt pentru trezirea din somn din slavonescul buditi -  sau din latinescul expergo)

  • Analogiile cu războiul par adesea neadecvate fiindcă (nu-i așa?) noi creștinii urîm războiul si uciderea. 

  • Însă ținînd seama  de importanța simbolisticii în ortodoxie realizăm că înțelesul războiului este legat de impunerea unei voințe, a unei conduceri, asupra unei alteia. Războiul este procesul prin care se obține un nou statut, o noua legiuire, un alt stăpîn.

  • Prin război se urmărește distrugerea vechiului statut și înlocuirea lui cu un altul în urma eșecului încercărilor de a produce acest proces de bunăvoie.

  • Războiul nevăzut face același lucru. Cînd imboldurile trupești și lumești nu se supun de bunăvoie ele sînt tinta luptelor menite a impune stăpînirea Duhului în trup și în lume.

  • Cineva poate duce un război la biruință, dar dacă nu are ca obiectiv să observe cum a ajuns să fie biruitor și să transmită această cunoaștere celor apropiați sau urmașilor săi, biruința aceasta are semnificație doar pentru acela și exista pericolul cert ca urmașii săi să nu poată fi biruitori.

  • Imaginați-vă ce înseamnă ca cineva să ducă un război fără să asculte de cunoștințele celor care au fost biruitori în multe războaie similare și ce înseamnă ca unul ca acesta să sfătuiască pe alții cum să lupte în război împotriva unor vrăjmași veterani, încercați, perseverenți și disciplinați.

  • De aceea nu prididim să avertizăm: orice sfătuitori care nu arată roadele luptei și nu posedă înțelepciunea de a ști cum să transmită cunoașterea luptei (gnoza cea înaltă) sînt ei înșiși vrăjmași care-i duc la distrugere pe cei înșelați.

  • Episodul biblic invocat, în care Iosua Navi pune ca fiecărei seminții să scoată din rîu cîte o piatră și să-și scrie experiența minunii trecerii rîului cu chivotul este actul simbolic al accesului la cele profunde, interioare, ascunse a celor trecuți prin experiența mistică a ocrotirii lui Dumnezeu.

  • E important să ne amintim că Părinții ne învață cum să înțelegem Sfînta Scriptură. De aceea noi nu citim Biblia ca protestanții și neoprotestanții, după puterea de înțelegere și cultura individuală, ci ne lăsăm purtați de Părinți și de conținuturile liturgice înspre Înțeles.

  • Așadar, apa este simbol al curățirii. Uneori al distrugerii impuse magnitudinea necurăției (vezi istorisirea biblică a potopului).

  • În același timp, apa este în scripturi o barieră, refuzul accesului, pericolul înecului.

  • Înecul se produce prin incapacitatea de a respira.

  • Aerul, substanța care este fundamentul respirației e aproape de imaterialitate, motiv pentru care Părinții folosesc adesea cuvîntul duh (pneuma) și aer (ἀήρ) în mod interschimbabil. 

  • Așadar, în drum spre Ierihon, Iosua Navi primește porunca de la Dumnezeu de a trece Iordanul spre Ierihon.

  • Dar Iordanul este de netrecut în felul obișnuit si Dumnezeu rînduiește ca trecerea să se facă urmînd Chivotului Legii si preoților care îl poartă.

  • Urmînd poruncii poporul ales este trăitorul unei minuni similare trecerii Mării Roșii: apa din jos de chivot se scurge, ce din sus de el se oprește ca într-un zid imens.

  • Preoților chivotului nici nu li se udă picioarele. Poporul trece si în timpul desfășurării acestei minuni în care Dumnezeu ocrotește de înec și distrugere se culeg cele douăsprezece pietre mari (după numărul semințiilor alese) din albia secată.

  • Înțelesul simbolic (care nu aduce atingere înțelesului istoric) este că în lupta de a devenii moștenitorii promisiunii dumnezeiești este necesar să:

- conlucrăm cu Dumnezeu - Iosua spune: „ Sfinţiţi-vă pentru dimineaţă, căci mâine are să facă Domnul minuni între voi” - biruința mistică este precedată de rînduială. „sfințiți-vă” e scris în ebraică kadash- קָדַשׁ care implică o separare, o punere deoparte pentru cele sfinte, neamestecul cu cele care nu sînt dedicate sacrului.

- urmăm celor sfinte purtate de cei consacrați - preoții;

- lăsăm să treacă, să se îndepărteze în jos (jos= uitare, lumesc, iad, sus= pomenire, ceresc, rai) pericolele  mistice trecute de noi;

- ținem seama de pericolele oprite de zidul nevăzut (transparent) al lui Dumnezeu conștienți de ocrotirea lui dar fără ca amenințarea puhoiului să ne oprească din trecere. Pocăința este așa, nu păstrăm ceea ce a fost, acceptăm faptul că au trecut dar nu le uităm urmele (albia rămîne săpată de rîu) în timp de ținem seama de amenințarea celor posibile dar avînd încredere în Dumnezeu și știind ca El este ocrotitorul ne facem partea noastră și traversăm de partea promisiunilor cerești. Această trecere este actul final al despătimirii dar nu reprezinta luarea în stăpînire a stării luminate, a pămîntului promis.

- înscriem statornic pe cele mai profunde, mai ascunse și mai grele alcătuiri interioare felul acestei biruințe precum au scris pe bolovani mari cele douăsprezece seminții. Apoi acestea sînt purtate dincolo și devin semne vizibile ale celor ascunse în profund. Aceste pietre mari nu reprezintă în sine păcate ci sînt noimele (noemele) sau gîndurile care în sine sînt amorale dar pot fi (și au fost) potopite de împătimire.

  • Citind cele anterioare este posibil să gîndim că sînt făcute cu referință exclusivă la preoți, profesori, psihoterapeuți, psihologi, formatori etc. Dar ele, veți vedea în cele care urmează, au aplicabilitate în viețile tuturor. 

  • Adesea ne însușim o poziție sfătoasă sau chiar de lider de opinie.
     
  • Mai mult, încărcăm această poziție cu emoționalitate ceea ce accentuează orbirea și ne împinge spre agravarea greșelii.
     
  • Pe măsură ce insistăm în a fi sfătoși dincolo de competențele și de autenticitatea trăirii noastre căutăm cu încăpățînare argumente care să ne întărească păcătuirea și așa ne împătimim.

  • Chiar și în timpul acestei escaladări de la păcat la patimă ne-am putea opri dacă am trăi simplu și caile de expunere ar fi tot simple: familia, vecinii, colegii satul etc.

  • Dar noi cultivăm căi de expunere largi și multiple, ne imaginăm că dăm forță discursului nostru dacă îl facem popular peste limitele naturale și simple. 

  • În cea mai mare parte a istoriei noastre, de fapt în toată istoria omenirii cu excepția anilor de după 1990, în afară de vedete ceilalți erau auziți în detaliu doar de familie, prieteni vecini și de comunități relativ mici și această expunere era marcată de interactivitate directă și imediată. 

  • Nu sîntem adaptați la responsabilitatea comunicării către un număr uriaș de persoane. Nu ne descurcăm emoțional și cognitiv cu aceste dimensiuni și atunci ne oribim cu fele de fel de convingeri prefabricate pe baza a ceea ce ne dorim despre noi înșine.

  • Nu erau mulți care puteau emite o ideea care să rămînă peste ani accesibilă pentru mii de persoane, darămite sute de mii ori milioane. 

  • Azi, un adolescent poate avea sute de mii de abonați pe vreun canal de comunicare față de care își asumă un conținut și un mod de abordare. 

  • Din acest tip de expunere nu poți da înapoi după ce greșești. Nu fără un cost foarte dureros care nu este necesar pocăinței, e în plus.

  • Dacă ai cîteva asemenea platforme de expunere (facebook, instagram, snapshot, tik-tok etc sau grupuri whatsapp. telegram și altele asemenea)  crești incomensurabil presiunea socială asupra ta și nu ai altă opțiune decît a fi consecvent în păcatul proorocului și învățătorului mincinos.

  • Așadar sfătoșenia este o atitudine care trebuie bine ținută în control fiindcă ea înrobește pe sfătos.



______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 168










vineri, septembrie 03, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXII)

 



23. Căci dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mînia lui Dumnezeu, (I Regi, 3, 12 și urm.) nici bătrîneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească, fiindcă n-a purtat grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum de o asemenea mînie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încrederea datorită vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea îndreptării, ci s-au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşător, numai pentru dragostea de slavă. 

De aceea mustrînd Domnul pe farisei, le zice: 

„Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi pămîntul, ca să faceţi un prozelit, şi cînd îl aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei, îndoit decît voi" (Mt 23, 15)

Căci de fapt prin înfruntarea acelora îi mustră pe cei ce vor fi stăpîniţi pe urmă de aceleaşi greşeli, ca, luînd aminte la acel „vai", să-şi înfrîneze pofta lor necuvenită după slava de la oameni, dîndu-şi seama că ameninţarea lor este mai înfricoşătoare. Ruşineze-i pe aceştia şi Iov, (Iov, 1, 1-2)  fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei supuşi ca şi acela, fie ca să renunţe la o astfel de supraveghere,  deoarece nu ştiu să facă aceleaşi lucruri ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă pentru cei de sub grija lor. 

Căci dacă acela, voind ca fiii săi să fie curaţi şi de întinăciunile din cuget, aducea în fiecare zi jertfe pentru ei, zicînd: 

„Se poate ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu", (Iov 1, 5) cum îndrăznesc aceştia, care nu pot deosebi nici măcar păcatele văzute, pentru că praful din lupta cu patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor supravegherea altora, şi cum primesc să  tămăduiască pe alţii, pînă ce nu şi-au tămăduit încă patimile lor şi încă nu pot, pe temeiul biruinței lor, să-i călăuzească pe alţii de asemenea la biruinţă?(1)



Cugetare:

  • Din capul 23 putem înțelege responsabilitatea duhovnicului sau a oricărui alt tip de îndrumător moral.

  • Oricît de drept e Eli și oricîtă slujire dreaptă a făcut, pentru simplul fapt că nu a gășit modul în care să-și îndrume fii ca să-l asculte a produs cădere nu doar a sa, ci a casei sale.

  • A avut o încercare de ale spune cît este de grav, dar nu a mai făcut nimic pentru a opri abuzurile pe care le făceau fiii săi.

  • Sfîntul Nil ne prezinta o perspectivă sumbră asupra situației celor care nu doar că nu îndrumă eficient și corect ci pe deasupra mai le lipsește autenticitatea trăirii morale.

  • Cel care a acceptat să aibe în grijă sufletele altora are responsabilitatea de a acționa pentru îmbunătățire. El nu este chemat să aducă un discurs neutru, care-l ferește de confruntarea cu patimile celui încredințat lui, ci să își asume coerență dintre viața sa și măsurile prin care îi  îndreaptă pe ceilalți.

  • În ortodoxia patristică avem dureroasa cunoaștere a micimii noastre morale și a slăbiciunii minții noastre împătimite, de aceea vedem ca unică soluție îndreptarea spre învățăturile Părinților. Astfel ucenicii celui care gîndește și acționează așa devin ucenicii Părinților iar el este unul dintre frați, nimic mai mult. Sub acoperișul sfinților acesta crește, se curăță și se luminează  împreună cu frații și surorile sale. 

  • Așa înlătură posibilitatea de a deveni un impostor a cărui incompetență și nesinceritate distruge vieți.

  • În fața lui Dumnezeu acela devine părintele celor care-i caută ajutorul pe măsură ce se menține cu perseverență și neabătut de la lucrările de îndreptare a copiilor săi atît pentru abaterile știute cît și pentru cele neștiute.

  • „S-ar putea ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu” este gîndul care împinge părintele să postească alături sau chiar în locul ucenicilor care nu sînt dispuși să asculte, să se roage pentru fiecare în parte, să aducă pomeniri la altare după numărul lor să țină rînduială și priveghere pentru a-i sfinți.

  • Aceste acte, punerea sub ascultarea Părinților și rînduielile asumate pentru cele știute și neștiute îl transformă pe acela în îndrumător (părinte, terapeut, sfătuitor) și pe cei îndrumați în ucenici.

  • Altfel, impostura distruge un număr neștiut de vieți.

  • În aceste vremuri avem datoria de a ne folosi darurile noastre pentru a îngrădi impostura altfel Cel ce ne-a făcut daruri mari și cerești coboară asupra noastră urgia nerecunoștiinței noastre care ne va dizolva cum s-a risipit casa lui Eli.

  • Dacă știm ceea ce ar putea să îndrepte lumea și tăcem, nu sîntem următori sfinților ci facilitînd impostura proorocilor mincinoși, lăsînd răul patimilor nestingherit și ascunzîndu-ne după o părută deschidere intelectuală și eleganță morală cultivăm răul.



_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 167






miercuri, septembrie 01, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXI)

 



22. Tot meşteşugul are nevoie de timp şi de învăţătură multă, pentru a fi dobîndit. Numai meşteşugul meşteşugurilor (arta artelor) se practică fără învăţătură. N-ar îndrăzni să se apuce de lucrarea pămîntului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neînvăţat. 

Cel din urmă s-ar face de ruşine prin faptul că nu poate folosi cu nimic pe cei ce suferă, ba le face boala şi mai grea; iar cel dintîi, prin faptul că face pămîntul cel mai bun, înţelenit şi părăginit. Numai de evlavie îndrăznesc să se apuce toţi neisprăviţii, ca de ceva ce e mai uşor ca toate; şi mulţi socotesc lucrul cel mai greu de izbîndit, ca pe cel mai uşor; şi ceea ce însuşi Pavel spune că încă nu a primit (Filip. 3, 13), susţin că cunosc cu de-amănuntul cei ce nu ştiu nici măcar că nu cunosc. De aceea a ajuns dispreţuită viața monahală şi cei ce se îndeletnicesc cu ea sunt luaţi în rîs de toţi. Căci cine nu va rîde de cel care ieri ducea apă în crîşmă, văzîndu-l azi ca învăţător al virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care de abia azi dimineaţă s-a retras din ticăloşiile vieţii de oraş, ca mai pe seară să umble prin toată piaţa cu mulţime de ucenici după el? Dacă aceştia ar fi fost convinşi că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii la evlavie, şi ar fi cunoscut primejdia cu care e împreunat acest lucru, ar fi renunţat la el, ca la unul care întrece puterile lor. Dar cîtă vreme nu-şi dau seama de aceasta şi socotesc că e lucru de slavă să stea în fruntea altora, se rostogolesc cu uşurinţă în această prăpastie şi cred că este uşor să se arunce în cuptorul aprins, stîrnind rîsul celor ce le cunosc viața de ieri şi mînia lui Dumnezeu, pentru această îndrăzneală necugetată.(1)



Cugetare:

  • Ni se pare firesc ca în ce privește lucrurile materiale să alegem cu grijă pe mîinile cui le încredințăm. 

  • Doar cineva nesăbuit ar da unui oarecare cheile mașinii pentru a-i regla frînele. Este evident un pericol ca cineva care nu posedă cunoașterea sistemelor de frînare să primească acces la ele.

  • Și totuși, la urma urmei avem de a face cu reguli relativ simple de mecanică și de hidraulică. 

  • Să ne imaginăm, însă, la ce dezastru se poate ajunge dacă îngăduim cuiva nepriceput să „meșterească” mecanismele emoționale, conceptele, valorile și atitudinile.

  • Lucrarea evlaviei este importantă și complexă. Este supusă echilibrului desăvîrșit fiindcă este o potecă îngustă, cum spune chiar Mîntuitorul (Mt 7,14).

  • Pe lîngă ea, în dreapta și în stînga, stau întinse mîinile lacome ale proorocilor mincinoși (Mt 7, 15) - acei „sfătuitori”, „mărturisitori” și „învățători” despre care aminteam mai sus.

  • Fie că sînt dezechilibrați din spațiul religios - pietiști și fundamentaliști - adică ne trag de pe potecă în prăpastia din dreapta, fie că sînt libertini, necredincioși, păgîni - adică ne trag de pe potecă în prăpastia din stînga, toți pot fi recunoscuți după incoerența vieții, lipsa descendenței ascultării duhovnicești, neadecvarea cu valorile patristice și lipsa roadelor spirituale.

  • De aceea cuvintele Mîntuitorului sînt pe cît de limpezi în acest context, pe atît de îngrijorătoare (Mt 7, 21 și urm):

„21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.

22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?

23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.”

  • Miza imposturii, motivul pentru care vrăjmașul o cultivă cu atît de multă perseverență și artă, este tocmai slujirea aceasta a fărădelegii E o slujire care ne îndepărtează într-atît de Hristos încît El nu ne cunoașțe, deci nu ne poate mîntui. Fiindcă Dumnezeu din dragoste își oprește atotputernicia la hotarele libertății noastre individuale. Din cauza dragostei dumnezeiești, iadul ar fi imposibil dar din cauza libertății noastre lipsite de minte, iadul devine o posibilitate. 

  • Alegerile noastre, lucrările fărădelegilor noastre, pot săpa groapa iadului.

  • Să nu fim grabiți nici a da ascultare feluriților (prooroci) mincinoși. Acest lucru înseamnă să fim atenți ce cursuri urmăm, ce conferințe ascultăm, ce tutoriale și forumuri, bloguri, vloguri, podcasturi luăm în seamă, susținem si chiar finanțăm.

  • Dacă am fost pînă acum victime ale înșelărilor acestora, să le uităm învățăturile și să urmăm „dreptarul” sfinților, cum ne învață Sf. Apostol Pavel (Filip. 3, 14 și urm):

„14 Dar una fac: uitînd cele ce sunt în urma mea, şi tinzînd către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.

15 Aşadar, cîţi suntem desăvîrşiţi aceasta să gîndim; şi dacă gîndiţi ceva în alt fel, Dumnezeu vă va descoperi şi aceea.

16 Dar de acolo unde am ajuns, să urmăm acelaşi dreptar, să gîndim la fel.

17 Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi.

18 Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plîngînd, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos.

19 Sfîrşitul acestora este pieirea. Pîntecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pămînteşti.

20 Cît despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mîntuitor, pe Domnul Iisus Hristos,”


_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 166




luni, august 30, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XX)

 



21. Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia, şi viața liniştită mai slăvită decît mulţimea aurului. Cîţi bogaţi nu erau în vremea aceea, care gîndeau lucru mare despre slava lor, dar au fost acoperiţi de tăcere şi daţi uitării, pe cînd minunea celui fără slavă e cîntată pînă azi, şi amintirea celui ce locuia în pustie le e scumpă tuturor. Căci este propriu virtuţii să fie lăudată şi să-şi răspîndească faima, care-i vesteşte frumuseţile. Să încetăm de a ne mai hrăni ca vitele, ca să cîştigăm destoinicia păstorului; să părăsim negustoria blestemată, ca să cîştigăm mărgăritarul de mult preţ; să fugim de lucrarea pămîntului, care răsare spini şi mărăcini, ca să ne facem lucrători şi păzitori ai Raiului. Să aruncăm tot şi să alegem viaţa liniştită, ca să ruşinăm pe cei ce ne hulesc acum, învinuindu-ne de cîştig. 

Căci nimic nu ruşinează pe cei ce ne ocărăsc, ca îndreptarea cu blîndeţe a celor huliţi. Schimbarea celor huliţi se preface în ruşine pentru cei cari hulesc.

Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor; ruşine cu adevărat, pentru care suntem luaţi în rîs de toţi, pe drept cuvînt. Astăzi, îndată ce a intrat cineva în viața monahicească şi a învăţat felurile nevoinței, cum să se roage adică şi cînd, şi care este felul de trai, se face îndată învăţător pentru lucrurile pe care nu le-a învăţat; şi începe să atragă ucenici cu grămada, avînd el însuşi încă lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai mult, cu cît socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete. Căci acestea au lipsă mai întîi de curăţirea vechilor întinăciuni, pe urmă de multă luare aminte ca să primească întipăririle învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi închipuie că nu mai e nimic altceva decît nevoinţa trupească, cum va îndrepta purtările celor supuşi? Cum va preschimba pe cei stăpîniţi de un obicei rău? Cum va ajuta celor războiţi de patimi, necunoscînd cîtuşi de puţin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile primite în război, cîtă vreme el însuşi zace de răni şi are lipsă de legături?(1)



Cugetare:

  • În timpul vieții lumești, datorită limitelor trupești ale minților noastre, avem nevoie să măsurăm în unități pentru a evalua progresul.

  • Chiar și fuga după avuție este o formă dezorientată a nevoii de a înainta, a urca, a progresa. De aceea în lumea de azi, și de mereu, au trăit oameni care au avut averi ce ar fi hrănit multă vreme popoare întregi și cu toate acestea ei nu s-au oprit vreodată din acumularea bogățiilor.

  • Despre cei mai mulți nici nu mai știm, despre alții vom uita.

  • Însă odată cu realizarea limpezirii duhovnicești ne dumirim și înțelegem că viața liniștită este precursoarea vieții eterne în bucuria Domnului. 

  • Liniștirea devine cea mai de preț achiziție fiindcă în liniște, auzind pe Dumnezeu, cunoaștem fericitea nesfîrșită ca intensitate și durată, fericirea liberă de susținerea trupească.

  • Trupul, cum știm, are rolul lui de nelipsit, dar nu ar trebui să ne dorim să trăim într-o buclă de consum: efort, cîștig, hrănire/reîncărcare, efort, cîștig... 

  • Într-o asemenea buclă, fără orizont deschis, trăiesc animalele fiindcă viața lor este mereu pentru acum, fără nevoia ascensiunii spirituale. Simplitatea lor este creată de Dumnezeu să ne fie sprijin și totodată să ne fie ținte ale drăgăstoasei îngrijiri.

  • Ele și lumea întreagă constituie mijloacele prin care omul extinde sfințenia dragostei și bucuria Duhului pînă în străfundurile materialității.

  • Dar noi tînjim după progres, dorim ascensiunea, căutăm nesfîrșita intensitate a iubirii și de aceea ne îndeamnă sfîntul să nu fim asemenea vitelor ci asemenea păstorului.

  • Adică să părăsim lucrările făcute de dragul cîștigului material și să cultivăm cîștigul spiritual.

  • Datorită aceste nevoi cultivăm uneori conceptul care spune că trebuie să iubim profesia pe care o facem. 

  • În realitate, viața de fiecare zi, dovedește că în orice profesie ar fi cineva și oricîtă pasiune ar avea, pe măsură ce trece timpul, va aduna suficient de multe experiențe și interacțiuni nefericite încît să nu mai poată spune că are pasiunea începutului. 

  • Dar dacă profesia aceea îngăduie aceluia să cultive deziderate superioare să crească în viața sa, ea ramîne mereu proaspătă, mereu atractivă fiindcă devine parte din înduhovnicirea sa. 

  • Din meserie de dragul cîștigului (bani, prestigiu, putere etc) devine lucrare  a Raiului și păzitoare a drumului spre Împărăție.

  • Lucrarea noastră spirituală în societate nu poate fi denigrată dacă ea produce roadele așteptate, anume trăirea virtuților.

  • Putem îndrepta pe cineva spre trăirea virtuților doar trăind noi înșine virtuțile și, în consecință, îndreptînd pe alții cu blîndețe, adică avînd exact acea strategie care exploatează abilitățile date de virtuți.

  • Aceasta lucrare face de rușine pe oricine ne-ar denigra.

  • Dar impostura este considerată de Sfinții Părinți a fi un păcat care sabotează Biserica și înarmează dușmanii ei. 

  • A vorbi despre îndreptare fără a practica îndreptarea este impostură spirituală și este lucru de rușine.

  • De aceea există incompatibilitați între exigențele necesare oferirii de ajutor sufletesc și multimea nesfîrșită de impostori care (în cel mai bun caz în urma unor studii universitare în domeniu) fac terapii emoționale, ghidare de conștiință, dezvoltare personală, parenting, leadership, meditație ghidată, consiliere de cuplu ș.a.m.d. 

  • Dar dacă este tristă și periculoasă această situație, în care jurnaliști nefericiți îi învață pe alții cum să fie fericiți, avocați falimentari îi învață pe alții cum să conducă firme, ingineri mecanici îi învață pe alții cum să fie sănătoși respingînd medicina, economiste fără copii sau cu copii cu vîrste de o cifră îi învață pe alții cum să-și crească copilul pentru a fi adultul perfect, cu atît mai mult este tulburător ca acest tip de impostură să fie practicat de noi, cei care am ales să urmăm sfinților. 

  • Graba de a „mărturisi” și de a „propovădui” înainte de a trece prin încercările ascultării are ca motiv patima slavei deșarte și nu iubirea de Dumnezeu și de semeni.

  • La un anumit moment impostura nu își mai ascunde chipul și începe să scoată la vedere împătimirile.

  • Așa cum s-a întîmplat de multe ori și chiar aproape de noi, relativ recent, cînd un preot care din studenție a cultivat o imagine de harismatic, a fost intoxicat de otrava imposturii sale și, practicînd meditație orientală și tehnici energetice și de respirație din păgînismul hindus pentru a-și spori „harismele” a ajuns bătaia de joc a vrăjmașului. Întîi l-a făcut să se creadă tămăduitor și să identifice versete biblice care vorbeau despre  „harismele” sale, apoi l-a tăvălit în patul unei femei pe care o spovedea, și în urma îndepărtării sale din Biserica Ortodoxă canonică a primit grad administrativ superior și o cruce mare de agățat la gît într-o biserică necanonică formată din caterisiți.

  • Dar să nu ne imaginăm că doar preoților li se aplică avertismentul împotriva imposturii moral-duhovnicești.

  • Se aplică și fraților și surorilor ortodoxe care insistă fie sfătoși și insistenți cu ceea ce li se pare lor a fi spiritual fără a-și verifica propria ținută morală, fără a trece încercarea ascultării de duhovnic pînă la primirea binecuvîntării de a mărturisi.

  • Atunci cine poate mărturisi?

  • Semnul de nezdruncinat este dat de compatibilitatea integrală a mesajului mărturisirii cu conceptele filocalice (patristice).

  • Mărturisirea nu are voie să fie originală ci trebuie să fie alcătuită din învățăturile sfinților părinți a căror trudă ascetică și teologică a ridicat Biserica Sinoadelor Ecumenice.

  • Atunci ei mărturisesc iar cel ce mărturisește este doar traducătorul lor pentru mintile semenilor săi.

  • Mesajul lor îl curăță și pe mărturisitor precum îndreaptă pe cei ce-l ascultă fiindcă este mesajul minților despătimite și străluminate.


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 165








duminică, august 29, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIX)

 




20. Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sîrguinţa noastră,  știind că Dumnezeu ţine cîrma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum vrea? 

Dar la neputinţe, se va zice, trupul are nevoie de mîngîieri. 

Dar cu cît e mai bine să murim, decît să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? 

Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încît să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. 

În orice caz nu-i va lipsi Celui ce este izvorul mîntuirii şi al înţelepciunii priceperea de a ne mîntui. 

Bine este aşa dar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. 

Căci cred că este lucru uşor pentru cei ce vor, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, avînd destulă mîngîiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi cîştigul celor care au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor de după ei chipul unei vieţuiri desăvîrşite, care va fi înălţarea lor. 

Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele şi au locuit între pietre şi s-au făcut ca nişte porumbiţe singuratice. 

Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii; şi s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele cei îmbrăcaţi în haine de mătasă, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau, deşi erau protivnice obiceiului lor. Căci dorul după viaţa virtuoasă tăia simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strîmtorare.(1)



Cugetare:

  • Faptul că noi credem, asemenea Părinților, că „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor și pe toate le poartă” este principiul care, pătrunzînd pînă la noimele (sensurile fundamentale, rațiunile profunde ale) vieții, ne face să trăim această viață trecătoare cu bucuria vieții nesfîrșite.

  • Crezînd că Dumnezeu este la cîrmă, nu ne sperie puternicii lumii și nu sîntem momiți de intrigile lor spre a risipi timpul încredințat nouă.

  • Această convingere patristică este departe de a fi o letargie social-politică fiind o altă construcție decît celelalte. 

  • Acțiunile ortodocșilor care au acest concept patristic sînt construite dinspre fundamentul interior al sinelui, dinspre noimele și conceptele proprii, la valori, virtuți, atitudini și comportamente care sînt curățate dinspre sine spre comunitate. 

  • În contrast, toate edificiile social-politice care nu sînt izvorîte din acest principiu  sînt fie unele care ridică pretenții altora, fie unele care dezactivează prezența socială a celui implicat.

  • Chiar și în neputințe (adică în situații care depășesc puterea noastră de a le rezolva cum ar fi unele boli, robiile, războaiele, dezastrele etc) ortodoxul nu poate fi zdrobit dacă a cultivat principiul „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor”. 

  • Știm că acest lucru nu este utopic pentru că am cunoscut ortodocșii închisorilor comuniste cărora le-a fost, exact cu scrie sfîntul Nil, mai bine să moară decît să facă ceva din cele care nu ar fi putut fi duse împreună cu făgăduința nemuririi la Tronul dumnezeiesc.

  • Acum sîntem chemați noi să cultivăm acest principiu.

  •  El se cultivă ca rugăciunea legată de respirație, ca rugăciunea perpetuă. 

  • La fiecare expirație știu că de Dumnezeu care pe toate le cîrmuiește ține ca eu să mai inspir odată. 

  • De aceea strigătul interior „Doamne…” vine de la sine și nu mai este discurs ci a devenit fundamentul rațiunii mele (noimă, noemă).

  • Încordarea coordonată cu finețe a trupului meu, necesară inspirației, este însoțită de chemarea interioară a Stăpînului și urmată de relaxarea la fel de fin coordonată a trupului necesară expirației însoțită de unicul gînd care mă limpezește spre cîștigarea transparenței mele față de Lumina dumnezeiască- anume „miluiește”. Acum, adesea, trupul simte că este nevoie și de o finală încordare pentru a expira tot aerul.

  • Și din nou, de la sine, fără efort impus, cred că Dumnezeu este cîrmuitorul vieții mele și rostesc iară „Doamne…”, umplîndu-mi trupul de cele de nelipsit.

  • Aceste succesiuni de încordări și relaxări ale trupului sînt simetrice cu înțelesuri duhovnicești: este nevoie de încordare duhovnicească pentru a ne pune înaintea Domnului, dar nu haotică ci clar coordonată. Însă așa cum respirația este un proces majoritar autonom care se desfășoară fără atenție discursivă (nu ne spunem: acum încord mușchii cutiei toracice asistați de secțiunea superioară a mușchilor trapez pentru ca prin extensia ei să inspir) și efortul duhovnicesc este menit să cîștige autonomie și, la fel ca respirația, doar în anumite solicitări să devină centrul nemijlocit al atenției. Asemenea, la expirație relaxarea trupului este simetrică lăsării în voia milei dumnezeiești căci mila Lui este nimic altceva decît dragostea lui activă. Dar uneori, ca la expirație, un mic efort este necesar pentru a desăvîrși lucrarea.

  • Așa vine adevărata percepție de sine, transparența care mă face să fiu una cu Dumnezeu și care îmi rezolvă tulburările și nefericirile.

  • Așa reușim să ne dăm seama că neputințele și necazurile noastre sînt instrumentele cu care Cîrmaciul ne pilotează în apele vieții tulburate de felul în care noi, căzuți din har cum sîntem, ne folosim libertatea.

  • Prin trăirea acestui principiu, de la noimă la purtare (noime, concepte, valori, virtuți, atitudini și comportamente) putem „să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi.”

  • Dar sfîntul ne atrage atenția că acest lucru este ușor doar pentru cei care vor. 

  • E fundamental să vrem. 

  • Dumnezeu nu cîrmuiește pe cei care vor să se cîrmuiască după mințile lor neluminate. Pentru că Atotputernicia lui Dumnezeu are puterea și voia să se oprească la hotarul libertății fiecăruia, din pricina dragostei Sale.
     
  • Dragostea Sfintei Treimi este străjerul libertății noastre.

  • De aceea este înscris în suflet și în trup că trebuie să vrem liber fericirea sfinților.

  • Acest lucru este dovedit și de știința de azi. După vîrstele creșterii trupești nu se mai crează noi căi neuronale- fundamentele minții trupești decît dacă:

            1. vrem

            2. acționăm stăruitor în direcția dorită.

  • În cele din urmă, sfîntul ne învață să nu fugim noi după lume ci să ne trăim valorile fără a le răni cu influențele nestăpînite ale societății. Calea retragerii din cetate are două fațete, una a retragerii concrete, a fugii din orașe și sate în munți, pustiuri, păduri și pietre și celalaltă a retragerii din vălmășagul comunităților de idei mai mari și mai diverse (simbolizate de orașe) sau mai mici și relativ uniforme (simbolizate de sate). 

  • Amîndouă au ca rost dezvoltarea insului în sinceritatea trăirilor în raport cu valorile absolute și nu cu aprecierea sau dezaprobarea celor care nu înțeleg conceptele ortodoxe.

  • Și cînd Dumnezeu (despre care știm că se află la cîrmă) vede că cineva a ajuns la limpezirea ce lasă Lumina să se rostească în gînduri, cuvinte și fapte, orașele si satele pleacă în pelerinaje să caute luminarea aceea.

  • Astfel, cei luminați de trăirea Părinților, nu-și risipesc respirațiile cu cei care nu vor schimbarea minții, căci aceia nu au căutare și, prin urmare, nu-și asumă disconfortul care separă căutătorii de Dumnezeu de căutătorii de slavă deșartă și de idei la modă.

  • Așa se întîmplă că ne putem regăsi între cei care ne lipsim de folosul unei persoane, fie preot, călugăr, maică sau dintre mireni, pentru că sita efortului căutării ne-a separat de grîu și ne-am ținut cu pleava.



____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 164





sâmbătă, august 28, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XVIII)

 



19. Iar acestea le-au săvîrşit, fiindcă s-au hotărît să trăiască numai pentru suflet, lepădînd trupul şi toate trebuinţele trupului. 

Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic, i-a înălţat peste toţi. 

Căci au ales mai bine să părăsească trupul şi să se izbăvească de viața în trup, decît să trădeze cinstea virtuţii, sau să linguşească pe vreunul dintre cei ce au de toate, din pricina vreunei trebuinţe trupeşti. 

Noi însă, cînd ne aflăm în vreo trebuinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte căţei, cari mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a cîştiga ceea ce rîvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor, a căror virtute zicem că ne-am hotărît să o urmăm. 

A venit odată la Elisei, Neeman, căpetenia armatei din Siria, aducînd cu el multe daruri. Ce a făcut Prorocul? I-a slujit aceluia? I-a alergat înainte? Oare nu i-a arătat ce trebuie să facă pentru pricina pentru care venise, printr-o slugă, neprimindu-l nici măcar să-l vadă, ca să nu se creadă că-i dă vindecarea pentru darurile aduse?(4 Regi 5.1)

Iar acestea s-au spus nu ca să învăţăm a ne face trufaşi, ci ca să nu linguşim pentru vreo trebuinţă trupească pe cei ce se îngrijesc de lucrurile acelea, pe cari noi am primit porunca să le dispreţuim. 

Pentru ce aşadar, noi, părăsind scopul vieţuirii întru înţelepciune, ne îndeletnicim cu lucrarea pământului şi cu negustoria?

Ce ajutor mare aducem lui Dumnezeu, prin grijile noastre? Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura este o datorie obştească? Sîrguinţa omenească doar taie pămîntul şi aruncă seminţele. Dar Dumnezeu este Cel care, prin ploi una după alta, încolţeşte seminţele, făcîndu-le să-şi întindă rădăcinile prin găurelele pămîntului; răsare soarele, care încălzeşte pămîntul şi prin căldură cheamă plantele în sus; suflă în ele adieri potrivite cu vîrsta roadelor, pe cari le nutreşte, adiind la început cu suflări uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva seminţele să fie arse şi înăbușite de vînturi calde; iar pe urmă face să se coacă miezul lăptos al seminţii prin necontenite suflări în teaca seminţelor, întărind boaba prin flacăra  căldurii, iar hoaspelor dîndu-le vînturi la vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, osteneala omului s-a dovedit zadarnică şi silinţa noastră neputincioasă, nefiind pecetluită de darurile lui Dumnezeu.

Dar se întâmplă şi aceea că adeseori n-a lipsit nici una din acestea pentru desăvîrşirea rodului. Însă ploaia prea multă şi la vreme nepotrivită a stricat bucatele, fie pe cînd erau în spic, fie cînd erau adunate. Ba uneori se întâmplă că, chiar adunate în jitniţe, le strică viermele, răpindu-ţi-se, aşa zicînd, masa gătită de dinaintea gurii.(1)



Cugetare:

  • „Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic, i-a înălţat peste toţi. ”

  • Creștinismul ortodox nu este dezirabil în ingineria socială a lumii. 

  • „Pentru că, deși este trăit superficial de sute de milioane de oameni poate produce cîteva sute de mii de oameni care nu au nevoie de stat să le susțină traiul fiindcă se hrănesc frugal, se îmbracă simplu și nu risipesc.” - scriam acum cîțiva ani

  • „Trebuință” e cuvînt de origine slavonă - трѣба -trieba- și înseamnă necesitate. Noi am mai detaliat acest cuvînt în alte ocazii și ne este de folos să reținem și sensul lui de jertfă, ofrandă, sacrificiu. Să ne amintim că necesitățile obiective sînt acelea care sînt imposibil de evitat. Cuvîntul latinesc din care descinde cuvîntul nostru înseamnă chiar asta- ceva inevitabil-  ne- (nu) +‎ cessus (cedat, oferit, dat). De o necesitate nu ne putem lipsi în mod voluntar fără costuri grave, uneori letale. A respira este o necesitate, a bea apă, a te hrăni, a elimina materiile folosite din corp- de asemenea. Dar nu este o necesitate a bea vin, a mînca hălci după hălci, a ne bălăci într-o sexualitate alunecată din rost sau altele asemenea. 

  • Această calitate de necesitate o transferăm și unor obiceiuri care beneficiază de puterea libertății noastre. Alegem să le urmăm. De pildă, poftele au puterea de transforma o alegere într-o părută și înșelătoare necesitate. Ajungem să suferim cînd nu ne mai putem împlini vreo necesitate de acest tip cu o intensitate la fel de mare ca în cazul unei trebuințe obiective. Și lipsirea de trebuințele părute poate produce costuri grave și chiar letale dar acestea decurg mai ales din tulburarea interioară produsă de obișnuințele plăcerilor.

  • În practica noastră ortodoxă sîntem învățați să fim cumpătați clipă de clipă. Nu doar în ce priveşte mîncarea și băutura ci în toate aspectele vieții. 

  • Din nefericire adesea considerăm că această practică a cumpătării este una a negării, a abținerii și chiar a jertfirii plăcerilor pe altarul unui zeu căruia i-ar face plăcere să ne vadă lipsiți de ele. Cei care au această atitudine nu înțeleg cumpătarea și libertatea care vine împreună cu ea. După cum nu-și pricep cancerul robiei care s-a instalat în viețile lor prin obiceiurile plăcerilor și neputințele care se nasc din el. Aceștia, chiar nelipsiți fiind de la slujbe, conferințe și alte întîlniri religioase, sînt nefericiți cînd practică cumpătarea. Au nevoie de perioade scurte de încrîncenare ascetică de factură eroică urmate de intervale marcate de delăsare plină de învinovățire și de întristare.

  • Cînd nu practicăm zilnic cumpătarea patristică ne slăbim independența care vine din puterea ei și:

     „cînd ne aflăm în vreo trebuinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte căţei, cari mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a cîştiga ceea ce rîvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor, a căror virtute zicem că ne-am hotărît să o urmăm.”

  • De aceea ne certăm care politician e mai bun cînd îi vedem cît de nocivi sînt și de aceea vorbim cu atîta patimă pe teme sociale disperați să îndepărtăm atenția (nu doar a altora ci și a noastra înșine) de la faptul că ne jertfim cîștigului de consumabile pentru plăceri devenite necesități. Și tot de aceea uităm că Dumnezeu este izvorul bunătăților, al bunăstării și al binelui și nu străduința noastră în paradigma lumească socio-economică.

  • De asemenea, ne scapă un sens  important al trebuinței. Treabă - trieba- трѣба este ofrandă, sacrificiu religios și, deci contează cui se închină trebuințele noastre.

  • Cui jertfim treaba pe care o facem și trebuințele care decurg sau sînt împlinite de ea? 


____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 164




joi, august 26, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XVII)

 



17. Dacă Babilonenii, măcar că erau barbari, cucerind Ierusalimul după legea războiului, au respectat virtutea lui Ieremia şi i-au dat din belşug toate cele de trebuinţă, şi anume nu numai cele pentru hrană, ci şi vasele din care este obiceiul să se servească cei ce mănîncă, cum nu vor respecta viaţa virtuoasă cei de acelaşi neam, care au cugetul curăţit din tinereţe de ceea ce e barbar, spre a înţelege cele bune, şi care rîvnesc virtutea? 

Căci chiar dacă n-au putut să ia asupra lor îndeletnicirea nevoinţei pentru dobîndirea acesteia, din pricina slăbiciunii firii, dar cinstesc virtutea şi se minunează de cei ce se nevoiesc cu agonisirea ei. 

Doar cine a înduplecat pe șunamiteanca să-i zidească lui Elisei foişor şi să-i pună virtuţile bărbatului? 

Şi ce a îndemnat pe văduva aceea, cînd foametea bîntuia peste tot pămîntul, să pună mai presus de trebuinţa sa, slujirea Prorocului? Desigur dacă  n-ar fi fost uimită de viața lui Ilie, nu ar fi scos puțina hrană a vieţii ei şi a copiilor, ca să i-o dea lui, alegînd înainte de vreme moartea pe care şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspetelui.



18. Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în osteneli, şi dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprinzîndu-se cu o viață simplă şi înaintînd, aşa zicînd, de la puţinătatea trebuinţelor pînă la starea care nu mai are nici o trebuinţă, s-au aşezat aproape de Puterile netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi după trup, s-au făcut mai puternici decît cei ce le aveau pe toate, stînd de vorbă cu cei ce purtau diademă, cu atîta îndrăzneală, cu cîtă nu stăteau aceia cu supuşii lor. În ce arme, sau în ce putere s-a încrezut Ilie cînd i-a spus lui Ahab: „Nu eu tulbur pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău".

Sau să privim cum stă Moise lui Faraon împotrivă, neavînd nimic altceva ca temei de îndrăzneală decît virtutea. 

Iar Elisei i-a zis lui Ioram, cînd se adunase oastea celor doi regi din Israel şi Iuda pentru război: „Viu este Domnul Puterilor, înaintea Căruia am stat astăzi, că dacă n-aș fi văzut faţa lui Iosafat, nici nu m-aș fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă". El nu se temea nici de oştirea în mers, nici de mînia regelui, căreia, fiind vreme de război, era foarte uşor să-i dea drumul, cugetul lui fiind tulburat de o pornire nestăpânită din pricina grijii războiului. 

Dar poate împărăţia pămîntească să facă lucruri asemănătoare cu cele pe care le face virtutea? Care porfiră poate despărţi un rîu, ca haina lui Ilie, care diademă a tămăduit boli, ca ştergarele Apostolilor ? 

Prorocul a mustrat singur pe regele care săvîrşise fărădelege, măcar că avea cu el toată oastea; şi fiindcă mustrarea i-a aţîţat mînia, regele a întins mîna asupra Prorocului, dar n-a putut nici să-l prindă pe acela, nici să-şi aducă mîna uscată la loc. Era o luptă între virtute şi puterea împărătească. Dar mai tare a fost biruinţa virtuţii, căci, fără să se lupte Prorocul, virtutea a doborît pe vrăjmaş; stînd în loc luptătorul, a lucrat credinţa. Tovarăşii de război ai regelui s-au făcut privitori ai luptei şi mîna a rămas înţepenită, mărturisind  biruinţa virtuţii.(1)



Cugetare la capurile 17 și 18:

  • Trăirea virtuților nu trece neobservată.

  • Impune respect.

  • Semenii noștri străini de ortodoxie și chiar păgînii respectă autenticitatea, perseverența și coerența cu care unii dintre practicanții ortodoxiei trăiesc. Viața celor din urmă este atît de legată de Împărăție încît reprezintă o extindere concretă a puterii și strălucirii dumnezeiești în lumea aceasta.

  • Privind la  femeia din Șunaam, numită sunamiteanca sau sunamita în discursul teologic românesc vedem o persoană înconjurată de măreție. În latina strămoșilor, din Vulgata (Biblia tradusă în latină de sfîntul Ieronim) scrie „mulier magna” adică muiere măreață. 

  • Așadar, șunamiteanca era o muiere măreață. Nu doar bogată și mîndră, de-a dreptul măreață cu tot ceea ce presupune măreția: stare socială, avuție, atitudini și purtări. 

  • O asemenea persoană nu poate fi impresionată cu ușurință, dar iată că viață Proorocului Elisei a avut puterea de a o impresiona într-atît încît să-i facă propria cameră ca ori de cîte ori va trece prin Șunaam să-i fie la dispoziție.

  • Există un simbol care ne ajută să înțelegem cît de profund este modelat de ortodoxie poporul nostru în ce priveşte atitudinile sale valide peste timp. Așa cum șunamiteanca îl ocrotește pe Elisei știind ca este om sfînt și alegînd corect locul său, și oamenii din popor au avut mereu o atitudine de respect și ocrotire față de cei sfințiți. Căci Elisei nu vine de nicăieri, el este urmașul duhovnicesc al proorocului Ilie iar noi știm că Sfinții Apostoli sînt urmașii Domnului iar lor se sînt următori cei sfințiți în treptele preoțești.

  • Viața proorocului Ilie s-a dovedit a fi o loială urmare a lui Dumnezeu, o neabătută fidelitate spirituală dusă pînă la asumarea extremă a lipsurilor. 

  • De aceea văduva păgînă din Sarepta Sidonului își rupe de la gură pentru a-l ocroti pe sfînt. 
     
  • Preoții nu se declară ei preoți, ei sînt urmașii duhovnicești ai Apostolilor prin canonicitatea hirotoniei și se validează de fiecare dată cînd se dovedesc a fi în coerență cu învățăturile apostolice primite prin urmarea Părinților. 

  • Dacă preoții își caută dumnezeul proiectat de propriile umbre spirituale și intelectuale părăsesc coerența, perseverență și loialitatea sfinților.

  • Ortodoxia trăită provoacă reacții, uneori de teamă de opoziție.

  • Ortodoxia trăită impune uneori teamă și reacții de opoziție.

  • Situațiile în care ortodocșii luptă pentru Dumnezeu și nu pentru ceea ce ei vor să le fie dumnezeu sînt vădite de puterea Duhului lui Dumnezeu care este prezent în acele lucrări la fel de limpede ca în situația în care mîna regelui Ieroboam s-a uscat, înlemnind în timp ce era întinsă acuzator spre omul lui Dumnezeu spre a-l condamna.


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 163








miercuri, august 25, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XVI)

 



16. (Partea a doua) Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? 

Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? — cum zice Eclesiastul

Dar hrana şi veșmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup.(ITimotei 6, 8

De ce, aşadar, lucrăm la nesfîrşit  şi alergăm după vînt, cum zice Solomon,(Eclesiastul 5, 15; 6, 9) împiedicînd, din pricina sîrguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeiești şi îngrijind şi încălzind trupul mai mult decît se cade? 

Îl creștem ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marei lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta să fie cinstit şi încununat. 

Căci în ce constă trebuinţa trupului, pe care luînd-o ca motiv mincinos, întindem pofta pînă la greutăţi nebuneşti? Ea constă, desigur, în pîine şi apă. Dar nu ne dau izvoarele apă din belşug? Iar pîinea nu e atît de uşor de cîştigat de cei ce au mîini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuinţa trupului se împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decît foarte puţin, sau de loc. 

Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pînză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină de piele, şi nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi?

Punînd aceste hotare trebuinţei trupului, a oprit şi osîndit de departe urîciunea vieţuirii de acum a omului. 

Nu mai spun că şi acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hrăneşte păsările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte crinii cîmpului cu atîta frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au depărtat aşa de mult de la această credinţă. 

Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute?(1)



Cugetare:

  • Nimeni nu ar trebui sa ignore puterea simplității.

  • În concepția noastră, descendentă din gîndirea elină încreștinată, frumosul și binele sînt legate în așa măsură încît pot fi considerate congruente.

  • Structura identitară comună lor este simplitatea. 

  • Dacă privim în arta ortodoxă din Imperiul Roman Răsăritean observăm străduința pentru simplitate nu doar în icoane ci și în arhitectură. 

  • Haideți să privim două capiteluri: unul elenic precreștin în prima imagine anexată,  și celălalt Roman Răsăritean Ortodox- în adoua imagine anexată



În prima imagine - capitelul din Pantheon- vedem preocuparea pentru complexitatea spațiului, formele sînt marcate de nevoia de raportare naturală adică sînt tridimensionale într-un mod subliniat. Astfel ele propun o realitate estetică dezvoltată pe complexitatea naturală.





 În a doua, opulența spațialității este temperată. Se observă reducerea   raportării la natural și sublinierea prin simplificare a naturii alternative.   Frunzele nu mai ocupă spațiul, ca în primul caz, ci îl oferă privitorului.   Decorul nu se avîntă spre privitor ci în cheamă pe acesta spre el.   Invită la descoperire și meditație.


  • Sublinierea prin scoaterea în relief a decorurilor se face căutînd echilibrul dintre semnificație, simțuri și estetică.

  • După cum se observă, prin această simplificare nu se pierde bogăția conceptuală și emoțională.

  • Așa este simplificarea. Ea nu este sărăcire ci rafinare. Simplitatea nu rezultă din ciuntirea lipsită de bună măsură a complexității vieții ci din reducerea amplitudinii lucrării simțurilor și invitarea puterilor spirituale spre explorarea realității neîntinate de limitările senzuale.

  • Spre o astfel de simplitate ne îndreaptă Sfîntul Nil Ascetul.

  • Reducerea amplitudinii preocupărilor noastre trupești pînă la potrivirea lor cu susținerea naturală a celor trupești, fără a le desconsidera în chip nesăbuit,  este simplificarea filocalică a  vieții.
     
  • Necesitățile trupești sînt ușor de descoperit cînd ne gîndim la ceea ce a fost nevoie în situații extreme pentru ca omul să supraviețuiască: aer, apă, hrană și îmbrăcăminte. Desigur, acestea privesc exclusiv necesitățile trupești nu și pe cele sufletești, emoționale, duhovnicești. 

  • Sfîntul nu ne îndeamnă la reducerea extremă a împlinirii nevoilor trupești ci la împărțirea adecvată a vieții noastre astfel încît spiritualitatea noastră să nu fie lipsită de echivalentele apei, hranei și îmbrăcăminții. 

  • Începem acest act de simplificare prin detectarea a ceea ce numește sfîntul „moliciunea venită din obișnuință”. 

  • Cum pot să pun hotare trebuințelor trupului? Începutul îl fac dacă îmi pun un set de întrebări și după ce le răspund onest aplic concluziile în vederea simplificării vieții mele. 

  • Care sînt obiceiurile mele care vin din obișnuința de a-mi căuta plăcerea?

  • Ce hrană, ce haine, ce obiecte folosesc spre cultivarea plăcerii și nu din trebuință?

  • Cît mă costă material aceste obiceiuri? (costul obiectelor, costul consumabilelor, costul facturilor generate de folosința lor, al biletelor de acces, al abonamentelor, al remedierii problemelor de sănătate generate, etc).

  • Ce costuri nemateriale produc aceste obiceiuri? (timpul de utilizare, costuri de sănătate fizică și psihică, ce ce preț emoțional și social le întrețin etc)

  • Cît timp este necesar pentru a compensa aceste costuri? (ore în care lucrez pentru facturi abonamente, bilete, obiecte, consumabile, remedii medicale etc)

  • Odată ce-mi pun onest aceste întrebări și găsesc puterea de a analiza răspunsurile corect obținute încep să întrevăd dimensiunea irosirii vieții mele în aventuri senzoriale și în concupiscențe care nu au legătură cu trebuințele vieții ci cu înrobirea mea.

  • De pildă, e zi de post și am rădăcinoase, leguminoase, legume și cartofi. Deci caut o rețetă vegană cu ele și descopăr una cu poză apetisantă care conține ingredientele pe care le am deja plus cîteva altele. Decid să o fac.

* mă pregătesc de plecare la magazin să cumpăr ce nu am;

* merg la magazin și mă plimb printre rafturi;

* cumpăr ce aveam nevoie plus unele de care s-ar putea să am nevoie și, poate, unele de care nu am nevoie dar m-au atras;

* mă întorc destul de obosit și-mi trag sufletul;

* gătesc rețeta.

* e bună și dacă nu ar fi tot îmi spun că e bună că am pus nuci de macadamia și îmi pare rău la cît au costat;

* dacă nu mai pot mînca arunc ce rămîne, dar poate mă forțez oleacă fiindcă îmi pare rău să risipesc banii dați pe nucile acelea;

* plec la farmacie să cumpăr ceva pentru balonare, altceva pentru bilă, altceva pentru digestie că nucile acelea…

* la ieșire din farmacie dau 3 lei unui cerșetor.

*iau medicamentele si mă rog de seară culcîndu-mă multumit că „postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate cîte cîştig.” 

Cît m-a costat decizia de a nu găti o mîncare simplă și nutritivă făcută cu ingrediente la îndemînă și relativ ieftine?
  • Alt exemplu:

Copiii mei fac școală online și de aceea:

* vor folosi Google Meet sau Zoom, vor naviga prin internet, vor edita documente și prezentări, vor privi filmulețe online sau salvate local.

* le cumpăr telefoane care au procesoare care pot ajuce la specificații de peste 2,5GHz, memorie internă de 256 GB, 8 Gb RAM și/sau laptop de „gaming” ale cărui specificații care se înțelge din titulatura sa; 

* copiii vor folosi ceea ce am cumpărat în conformitate cu dorința producătorului și vor exploata puterea dispozitivelor explorînd domeniile pentru acre au fost create- nu doar pentru editări de documente ci programe care recrutează capacitățile- cel mai adesea jocuri;

* eu mă plîng că nu învață, că sînt dependenți de ecrane

˙* mă duc la ore suplimentare să plătesc creditul pentru dispozitive.

˙* aflu că în același timp NASA folosește pe Marte un rover cu procesor de 233Mhz, memorie internă de 2GB și 256MB RAM pentru sarcini mult mai solicitante decît editat, navigat și văzut/ ascultat cursuri;

Care este costul faptului că nu am pus hotar „trebuințelor părute”, întinse „pînă la greutăți nebunești”?

  • Să medităm (meleti) la faptul că simplitatea:

# este frumoasă și bună;

# nu pierde bogăția conceptuală și emoțională;

# este rafinare nu sărăcire;

# este reducerea amplitudinii preocupărilor noastre pentru trebuințele trupești fără a le desconsidera;

# este procesul de a hotărnici trebuințele trupului;

# începe cu analiza onestă a obiceiurilor;

# e un act de voință statornică;

# e mod de viață;


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 162-163