luni, noiembrie 30, 2020

Cugetări patristice despre postire

  

  

    

În ziua în care postești, să-ți fie de ajuns un pic de pîine, apă și legume, mulțumind lui Dumnezeu. Și socotind cheltuiala hranei pe care ar fi trebuit a o mînca în ziua aceea, să o dai unui frate sărac înstrăinat sau unei văduve sau unui orfan, și cel care primește, umplîndu-și sufletul său, se va ruga pentru tine Domnului.”                                 
                                                                                                                                    Avva Paladie

                                                                                                                             

palme trudite



   
"Dar postul mai înseamnă și un act de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că este un act de înfrînare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale și trupești, în așa măsură încît nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dîndu-ne iluzia, și trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista și parcă pentru ea ar fi toate. Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toți și toate."(1)                                                                                                           

    " ... plivirea necontenită de patimi, afecte și de înclinări spre chemările răului, are ca o condiție neapărată ceea ce am putea formula în mod negativ: să încetezi de a fi tu însuți măsura lucrurilor. Dacă raportezi totul la tine ca la suprema măsură, te vei simți mereu iritat, ofensat și revoltat. În locul acestor mișcări de dezechilibru psihologic și moral, se recomandă practicarea răbdării, a blîndeții și a umilinței. Practicarea acestor virtuți își are razimul solid în exemplul totdeauna viu în minte al Mîntuitorului care, în mijlocul umilințelor și al ofenselor raporta totul la "voia Tatălui". Cînd Dumnezeu devine pentru tine și în locul tău măsura lucrurilor, ofensele de dinafară îți devin indiferente, impulsurile rele de dinăuntru se pot învinge cu ușurință fiindcă, față de lumea înconjurătoare și față de tine, ai atins starea de apatie."(2)

Cugetare:

  • Uneori o să redescoperim cuvinte ortodoxe denaturate în semantica de azi. Cuvîntul restaurat pentru noi azi e APATIE.

  • ἀπάθεια (în greacă), apathia (în latină) înseamnă lipsa suferinței, despătimire, eliberarea din robia emoțiilor.

  • DEX 2009: APATÍE s.f. Stare, adesea patologică, de indiferență față de propria persoană și față de lumea înconjurătoare. (În unele concepții filosofice și religioase) Ideal moral care constă în înăbușirea oricărei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.

  • Cuvîntul grecesc apatheia are sensul mult diferit de înțelesul (negativ) mult circulat de ”indiferent”. Acest din urmă sens este tributar presiunii neologismelor.  E atît de extins și de acceptat încît pentru a vorbi despre apatie în sensul corect e necesar să precizăm că avem în vedere contextul teologic ortodox sau pe cel filosofic- stoic.

  • De aceea e mai clar să folosim un sinonim parțial, anume "despătimire".


________________ 1)
Stăniloae, Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, IBMBOR, București, 2002, p. 164 
2) Crainic, Nichifor, Sfințenia- împlinirea umanului, Ed. Mitr. Moldovei, Iași, 1993, p. 92






vineri, noiembrie 20, 2020

Sfîntul Ioan Casian - Despre înfrînarea pîntecelui

    






    ”Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pântecelui, care se împotrivește îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul postirilor și despre felul și cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinții Părinți. Aceștia n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtășirii de bucate, nici aceeași măsură pentru toți. Fiindcă nu toți au aceeași tărie și aceeași vîrstă; apoi și din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingașe a trupului, însa un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbuibare și de săturarea pîntecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare și mai ajutătoare spre curăție, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă pînă la o saptamână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se folosește adeseori și de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covîrșirea postirii, slăbește trupul și se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicești; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază și face să se nască în suflet nepăsare și moleșire. Au cercat Părinții și aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdețurilor sau a legumelor și nici posmagul nu-l pot folosi ca hrana toți. Și au zis Părinții că unul mâncînd doua litre de pîine e încă flamînd, iar altul mâncând o litra, sau șase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrînare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pîntecelui și să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci și mărimea cantității mîncărurilor face să se aprindă săgețile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pîntecele, naște sămînța desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci și săturarea de apă, precum și prisosul a orice fel de hrană o moleșește și o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pîine, cum zice proorocul (Iez. XVI, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii, când dăm trupului nu ceea ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu că să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură și cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfințenia. Regula înfrânarii și canonul așezat de Părinți, acesta este: Cel ce se împărtășește de vreo hrană să se depărteze de ea pâna mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature. Iar Apostolul zicând: "Grija trupului să nu o faceți spre pofte" (Rom. XIII, 14), n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieții, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăția desăvârșită a sufletului nu ajunge numai reținerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea și celelalte virtuți. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul și prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint călăuzește sufletul spre curăție, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci și lipsa poftei de-a-i avea. Reținerea de la mânie, de la întristare, de la slava deșartă și mândrie, înfăptuiește curăția întreagă a sufletului. Iar curăția parțială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea și postul. Căci este cu neputință ca cel ce și-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului și supunerea trupului nu numai prin post, ci și prin priveghere, osteneală și citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad și la dorul după împărăția cerurilor.” (1)


Cugetare:

  • Recomandările cu privire la postire nu aparțin Sf. Ioan Casian, ci sînt de la Sfinții Părinți de dinaintea sa.

  • Sfinții Părinți nu au uniformizat regulile postirii, ci le-au aplicat cu flexibilitate în funcție de vîrsta, sănătatea și slăbiciunea trupului.

  • Structura universală a postirii este cumpătarea = fuga de săturare și îmbuibare. Cumpătarea este operațională atunci cînd ne îndepărtăm de masă cînd încă mai avem poftă și capacitate să mîncăm. Să mîncăm pentru a trăi sănătoși, nu pentru plăcerea gustului.

  • Postirea zilnică este regulă patristică. Aceasta este mai recomandată decît postirile întinse. Cumpătarea zilnică este practica patristică mai agreată decît postirile mai severe dar întrerupte de perioade de negrijă sau grijă puțină.

  • Atît severitatea exagerată, cît și delăsarea în postire pot aduce depărtarea de la lucrarea virtuților fie prin slăbire, fie prin moleșeală.

  • Sfinții Părinți văd o legătură între nestăpînirea hrănirii și nestăpînirea sexualității. EI afirmă că este cu neputință să avem o sexualitate firească în condițiile unui trup îmbuibat.

  • Doar reținerea de la mîncare nu sporește curăția sufletului. Ea trebuie să fie practicată împreună cu celelalte virtuți: smerenia (practicată prin ascultarea cu lucrul), ostenirea trupului, înfrînarea iubirii de avere, reținerea de la mînie, de la întristare, de la slavă deșartă și mîndrie.

  • Așadar, disciplina zilnică propusă de Sfinții Părinți despre care scrie Sf. Ioan Casian constă în cumpătare alimentară, înfrînarea comportamentelor și atitudinilor, hărnicie care aduce osteneala trupului, rugăciuni și citiri (scripturistice și patristice).
________________
1)
Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 99


    

   


miercuri, ianuarie 25, 2017

Cuvinte regăsite - tagmă, ceată, cin



Limba română este o limbă sprintenă. Probabil nu a fost mereu atît de sprintenă, pînă la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, cînd iluminismul a început să lucreze asupra limbii pentru a o optimiza ca vehicul adaptat ideilor sale despre lume, e foarte probabil ca limba românilor să fi fost mai conservatoare. Limba, nu doar la români, a fost mereu un cîmp de bătălie. Dimitrie Cantemir, afirmînd că moldovenii au scris cu litere latine, explică folosirea chirilicelor tocmai printr-o astfel de luptă pe tărîmul limbii, și anume că Alexandru cel Bun ar fi poruncit să se ardă toate documentele scrise cu litere latine, ca urmare a încercărilor de catolicizare desfășurate în Moldova.1 Fără a discuta această semnificativă întîmplare și fără a ne aventura să analizăm cît de credibile ar putea fi afirmațiile lui Cantemir, ne mulțumim să constatăm că limba română a constituit devreme un interes pentru curentele culturale, spirituale și politice. În încercarea de a transforma limba într-un vehicul adecvat importului ideilor iluministe, cărturarii românii au încercat să diminueze importanța influenței slavonești și grecești în timp ce s-a încercat hiperbolizarea componentei latine. Aceste demers poate fi făcut doar dacă se pun în practică trei acțiuni, și anume, înlăturarea/ înlocuirea cuvintelor care ar putea ridica dificultăți, schimbarea semanticii cuvintelor care nu pot fi înlăturate/ înlocuite și importul de cuvinte noi care să precizeze sensuri rămase neacoperite sau noi.
Întîi s-au emis postulate cu privire la istoria românilor și s-a construit o istorie care a plecat de la programul cultural/politic înspre dovezi, apoi s-a creat o elită cărturărească al cărei gir a redefinit definiția de cărturar și a impus un limbaj științific care să excludă termenii slavonești și grecești, termeni care au accente teologice, în timp ce vocabularul slav/grec a fost modelat semantic să pară că este folosit de cei fără educație, că este anti-științific, că aparține trecutului superstițios.
S-a ajuns, pînă azi, să avem o limbă predispusă la împrumuturi și suprapuneri semantice în așa măsură încît, după moda franțuzismelor cînd nu mai aveam domnișoare ci doar demoazele, să nu mai avem slăninuță ci doar bacon.
Desigur, devenirea limbii cuprinde mult mai multe decît cele descrise mai sus, dar am ales acest factor ideologic pentru că a activat în sfera interesului nostru duhovnicesc și pentru că este ignorat și chiar negat de majoritatea celor care se exprimă cu privire la istoria limbii. 
Am făcut considerațiile de mai sus pentru a motiva dorința noastră de a regăsi sensul unor cuvinte și nu din dorința de a scrie o nouă istorie a limbii, deși ar fi momentul să se abordeze neideologic istoria.
 Nu vom face un demers sistematic, ci vom aborda doar acele cuvinte care ne atrag atenția.
De pildă, cuvîntul tagmă. Îl găsim explicat astfel:

TÁGMĂ ~e f. 1) Totalitate a persoanelor care țin de aceeași categorie socială sau profesională. 2) pop. Grup de indivizi uniți în vederea unor scopuri suspecte; clică; gașcă; clan; cârdășie; tacâm; șleahtă; bandă; coterie. [G.-D. tagmei] /<ngr. tágma 2
 
"Tagmă" e un cuvînt grecesc. Nu se cunoaște exact momentul în care a intrat în uzul românilor, dar putem bănui că traseul său este legat de clerul, de negustorii și de meseriașii greci.
E de amintit faptul că în perioada în care e cel mai probabil ca acestă influență să fi avut loc românii, vlahii -cum erau cunoscuți atunci, făceau parte din Rūm millet. "Millet" este cuvîntul prin care otomanii au desemnat modalitate a în care au considerat că diferitele grupuri religioase din interiorul imperiului se puteau administra sub legea specifică. Musulmanii sub Sharia, evreii sub Halaka iar creștinii sub Dreptul Canonic. Interesant este că acest cuvînt vine din limba arabă unde înseamnă "comunitate care urmează  o religie", iar în Imperiul Otoman supușii erau priviți ca aparținînd unui millet și nu unei anume etnii.  Reforma Tanzimat de la sfîrșitul secolului al XIX-lea nu face decît să precizeze și să aplice noțiunea de "millah" din Coran 3  realităților unui imperiu nevoit să răspundă mișcărilor naționaliste care, sub influența dușmanilor vest europeni, au început să ridice probleme.
Aceste precizări ne fac să înțelegem mai bine contextul felului în care limbile care constituiau Rum Millet-ul  s-au influențat una pe cealaltă. Această comunitate era văzută de otomani ca o unitate supra-etnică. Nu anula identitatea etnică, dar aceasta era doar un detaliu al identității religioase. Astfel, millet a fost folosit pentru a desemna o unitate de neam. Acest concept s-a impus în urma constatării realității concrete din teritorii. Neamurile ortodoxe aflate sub cucerirea otomană au manifestat o unitate de care cuceritorii au trebuit să țină seama concret.

de Spiridon MANOLIU - Own work, Public Domain, 
 
În acest context istoric e probabil că s-au făcut multe împrumuturi în limba română, mai cu seamă de la neamurile cu care ne-am aflat în comunitate valori culturale și spirituale dar și de la cele învecinate. E firesc ca multe cuvinte din fondul civilizațional comun să fi circulat în Rum Millet mai cu seamă în sfera preocupărilor teologice.
Astfel, unul dintre cuvintele care a intrat în corpul limbii atunci e posibil să fi fost și cel de care ne preocupă azi: "tagma".
În greaca Noului Testament, τάγμα - tagma are sensul de ordine, sau de ceva ce este ordonat, prin extensie și consecința logică poate fi un corp de armată, legiune sau un regiment.4 Întîlnim cuvîntul în 1 Cor, 15, 23: "( așa și în Hristos toți vor învia.) Dar fiecare în rândul cetei sale..." , unde "τάγμα", este tradus din limba greacă5 folosindu-se cuvîntul "ceată", în timp ce în traducerea slavonă se folosește cuvîntul "cin"6. Atît "ceată" cît și "cin" se regăsesc în română în forme aproape identice cu cele slavone, "чета", respectiv "чинъ", unde "чета" înseamnă corp militar (pluton), și potrivire, așezare pe perechi iar "чинъ" este perfect simetric lui "τάγμα" acoperind aceleași sensuri: ordine, ordonare, succesiune și corp militar (regiment)
Așadar, pentru teologi a traduce "tagma" cu ceată, are sens, iar versetul citat exprimă faptul că la învierea în Hristos fiecare va fi în ordine desăvîrșită, în ceata sa. Legătura dintre ordine și ceată este impecabilă în mediul teologic pentru că mai este folosită și o expresie care sugerează ordinea perfectă a Celor Înalte, este vorba de "cetele îngerești". Această expresie a păstrat sensul originar al cuvîntului "ceată" la nivel de masă prin participarea credincioșilor la slujbe și prin rugăciunile particulare:

"Veniţi, gânditorilor de Dumnezeu, să săvârșim zi de bucurie; acum cerul şi pământul se veselesc, cetele îngereşti şi adunările omeneşti în chip deosebit prăznuind. "7
 
Dar pentru vorbitorul secularizat, "nedus" la biserică, traducerea sugerează altceva. Cuvîntul ceată este explicat în dicționare astfel:

" CEÁTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa. "8

Iar cuvîntul "cin" îl va înțelege, în urma consultării dicționarului, astfel:

"
CIN1, cinuri, s. n. (Înv.) 1. (În Evul Mediu) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ.
"

Deci, cititorul presupus de noi va înțelege la lecturarea Epistolei dintîi către Corinteni că la învierea în Hristos ne vom așeza în grupuri neorganizate, iar cînd se va ruga va afla că  îngerii se îngrămădesc de-a valma, dezorganizat, în jurul Tronului Ceresc. Acest lucru se întîmplă tocmai din pricina eforturilor de a desacraliza limba română, de a o îndepărta de sensurile teologice, pentru a putea fi folosită ideologic în mod optim.
Iată că tagmă, ceată, cin, sînt sinonime și că acestea fie cuprind în înțeles ideea de "scopuri suspecte", fie pe cea de neorînduială, fie se află în stuația de a fi un cuvînt învechit.
Ne aflăm în fața a trei cuvinte care și-au modificat sensul, desigur că nu exclusiv prin presiuni ideologice, dar acestea au fost factorul determinant.
Simptomatic și coerent cu propaganda anti-fanar și anti-slavă a secolului XIX, ele au ajuns să exprime caracteristici puse în mod necivilizat și inacceptabil pe seama grecilor și a slavilor (a se vedea lucrările și presa vremii ): viclenia, necinstea și neorînduiala (sălbăticia) 

Dar noi am aflat acum că: "tagmă" înseamnă ordine, ceva ce a fost pus în ordine, regiment militar sau legiune (romană), că "ceată" înseamnă grup ordonat de oameni, potrivit pe perechi, pluton militar, că "cin" înseamnă ordine, rang de cinste, regulă.


_____________________________________________________________________________________
1) Wikipedia despre alfabetul chirilic. consultat în 24 ian. 2017;
2) NODEX  consultat în 24 ian. 2017;
3)  "Tu nu le vei fi pe plac evreilor şi nazareenilor, până ce nu vei urma credinţa lor."120 Sura 2. Al Baqara, cu precizarea că pentru credință se folosește în arabă termenul millah. Pentru înțelesul acestuia și diferența dintre millah și din,  citiți articolul în engleză de pe Islam Today, amîndouă consultate în 24 ian. 20017;
4) Blue Letter Bible consultat în 24 ian. 2017;
5) " εκαστος δε εν τω ιδιω ταγματι " Byzantine/Majority Text 2000 - TheWord- vers. 5 - Costas Sterigiou, http://www.theword.net/;
6) "кийждо же во своем чину" Old Church Slavonic Bible in the new Russian orthography - TheWord- vers. 5 - Costas Sterigiou, http://www.theword.net/;
7) Canonul Triodului, Duminica Ortodoxiei http://www.teologie.net/data/pdf/triod-duminica-ortodoxiei.pdf, consultat în 24 ian. 2017;
8) DEX 2009 - sublinierea ne aparține, https://dexonline.ro/definitie/ceata consultat în 24 ian 2017;

luni, decembrie 12, 2016

Scrisori duhovnicești- Sf. Varsanufie și Ioan - Introducere (1)

Învierea- Teofan Cretanul, sec al 16l-ea

În ascensiunea noastră spre o viață cu valori patristice am găsit o primă treaptă potrivită la scara cea duhovnicească, anume colecția de scrisori duhovnicești a sfinților Varsanufie și Ioan, pe care vrednicul de pomenire părinte Dumitru Stăniloae le-a cuprins în volumul 11 al Filocaliei românești.
Introducerea pe care o face părintele Stăniloae este cuprinzătoare și limpede iar tot ce putem face este să detaliem anumite aspecte ținînd seama de caracteristicile comunității noastre, de lucrurile pe care, noi, cei implicați în activitățile acesteia, le găsim ca fiind importante.
Astfel, e atît de important să pricepem (1) felul în care se desfășoară lucrarea Duhului Sfînt în ce ne priveşte și care este rolul sfinților în ea, încît ar putea fi necesar să aprofundăm anumite afirmații făcute în deschiderea colecției, sub titlul “Conținutul scrierii”.

“Creştinismul este religia care asigură viaţa de veci  persoanelor omeneşti create de un Tată iubitor al unui Fiu iubit ca să extindă şi la ele iubirea Sa de Tată.” (2)


Despre viața eternă, în manualul său “Teologia dogmatică ortodoxă”, părintele Stăniloae ne învață cît este de  importantă viață veșnică pentru umanitate:

“Pentru această fază finală și eternă e toată viața în Hristos pe pămînt; pentru ea S-a întrupat, a murit pe cruce și a înviat Hristos și ne-a chemat și a rămas prin conlucrarea noastră î comuniune cu noi. Pentru ea este toată iconomia dumnezeiască gîndită dinainte de veci. Spre această desăvîrșire finală în Dumnezeu ar fi înaintat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea strămoșilor. Deci cu această țintă a creat Dumnezeu lumea.”(3)


Drumul nostru ascetic debutează cu asimilarea conceptului de “viață de veci” ca deziderat absolut și ca esență structurală a existenței personale.
Fără aceasta tot edificiul spiritual personal va fi înălțat pe o temelie înșelătoare. Învățătura despre viața de veci este elementul indispensabil declanșării “schimbării minții”, a ceea ce numim în ortodoxie “metanoia” (μετάνοια). Metanoia este reorientarea coordonatelor raționale în urma smeririi și a pocăinței.
La nivel practic, prioritatea ideii de viață de veci, produce schimbări la nivelul relațiilor dintre noi si semeni, fie ei din familie, fie în diferite grade de proximitate socială. De exemplu, în relația cu copiii voi avea grijă ca cerințele față de educație și școală să favorizeze copiilor mei accesul la viața de veci, înainte de a-mi proiecta ambițiile personale și de a îngădui ca presiunile sociale să modeleze sufletele copiilor mei. În relația cu soția/soțul, faptul că prioritatea o constituie viața de veci, mă face să privesc relația maritală ca pe o însoțire, un parteneriat pentru eternitate. Mizele mărunte rămîn mărunte sau chiar își reduc pînă la dispariție importanța. Subiectele care păreau a ridica dificultăți capitale sînt selectate de însăși relevanța lor pentru viața veșnică. Virtuțile înlocuiesc ambițiile și preconcepțiile pentru ca doar virtuțile sînt compatibile cu viața veșnică. Neînțelegerile care produceau ceartă, acum produc dezbateri în vederea identificării unor soluții cu perspective veșnice.
La nivel profesional au să apară schimbări care vor duce la redescoperirea unor mecanisme ale virtuților în care vom regăsi ca părți active smerenia, ascultarea, iubirea de aproape, lepădarea arginților și multe altele. Rămîne să descoperim fiecare noi aspecte pe care lumina vieții veșnice le scot la iveală în viețile noastre. Desigur, nu e ușor să trăim în detaliu această repoziționare, la urma urmei, e fermentul pocăinței, iar pocăința nu e confortabilă.
În cele din urmă, dacă e să-i facem pe sfinți părtași la viețile noastre, să ne motivăm la acest prim pas ținînd seama de cuvîntul Sfîntului Antonie cel Mare:
"Se cuvine ca oamenii să se nevoiească să-și îndrepte viată și obiceiurile după adevăr și cuviință. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc ușor cele dumnezeiești. [...]"(4)
________________
1) Cuvîntul “a pricepe” e bine să-l detaliem. Provine din latinescul “percipio”= per (prin) + capio (a ocupa/captura). În sensul de a înțelege, el aduce o nuanță diferită de “cunoaște”. El implică un act de culegere a informătiei, de însușire deplină ai ei și de asumare a manipulării cu deplină hotărîre și autoritate a acesteia. Informația este pentru cel ce pricepe asemenea unei capturi, a unei cuceriri. Odată ce reușim să cucerim ceva declanșăm fără întîrziere procesul de posesie și operăm cu resursele cuceririi. http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.04.0059:entry=percipio . A cunoaște, pe de alta parte, implică a deveni familiar cu ceva, prin apropiere și analiză. http://www.perseus.tufts.edu/hopper/morph?l=cognita&la=la&can=cognita0&prior=et&d=Perseus:text:1999.04.0059:entry=percipio&i=1#lexicon
2) Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 11, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 7;
3) Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMO, București, 2010, p. 221;
4) Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 11, Ed. Humanitas București, 2008, p. 11;

duminică, decembrie 04, 2016

Să nu uităm de ortodocșii din Orientul Mijlociu


 În leaganul ortodoxiei, sub asuprire islamică creștinii sînt martirizați de ani de zile. Orientul Mijlociu a devenit o imagine cotidiană, unul dintre miile de videoclipuri care ne fug inaintea ochilor. Atît de înstrăinați sîntem de realitatea mărturisirii lor încît m-am pomenit uneori pus la punct de către ortodocși zelotiști și semidocți prin informarea arogantă că din Irak, Siria, Liban pînă în Egipt sînt doar monofiziți. Iar eu, ca răspuns, în cinstea atîtor sfinți din sinaxarul nostrucare de acolo s-au ridicat și în cinstea crestinilor care țin de Patriarhiile (Grec) Ortodoxe din zonă vă propun să medităm cu smerenie la puterea mărturisirii și la sprijinul în rugăciune pe care-l putem oricare oferi. Și închei chemîndu-l alături de noi pe Sfîntul Ioan Damaschinul:
Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Ioan, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

marți, noiembrie 22, 2016

Rușinea de Cer

Înțelepciunea bătrînească povestește o pildă despre un om care mergînd pe țarină (cîmp) vede un sac plin cu de toate. Poftindu-se la el, omul s-a uitat în sțînga, apoi în dreapta, înainte, în spate și dacă a crezut că nu-l vede nimeni s-a aplecat să-l salte în spate. Alunecînd sub greutatea sacului, omul se pomeni trîntit pe spate și cu fața la cer. Atunci și-a dat sema că spre Cer a fost singurul loc unde nu s-a uitat și, rușinat de faptul că-l vede Cerul, a lăsat sacul cum l-a găsit și a plecat smerit spre casă.

Noi, azi, între timp am pierdut rușinea de ochii Cerului, dar uneori, ne amintim că ne pot vedea alții cînd facem rele. E bună și rușinea de om, poate crește din ea rușinea de Cer.




sâmbătă, noiembrie 12, 2016

Vindecarea de mitomanie

Avva Alonie daca nu as fi stricat...

"De nu aș fi stricat tot ce am fost, nu aș fi putut să mă zidesc. Adică de n-aș fi lăsat tot ce mi s-a părut mai bun din voia mea, n-aș fi putut să dobîndesc fapte bune." 
Avva Alonie ne împărtășește punerea în practică a unui principiu ascetic cu rădăcini scripturistice, renunțarea la ceea ce am ajuns să credem că ne definește. E greu de înțeles un îndemn care ne solicită să renunțăm nu doar la ceea ce evaluăm noi a fi rau la noi înșine ci chiar și la ceea ce ne pare a fi bun. Noi, cei ce pășim pe calea Bisericii, știm de la Părinți că păcatul ne afectează simțurile și gîndirea. Este deja ușor de înțeles că nu putem determina corect ce e bine și ce e rău fiind sub patimi. O cale de a ne elibera de înrobirea patimii este aceasta propusă de avva Alonie. Calea ascetică, eroică în care smerenia este atît de mare încît ne golim de sine și ne punem sub Adevărul etern prin sfatul Părinților și ascultarea duhovnicului.
În zilele noastre știm că de multe ori oamenii se mint pe sine. Probabil fiecare ar putea să găsească cel putin o situație în care s-a mințit singur, îndeobște supraapreciindu-se, dar adesea se întîmplă și să ne mințim subevaluîndu-ne. Uneori această stare devine vecină cu patologia și este numită mitomanie. Mitomanul devine victima propriilor minciuni despre sine. Doar că lucrurile sînt mai complicate decît par. Există studii care indică modificări are structurii creierului la persoanele care mint frecvent, ceea ce nu însemnă că situația este ireversibilă. Știința oferă soluțiile ei de tratament dar fiindcă există dificultăți în clasificarea mitomaniei nu există cercetări extinse care să probeze eficiența vreunui tratament. Pentru noi, din perspectivă teologică, e nevoie să sesizăm, încă odată, că obiceiurile și faptele noastre au puterea de a ne afecta fiziologic și că este necesar să începem actul de restaurare prin distrugerea definițiilor despre sine dobîndite sub patimi, mobilizarea plină de curaj a voinței, însoțirea cu sfaturile Sfinților Părinți, ascultarea de duhovnic și mai presus de toate lucrul cu harul Duhului Sfînt în Sfintele Taine.

vineri, noiembrie 11, 2016

Cum să ajungem la măsura dumnezeiască

Avva Alonie- De va voi omul...

Pe avva Alonie ( uneori îl întîlnim ca Alonios) îl cinstim în Biserică în data de 4 iunie. A trăit în Schitul egiptean în preajma anului 400 și a fost cunoscut de avva Pimen care l-a dat exemplu de smerenie. 
Cuvîntul lui de azi: "De va voi omul, de dimineață pînă seara, ajunge la măsura dumnezeiească" este tulburător fiindcă arată că Dumnezeu a pus capacitatea de îndumnezeire ca energie, lucrare activă. Această capacitate de sfințire a noastră, a ortodocșilor nu este în stare de hibernare și nu așteaptă un imbold mai presus de fire, nu mai mult decît este lipsit de forțe un arc ce așteaptă să lanseze săgeata. După cum spune avva Alonie, voința ridică degetul care lansează săgeata spre Cer. 


marți, iulie 07, 2015

Filocalia audio - Învățătura despre viața morală și despre lectura relevantă



Orice lectură este o decodare, o descifrare în vederea surprinderii mesajului comunicat. Deși vecine, lectura și interpretarea nu sînt același lucru. Lectura ne permite să captăm mesajul, interpretarea ne permite ca din acest mesaj să captăm înțelesul. Unii includ interpretarea în lectură, ca fiind parte intrinsecă a ei. Pentru noi, ortodocșii, interpretarea este atît de importantă încît preferăm să o privim, în mod tehnic, ca etapă a comunicării mesajului. 
Scrieriile științifice sînt concepute pentru a transmite fidel înțelesul, încercînd să nu dea prea mult loc ambiguității și diversității de integrarea a mesajului, cu excepția locurilor în care se impune oferirea unui înțeles flexibil.

Cînd citim un roman permitem autorului să ne propună convenții, credibile sau mai putin credibile, la care ne dăm acordul. Astfel, ne deplasăm dinspre realitatea înconjurătoare în lumea propusă de autor și petrecem o vreme în limitele lumii create de  înțelegerea noastră cu autorul. Un semn al dibăciei autorului operei literare este capacitatea de a crea oportunități pentru diferite puncte de vedere, spații pentru abordări desfășurate pe mai multe niveluri de profunzime și deschideri pentru infuzia valorilor cititorului în procesul de lecturare și interpretare. Astfel, în acest tip de lectură, cititorul caută corespondențe cu fondul său cultural, mișcă valorile sale personale, preconcepțiile si informațiile de care dispune deja pentru a stabili dacă își va da sau nu acordul de a primi propunerea autorului. 
Adesea se spune că lectura este un act de comunicare de la autor la cititor, dar nu întotdeauna este doar atît. Cititorii, adesea, impregnează înțelesul operei într-atît încît nu este neobișnuit ca unele opere să fie înțelese de public în altă cheie decît cea dorită de autor și să fie apreciate și respectate pentru acele întelesuri, nu pentru cele intenționate de autori. 
Literatura poate oferi evadare din restrîngerile propriei vieți a cititorului, devine un viciu, surogatul consumă timpul trăirii și participă la fuga acestuia de sine și de coliziunile care-l copleșesc. Dar literatura poate da imboldul construirii de sine ca participant deplin la realitatea înconjurătoare.
 Cînd ne-am propus să citim Sfinții Părinți și să înregistrăm aceste lecturi am știut că ceea ce ne propunem nu va fi o lectură descrisă mai sus si nici o lectură comună. Nu am ne-am propus să citim pentru a ne informa, nici pentru a analiza textul, nici pentru a consimți la o lume ireală, nici pentru a ne scufunda în imaginar, nici pentru a evada din viețile noastre. Nici măcar pentru a ne construi ca participanți la realitatea imediat înconjurătoare. Ne-am propus a citi pentru a ne deplasa dinspre orizontala materială spre verticalitatea spirituală. Lecturăm pentru a așeza verticalitatea spirituală în centrul orizontalității lumii în care trăim. Citim Sfinții Părinți ca parte a unei transformări de sine complexe care include: participarea regulată la Sfintele Taine, participarea la comunitatea parohială alături de  implicarea comuniunii cu sfinții în viața cotidiană. 
Ca semn văzut al acestora, am înregistrat aceste lecturi dedicîndu-le cu drag acelora care, din multe motive, nu pot să citească, dar doresc să fie în comuniune cu sfinții si cu Biserica lucrătoare. 
Prin demersul acesta, pe care l-am numit "Vocile Părinților", ne-am angajat într-o abordare diferită a textului, nu consimțim la propunerea autorului de a ne face parte la o lume imaginară, cu personaje imaginare. Prin aceste texte, oarecum asemănător epistolelor, ne punem în legătură cu autorul, consimțim ca acesta să devină relevant în viețile noastre prin valorile sale, aplicabile în mod concret. Prin acestă lectură refacem legătura dintre Biserica triumfătoare a sfinților și Biserica luptătoare a lumii noastre. Prin acest demers, sfinții devin participanți de seamă la viețile noastre.
Am deschis lecturile cu Sfîntul Antonie cel Mare - Învațătură despre viața morală, pe care l-am chemat să fie cu rugăciune și binecuvîntare alături de noi.
Înregistrările le punem la dispoziția dumneavoastră prin legăturile de mai jos:
Așadar puteți asculta "Învățătură despre viața morală" a Sfîntului Antonie cel Mare în lectura:
  1. domnului Alin Gavreliuc;
  2. doamnei Dana Gavreliuc;
  3. a surorilor Ioana și Miruna Gavreliuc;
  4. doamnei Mirela Sabău;
  5. doamnei Gabriela Străuți - 1-50; 51-100, 101-170.
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!



luni, iulie 06, 2015

Vocile Părinților- un demers bun si pentru copii

"Vocile Parinților" este și pe măsura copiilor noștri. Ce poate fi mai frumos decît înțelepciunea  veșniciei pe buze inocente de copil?
Surorile Miruna și Ioana Gavreliuc au dat dovadă de tărie și devotament și, în mod cu totul liber asumat au făcut o lucrare minunată. Iată, vă oferim fișierele Mirunei, pe care le puteți descărca de aici, dar si ale Ioanei, pe care le puteți obține de aici
Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!