marți, decembrie 13, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXXI)

 



43. Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine ştiind că ceea ce rămîne afară, trăgînd necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frăţietate. 

De aceea a poruncit Duhul Sfînt să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului său?

 „Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor". (3 Regi 19, 19) Aceasta îi arată căldura rîvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi economisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vînzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lîngă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica de la dreapta lui hotărîre, ştiind că amînarea adeseori se face pricină a răzgîndirii. 

De ce apoi şi Domnul, îmbiind bogatului desăvîrşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vîndă averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sie-şi nimic? (Luca 18, 22) Fiindcă ştia că ceea ce rămîne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere. 

Dar socotesc că şi Moise, rînduind celor ce vreau să se curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi radă părul (Numerii 6)  și (Levitic 4,8) le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvîrşire de averi, iar în al doilea rînd să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa  măsură, încît să nu mai fie cîtuşi de puţin tulburaţi de amintirile lor.(1)



Cugetare:

  • Sfîntul Nil continuă să ne inițieze în lectura mistică și ascetică a Sfintei Scripturi.

  • Citind despre Elisei aflăm că este necesară o integralitate a urmării îndrumătorului, și o lipsă de pregetare. 

  • Pregetarea este o atitudine foarte distructivă. În societățile vechi, pregetarea avea adesea urmări letale. Pregetarea nu este prevedere și nici precauție, este întîrzierea acțiunii justificată de diverse explicații pe care le construim de obicei după ce pregetăm ceva.

  • În zilele noastre aceia dintre noi care cred că apa caldă s-a inventat în cultura anglo-saxonă folosesc pentru pregetare cuvîntul procrastinare- ceea ce reduce semnificația filosofică, deși cuvîntul este deja adoptat în dicționare.

  • „Procrastinare” înseamnă a lăsa pe mîine, „a pregeta” înseamnă a fi lent, nesimțitor față de importanța lucrului pregetat, a ezita zbătîndu-te între dorința de a face și delăsarea de a nu face ceva, a amîna ceva lărgindu-i timpul alocat execuției.

  • „Procrastinare” este, practic, un dublet al lui „amînare” fiindca amînare este din „ad mane”= la dimineață (https://en.wiktionary.org/wiki/mane#Latin) (voi face cutare)  Iar cuvîntul explicativ din DEX- „a temporiza” e ușor neadecvat chiar în explicația procrastinării, avînd în vedere că, în esență, „a temporiza” înseamnă a aloca timp, desigur, în această situație a lărgi timpul alocat execuției a ceva.

  • Deci noi ramînem să folosim „pregetare”.

  • Pregetarea este combătută de Sfîntul Nil în capul- (glava) 43. 

  • Îndrumările duhovnicului, a maestrului, maistrului sau sfătuitorului vrednic trebuie să le urmăm fără pregetare. 

  • Pregetarea îmbracă haina precauției, a raționalității, a cumpătării tocmai pentru a înșela. Cînd ne îmbolnăvim de pregetare avem scăpare doar prin aplicarea recomandărilor făcute de duhovnic chiar dacă nu „ne prea vine”.

  • În relația cu duhovnicul cel mai adesea pregetăm Spovedaniile dar nu ne oprim aici.

  • Chiar și rînduiala primită o pregetăm. Uneori o pregetăm folosind „partea ascunsă” de la socoată, cea pe care am tăinuit-o de ochii înțelegători ai duhovnicului.

  • De pildă, duhovnicul spune să citesc Ceasurile zilnic, eu citesc Acatiste alese de mine. El mă îndeamnă să fac rugăciunea de liniștire într-un fel, eu citesc pe site-uri sau chiar recomandări ale Sfinților Părinți și fac cum vreau eu. El mă îndrumă să citesc psaltirea într-un fel, eu iau, după voia mea, rînduiala participării la un grup de rugăciune „paraliturgică” cu Psaltire.

  • Acestea sînt tot forme de pregetare fiindca a face altceva decît ce trebuie înseamnă să amîn realizarea lucrului trebuincios.

  • Nu doar ca prin acestea îmi fac voia mea cu partea ascunsă de lumina duhovnicului meu dar îi neg acestuia puterea de a mă ajuta în condițiile specifice vieții mele.Și mă întorc la cele ascunse, la partea umbrită unde am înghesuit idolii secreți, tainici de care pomenea sfîntul în cap 38 

  • Cugetările, ideile, conceptele, valorile și comportamentele la care nu putem renunța cînd ne găsim într-o situație în care acestea intră în coliziune cu cele generate de îndrumările învățătorului meu sînt găzduite în partea care depozitează cele pe care nu le vrem date luminării.


____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 183





Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXX)

 




42. Căci a iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedică înaintării tale proprii. Cu siguranţă nu ceea se pare celui neîncercat întemeiat şi potrivit, este într-adevăr întemeiat. Altfel judecă meşterul şi altfel cel fără meşteşug, lucrurile meşteşugului. Cel dintîi are ca regulă ştiinţa; celălalt socotinţa că aşa s-ar cuveni. 

Dar socotinţa aceasta foarte rar se acoperă cu adevărul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Căci ce este mai neraţional la vedere decît ca să poruncească cîrmaciul unei corăbii, purtate pe o dungă în plutirea numită dreaptă de corăbieri, să şadă corăbierii lîngă peretele cufundat părăsindu-l pe cel care stă în sus, măcar că şi vîntul îi împinge spre peretele pe care acela a poruncit să-l îngreuneze? După dreapta socotinţă s-ar cuveni să-i sfătuiască să îngreuneze peretele ce stă ridicat, nu să alerge la cel primejduit. Dar cei ce plutesc ascultă mai bine de cîrmaciu decît de socotinţele lor. Căci nevoia îi înduplecă să asculte de meşteşugul celui ce a luat în mîna lui grija mîntuirii lor, deşi ceea ce li se porunceşte, socotind după cele ce văd, nu li se pare convingător. 

Aşadar cei ce au predat altora grija mîntuirii lor, lăsîndu-şi toate socotinţele, să-şi supună gîndurile meşteşugului celui priceput, judecînd ştiinţa lui mai vrednică de crezare. Mai întîi, lepădîndu-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temîndu-se de pilda lui Anania, care crezînd că înşală pe oameni, a primit de la Dumnezeu osînda pentru furt. (Fapte 5) (1)



Cugetare:

  • Ascultarea față de părintele duhovnic (sau de a celor pe care i-am considerat vrednici să ne îndrume)  pleacă, în primul rînd de la premisa că știm mai puține și că avem mai puțină experiență decît acela.

  • Pentru noi e importantă relația cu duhovnicul și de aceea o vom detalia lăsînd deoparte particularitățile altor relații. Aceste relații, cu învățătorul, psihologul, terapeutul sfătuitorul etc, sînt importante și să rugăm pe Dumnezeu să ne dea oportunitatea de a le detalia și pe ele.

  • Părinții Bisericii, chiar și sfîntul Nil în această scriere, compară adesea ucenicia pe lîngă duhovnic cu ucenicia într-o meserie.

  • Meșterul știe ce face, ucenicul bănuiește, cîrpește, consideră după micimea științei lui si trebuie să redescopere știința meșteșugului cu costuri personale. 

  • Iar acel meșteșug are știința acumulată prin experiența, cunoașterea și contribuția a nenumărați meșteri în ani neștiut de mulți.

  • Am cugetat noi laolaltă despre această relație și cînd am citit Sf. Antonie, și la Sf. Varsanufie, sau la Sfîntul Policarp si în alte ocazii.  

  • Ucenicul meșterului într-o meserie sau artă trebuie să lepede ceea ce credea că știe și să lase modelat de meșter cel mai adesea primi imitarea lui.

  • Despre imitare, vă invit să vă împrospătați cunoașterea recitind postarea aceasta (http://www.ortodoxlazi.ro/2021/05/sfintul-policarp-indemn-la-nadejde.html) de la Sfîntul Policarp.

  • Adesea solicitările duhovnicului ni se par a nu avea legătură cu ceea ce trăim iar uneori ni se par a fi greu de practicat sau chiar inacceptabile. Nu le înțelegem întotdeauna și sîntem tentați să le suspectăm ca fiind nefolositoare.

  • Sf. Nil ne întărește paralela cu ucenicia în meșteșuguri pentru că prin ea putem înțelege un principiu fundamental al educației, valid în orice timp si în orice loc, anume ceea ce găsim în mediul duhovnicesc românesc, în gurile marilor noștri duhovnici ca: „smerenie ucenicească” sau „mintea plecată a ucenicului” și uneori „plecăciunea ucenicească”. 

Smerenia ucenicească are următoarele atribute:

        *acceptarea realității de neștitutor;

        * acceptarea statutului de neinițiat, 

        *dorința de a învăța pentru a depăși stările acceptate anterior;

      *simplitatea minții, adică capacitatea de a primi și încorpora învățăturile fără a strecura între cele două faze contribuții proprii adică generate de neștiința deja autoadmisă;

      *golirea minții, adică nimic din ceea ce știa ucenicul anterior începerii uceniciei nu are prioritate înaintea învățăturii primite acum. Dacă există vreo coliziune între ceea ce știa el anterior și ceea ce primește de la meșter/duhovnic va analiza cauzele doar împreună cu învățătorul său și doar după ce adoptă învățătura dată. Golirea minții ucenicului nu înseamnă raderea/distrugerea culturii și civilizației sale anterioare ci prioritizarea învățăturii primite și abia după integrarea acesteia și cu sprijinul învățătorului urmează punerea în lumină a particularităților originale și personale.

       *rîvna de a progresa- neliniștea de a cerceta, afla mai multe, explora și experimenta în acord cu învățăturile primite și sub cîrmuirea nelipsită a învățătorului;

       *insistența de a își forma obiceiuri după îndrumarea învățăturilor primite. Chiar cînd nu par relaționate, de pildă, cînd duhovnicul îndeamnă la împletit de coșuri pe cel care are griji multe.

       *angajamentul nesolicitat (de învățător/ meșter/ duhovnic)  de susținere a învățătorului - grija pentru timpul acestuia, pentru nevoile sale, pentru liniștea necesară exercitării slujirii lui de învățător. În meserii ucenicii contribuiau la bunăstarea meșterului fiindcă nu voiau ca acela să-și dedice tot timpul lucrînd pentru clienți și să fie lipsiți de timpul în care ei ar putea învăța și perfecționa. De asemenea, aveau grijă să nu consume timpul meșterului/ duhovnicului cu trivialități sau să își lipsească egoist frații de ucenicie prin întîlniri fie prea dese fie prea lungi.


  • Iată acest concept filocalic exprimat de Avva Teofil, a cărui prezență și mînă pe mulți ne-a binecuvîntat:

                        „Să fii ucenic înseamnă să te laşi îndrumat şi modelat.”
  •  Asta-i situaţia de ucenic: să te pleci cu mintea, să nu ştii tu mai multe decât cel care te îndrumă. 

  • Să faci ceea ce a zis Domnul Hristos: să mergi pe urmele Lui, să-l urmezi pe cel care te îndrumă. Sfântul Apostol Petru, de pildă, la Pescuirea Minunată, a zis către Domnul Hristos: „Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare şi pentru că zici Tu” (Luca 5, 5 ). 

  • Asta înseamnă să fii ucenic. 

  • De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru că s-a plecat cu mintea. 

  • Părintele Arsenie Boca zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie.

  • O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Taină, când a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Şi a auzit de la Domnul Hristos: „Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege” (Ioan 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe şi atunci a zis Domnul Hristos: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 8).

  • De unde înţelegem că ucenicia este plecare de minte. 

  • Dacă nu te pleci cu mintea, dacă ştii tu mai bine, dacă ai tu opinii care te scot de sub ascultarea faţă de duhovnic, în cazul acesta, sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouă.”

  • Noi, cei care sîntem ortodocși practicanți, ne-am întîlnit de atîtea ori cu fapta soților Anania și Safira în lectura Faptelor Apostolilor (cap. 5):
„1 Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina.
2 Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor.
3 Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?
4 Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu.
5 Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit.
6 Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat.
7 După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase.
8 Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât.
9 Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine.
10 Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei.
11 Şi frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea.”
Lecturile repetate ale acestui pasaj reiterează cîteva idei: soții aceștia nu erau nevoiți să vîndă și să doneze, au făcut-o fiindcă tînjeau la aprobarea și admirația comunității, au ascuns mințind că au dat totul, Petru a dat sentința păcatului de moarte, Petru a prevăzut acțiunea lui Dumnezeu.
Iată că Sf. Nil ne învață lectura ortodoxă care direcționează meditație spre cititor, spre mine nu spre cel de lîngă mine.
Ne spune:
„Mai întâi, lepădându-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând că înşală pe oameni, a primit dela Dumnezeu osânda pentru furt. ”

  • Așa cum Anania și Safira au lăsat „afară” din socoteala donației o parte la care să apeleze cînd, cum și în ce scopuri vor ei, și ucenicii care își păstrează în taină refugii conceptuale se vor găsi în fața unei coliziuni letale cu Dumnezeu.

  • Uciderea ucenicilor ca urmare a ascunderii unei părți a „minții și inimii” lor nu este neapărat una fizică dar este una a spiritului. Actul acela, de a ascunde partea spre refugiu îi duce la statutul de mort- adică de incapabil a simți si a acționa, darămite a înțelege ce se întîmplă în jurul său. 

  • Iar comunitatea scoate afară din comuniune pe acei care au ales să nu gîndească și simtă, au ales să nu mai crească ci doar să se degradeze și descompună și îi îngroapă în țărîna separației și a neutralizării posibilelor contaminări.

  • Așadar, cînd urmăm pe cel ce este vrednic să ne îndrume să ne așteptăm să nu ne placă uneori, să nu îl urmăm cu jumătăți de măsură, să nu ajustăm învățăturile după înțelegerea noastră și nici să ne păstrăm vreun refugiu în care să fim ca și cum nu am fi învățat cum să ne purtăm în acord cu îndrumările lui.


_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 182








sâmbătă, septembrie 24, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIX)






41. Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atît de mare ştiinţă şi experienţă, să se gîndească cei ce primesc să conducă pe alţii, de cîtă cunoştinţă au ei trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus şi să-i înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mîinile în aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l zdrobească pe vrăjmaşul însuşi.

Căci acest război este mai greu decît lupta atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale atleţilor, care uşor pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care odată răsturnate anevoie mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva, luptînd încă cu viața pătimaşă şi fiind stropit cu sînge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu, din suflete cugetătoare, ar auzi de sigur cuvîntul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin de sînge".

Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luînd cortul şi înfingîndu-l afară de tabără, arată de asemenea că învăţătorul trebuie să fie cît mai departe de zarva războiului şi să locuiască departe de locul învălmăşit al luptei, strămutat la o viață paşnică şi nerăzboinică. Dar cînd s-ar afla astfel de învăţători, ei au lipsă de învăţăcei, care să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile lor, încît să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufleţit, sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcînd nimic împotrivă, şi precum meşterul îşi arată meşteşugul său în materie, nefiind împiedecat întru nimic de ea de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru nimic.(1)




Cugetare:

  • Sfîntul Nil ne dă un indiciu care ne poate folosi cînd medităm la cele spirituale. El amintește de „icoana luptei”

  • Adică de modelul, forma, alcătuirea, tiparul în care se desfășoară lupta. Imaginea luptei este sugestivă pentru a înțelege „luptele” duhovnicești si de aceea sfinții părinți se folosesc adesea de trimiteri la atleți (care erau la vremea lor în principal luptători).

  • Acest lucru este facilitat de faptul că întregul nostru trup si activitățile sale poartă încărcătura (și responsabilitatea) simbolismul.

  • Amintesc că simbolul este în ortodoxie un semn care leagă o comunicare între două realități care nu pot transfera altfel cunoaștere și har. 

  • O icoană este un simbol ortodox doar cît timp ortodoxul acceptă faptul ca icoana transmite privitorului sau închinătorului cunoaștere și har.

  • Icoana luptei leagă exprimarea perceptibilă a formelor ei cu energiile (creativitate, acțiune, forță, viteză etc) care produc eficiența ce aduce victoria.

  • Într-o lupta atletică nu va fi victorios acela care execută mișcări măiestrite în gol, fără aplicabilitate și fără a le supune testului concretului ci acela care-și asumă riscul de a suferi în confruntare și care își ia toate măsurile pe care le poate lua pentru a nu fi rănit și dacă este, să treacă peste dureri pînă obține victoria, pe de o parte ascultînd sfaturile antrenorului său, pe de altă parte luîndu-și libertatea de a le adapta situațiilor concrete. Nu va cîștiga atletul lupta executînd înșiruite și aranjamente de procedee în gol fără a ține seama de mișcările oponentului. Cum nu va cîștiga lupta atletul care nu se pregătește din vreme, ignoră cunoștințele transmise despre luptă, tehnică, strategie și tactici. Tot văduvit de victorile va fi și atletul care își imaginează despre luptă că este doar o formalitate în care nu va întîlni vreun disconfort.

  • Iar dacă lupta nu ar fi una sportivă, ci pe viață și pe moarte, miza ar fi imensă.

  • Iar dacă simbolul luptei ne leagă de asceză, de lupta duhovnicească și miza este viața eternă, înțelegem dimensiunea responsabilității sfaturilor spirituale.

  • Asemenea atleților, ortodocșii practicanți au nevoie ca pe de o parte să fie pregătiți de îndrumători care cunosc confruntarea la care le sînt supuși învățăceii și pe de alta este necesar să-și asume asprimile care duc la victoria cerească.

  • Există o convingere distructivă, neortodoxă- aș zice eretică- ce susține că ar trebui să fim senini, anesteziati, pe drumul către virtuți și către împărăție.

  • Iată, sfinții ne învață altceva din propriile lor experiențe victorioase. 

  • Cei care luptă trebuie să-și asume ei responsabilitatea felului în care  au învățat arta virtuților, durerile confruntărilor, curajul de a se ridica și de a o lua din nou la urcuș. 

  • Învățătorul nu trebuie să ducă acestea în locul meu, cortul învățătorului meu- ca cel al lui Moise- este departe de zarva înfruntărilor mele morale, mistice și de idei.

  • O informație minunată stă ascunsă în aceste text: prin ascultarea dinamică și adaptată la concret dar fidelă, învățătorul este prezent în luptele ucenicilor săi. 

  • Învățătorul este ucenicul cuiva căruia fiindu-i fidel îl transmite pînă în lupta ucenicului loial. Așa ajungem de lupta Sfinții Părinți pentru noi în cele întîlnite în viața noastra iar noi nu trebuie sa facem altceva decît să avem curajul să ascultăm doar de ei.

  • Fiindcă ascultînd de sfatul diletanților, amestecînd ascultările nu vom obține decît confuzie, zăpăceală și înfrîngeri spirituale.







_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 181




vineri, septembrie 23, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVIII)

 



40. Pentru ca ceea ce s-a spus să fie mai lămurit, voi dezvălui cele de mai sus cu pilda a două gînduri.

Aceasta va da şi celorlalte crezămînt adevărat. 

Adeseori gîndul curviei vine de la gîndul slavei deşarte şi dă înfăţişări cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad, ascunzînd alunecările primejdioase de mai tîrziu prin care îi duce la temniţele iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. 

Întîi acest gînd îl încîntă pe cineva cu preoţia sau cu viaţa sa de monah desăvîrşit, făcînd pe mulţi să vie la el pentru folos; apoi din cuvînt şi faptă îl face să-şi închipuie că şi-a agonisit un nume bun. 

Şi astfel, după ce l-a încercuit îndeajuns cu asemenea cugetări şi l-a atras departe de trezvia naturală, îmbiindu-i întîlnirea cu vreo femeie, aşa zisă cuvioasă, îi duce îndrăznirea conştiinţei spre împlinirea lucrului necurat, tîrîndu-l la cea mai de pe urmă ruşine. 

Cel ce vrea aşa dar să lege cozile, să ia aminte la sfîrşiturile la care vreau să ajungăcele două gînduri, cinstea slavei deşarte şi necinstea curviei, şi cînd le va vedea limpede împotrivindu-se întreolaltă, atunci să creadă că a făcut ca Samson.

Iarăşi, gîndul lăcomiei pîntecelui are ca sfîrşit pe cel al curviei; iar al curviei are ca sfîrşit pe cel al întristării. 

Căci îndată îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gînduri, după ce le-a înfăptuit, întristarea şi nemulţumirea. 

Să se gîndească aşa dar cel ce luptă, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la sfîrşiturile amîndurora. 

Şi cînd îşi va înfăţişa întristarea, care urmează amîndurora, să ştie că le-a legat coadă de coadă şi prin darea la iveală, a nimicit semănăturile celor de alt neam.(1)



Cugetare:

  • Patimile noastre sînt legate unele de celelalte, una favorizează pe cealaltă. 

  • Slava deșartă aduce în viețile noastre o foame de apreciere sau de admirație atît de intensă încît ajunge să fie acceptată ca dorință de iubire. 

  • Cineva poate dori atît de mult aprecierea altcuiva care se bucură de admirația semenilor încît ajunge să creadă că este vorba despre iubire.

  • Romantismul întărește această minciună atribuind iubirii înjunghierile, sacrificiile, frustrările, chinurile neîmplinirii acestei înfometări, de unde literatura și muzica ce gravitează în jurul acestor stări.

  • Pentru a stinge focul acesta ne vom amorți discernămîntul și vom întoarce fața de la valori și convingeri asumîndu-ne curvia. 

  • Ajungem atît de întunecați și de lipsiți de bun simț încît numim curvia iubire sau includem păcatul curviei în condiția existenței iubirii. 

  • Credem că nu ne putem iubi fără curvie, fiindcă, (nu-i așa?) curvia este aceea care apropie oamenii, le confirmă valoare unul pentru celălalt și le dă senzația concretului.

  • Tinerii sînt învățăti de cultura actuală a robiei trupești că nu mai există prietenie și sentimente nobile care să nu fie, de fapt, acea falsă iubire care pornind din îmbolnăvirea slavei deșarte, manifestând foamea admirație să ducă la curvie.

  • De aceea trăim aceasta invazie de ideologie gay. Literatura și filmele sînt reinterpretate, prieteniile dintre două personaje de același sex sînt rescrise ca amor iar curvia dintre acelea este înnobilată ca iubire.

  • Oricine ar mai rămîne fidel ideii că oamenii pot fi prieteni si că se pot iubi fără curvie, fără exploatarea sexulalității celuilalt, fie că sînt de sexe diferite sau același sex, este prezentat ca un monstru care persecută iubirea, un abuzator care zdrobește sub anacronismul și rautatea sa fericirea dată de iubire.

  • Pînă acolo merge înșelarea acesta încît ritualul de înfrățire și de însurațire a fost prezentat în tratate și articole academice ca fiind binecuvîntatarea eroticului și nu binecuvîntarea iubirii de frate sau soră în Hristos.

  • Însă ideologia sexuală nu este proprie diferitelor orientări ci se regăsește peste tot.

  • Iar pentru noi există coordonata clară a îndepărtării de tirania trupului iar curvia, în toate formele ei desfrînate este prezentă între toxinele care otrăvesc sufletul. 

  • Ne învață sfîntul să fim atenți, de îndată ce un păcat începe să se prezinte să știm consecințele și să înțelegem manifestările prin care contaminarea acestuia se răspîndește în sufletul nostru.



__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 180




Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVII)

 





39. Aceasta pare că vrea să o arate Scriptura printr-un simbol, cînd zice: „Pămîntul pe care umblaţi se schimbă cu schimbarea popoarelor şi a neamurilor". Căci îndată ce s-a mişcat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea virtuţii, s-a mişcat şi aceasta, fiind un pămînt împreună schimbător. De aceea chiar de la început nu trebuie să se lase trecere spre cugetare nălucirilor, care obișnuiesc să vatăme gîndul, precum nu trebuie lăsată cugetarea să coboare în Egipt, căci de acolo este dusă cu sila la Asirieni. Cu alte cuvinte, dacă cugetarea a coborît în întunericul gîndurilor necurate (căci acesta este Egiptul), e dusă la lucru cu sila și fără să vrea de către patimi.  De aceea şi legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie păzit capul şarpelui, deoarece şi acela pîndeşte călcîiul.(Fac 3, 15)

 Căci scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire, la care dacă nu ajunge, nu poate uşor să amestece veninul prin muşcătură. Dar silinţa noastră este să frîngem însăşi prima răsărire a plăcerii (προσβολή), căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson n-ar fi aprins semănăturile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcîndu-le capetele de laolaltă. (Jud 15, 4 și urm.) Căci cel ce poate înţelege cursa plănuită de gîndurile viclene de la răsărirea lor, trecînd peste începuturi (căci acestea se prefac la intrare că sunt  cuvioase, uneltind să ajungă la ţintă), va vădi din compararea sfîrşiturilor (cozilor) întreolaltă, ticăloşia gîndurilor. Aceasta înseamnă că, legînd coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe față.(1)




Cugetare:

  • Fiu duhovnicesc al marelui propovăduitor și hermeneut care este Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Nil Ascetul ne învață cum să citim Sfînta Scriptură. 

  • Ne pune cheile în mînă și ne hrănește puterea de a ne folosi de învățăturile biblice într-un mod patristic.

  • Fără să învățăm de la părinții ortodoxie cum să înțelegem Biblia ne rătăcim și ajungem, cum am văzut și auzit de prea multe ori și chiar recent să integrăm idei eretice (mileniarism, adventism, semi-arianism și altele asemenea) în mesajele dorite a fi ortodoxe și cuvioase. 

  • Așadar, ne învață Sf. Nil al Sinaiului că Egiptul este împărăția patimilor, că aceasta funcționează prin înrobire și că libertatea strălucitoare a cugetării dispare în întunericul gîndurilor necurate. 

  • Începutul robiei nu este în legarea picioarelor și a mîinilor ci în datul în mîinile înrobitorilor. Legarea este consecința slăbiciunii de a respinge atacurile ori a indeciziei de a ne asuma disconfortul rezistenței sau a colaborării voite cu promisiunile înrobitorilor.

  • De aceea, făcând apel la Septuaginta (traducerea din ebraică în greacă a Vechiului Testament) sfîntul Nil ne învață că (sămînța diavolului) urmașii lui „păzesc/ pîndesc ” călcîiul neamului omenesc- al urmașilor Evei.

  • A păzi, în româna vorbită de bunii noștri nu înseamnă doar a apăra ci și a privi cu atenție, a preîntîmpina fie un atac (al lupilor- de pildă), fie o evadare (a oilor- să zicem), fie vreo abatere ( o oaie se depărtează) care trebuie sancționată ( trimite boitarul- cîinele de întors- după rătăcită să o „piște” pentru a o obliga să se întoarcă.)

  • Deci neamul omenesc observă cu atenție orice semn că diavolul își scoate capul la vedere în timp ce acela pîndește călcîiul neamului omenesc pentru a exploata orice ocazie în care este așezat oriunde și oricum în distanța lui de atac.

  • Călcîul este contactul cu solul. Călcîiul dictează linia posterioară a poligonului de echilibru, el stabilizează verticalitatea umană. Poziționarea corectă și completă a călcîului pe sol este specifică verticalității, cînd mergem în „patru labe” călcîiul nu mai atinge solul.

  • Înțeparea călcîului este destabilizarea întregii verticalități, aduce dezechilibru.

  • Dar cine este sămînța diavolului? Căci dacă ne este ușor să înțelegem cine vine din sămînța Evei, cine îi sînt urmașii, ne este greu să înțelegem cum s-ar înmulți diavoli prin sămînță. 

  • Diavolii se înmulțesc prin cei care li se înrobesc. Sămînța diavolului este în discipolii săi. Discipolii săi sînt aceia care resping virtuțile și lucrarea lor. Cei pe care îi doare să vadă virtute lucrătoare în societate. Ei sînt sămînța diavolului și cei care păzesc călcîiul altora. 

  • De unde știm? De la Sf. Apostol Ioan: „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. ” I In, 3,8

  • Tot el scrie cîteva versete mai departe: 

    „ 11 Pentru că aceasta este vestea pe care aţi auzit-o de la început, ca să ne iubim unul pe altul,
        12 Nu precum Cain, care era de la cel viclean şi a ucis pe fratele său. Şi pentru care pricină l-a ucis? Fiindcă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte.
        13 Nu vă miraţi, fraţilor, dacă lumea vă urăşte.
        14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
        15 Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El.
        16 În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.”

  • După aceasta cunoaștem șerpii din viețile noastre, după ura de semeni, după îndemnurile la dezbinare, după judecata neiertătoare care neagă rugăciunea domnească în al său „și ne iartă nouă...”. 

  •  Șerpii aceștia sînt interioari: gîndurile mele care au această natură, emoțiile mele care mă împing și motivează la așa ceva, vorbele mele care-mi aduc obligația de a le apăra și cînd știu deja că am greșit. Sau pot fi șerpi din afara mea: persoane care par cuvioase dar îndeamnă la ură, alte entități: cărți, site-uri, trusaturi de presă, politicieni și chiar sfătuitori și preoți.

  • Căi aceștia despart, dezbină urăsc și se droghează cu trufia dorinței de a avea dreptate. Despre ei scrie tot apostolul Ioan:
„  Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.”  avertizîndu-ne „Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit. ” (I In 2)

  • În următorul capitol ni se spune să:
 „... nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.  
În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.  
Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. 
Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă.  
Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi.” 

  • Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii. Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.”

  • Să observăm că nu sîntem îndemnați să cîștigăm poluaritate între oamenii lumii, despre care spune același Apostol în capitolul 2:
„ Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”
  • În aceeași cheie de lectură scripturistică, vulpile lui Samson, cu un număr aproape de zilele anului, nu sînt legate la ochi ci la cozi. Însă ele au fost prinse, li s-a luat în seamă toată alcătuirea și au fost legate între ele de cozi laolată cu torțe care au aprins sursa de bunăstare a dușmanilor. 

  • Cel care pîndește înșelăciunea patimilor e ca vînătorul care pîndește vulpea, nu o scapă și prinzînd-o o duce lui Samsonul duhovnicesc care știe de la un capăt la altul cum să strice nutrirea gîndurilor necurate.

  • Și, pentru că am folosit atît de intens epistola Sfîntului  Apostol Ioan închei prin a aminti ca ortodoxia este trăire, deci paza capului șarpelui se face la fiecare respirație prin iubire care trebuie să lumineze neîncetat fiecare gînd, orice vorbă și fiecare faptă:

„ Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.”



_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 179


Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXVI)

 




38. De fapt Iacob, spunîndu-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc,(Fac 48, 22) arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpînire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sichemului.

 S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol în ascunziş. 

Căci a ascunde zeii în Sichem, e lucru de laudă; iar a ține un idol în ascunziş, e lucru de ocară. 

De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicînd: (Deut 27,15) „Blestemat să fie cel ce va face idol cioplit sau turnat, lucru de mînă de meşter şi urîciune înaintea Domnului şi-l va pune la loc tainic!" 

Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pămînt pentru totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş.

 Căci ceea ce a fost ascuns în pămînt şi nu se mai arată vederii, se şterge cu vremea şi din amintire.

 Dar ceea ce e ţinut în ascunziş, nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. 

Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gîndul urît, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. 

De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gînduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinînd cu uşurintă spre patima izgonită şi împlîntînd în pămînt bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aplecîndu-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice.(1)




Cugetare:

  • Continuînd în aceeași cheie simbolică, sfîntul ne învață că asprimea dobîndirii liniștirii și a binelui prin asceză, simbolizate de Sichemul cucerit prin luptă grea de Iacov  solicită să nu renunțăm cu ușurință la ceea ce ne deosebește de omul vechi, anume lucrarea virtuților. Apucăturile omului vechi, împatimit trebuie să fie îngropate în trecut, nu ascunse convenabil astfel încît să ne întoarcem la acestea cînd vrem. 

  • Odată ce am lăsat în trecut un eveniment al păcatelor nu este permis să îi păstrăm puterea dezgropîndul prin atenția și frica cu care ne întoarcem în întunericul în care l-am ascuns. 

  • Depășind căderea, recuperîndu-ne din ea, renunțînd la strălucirea și la părutele beneficii ale păcătuirii vom construi lucrarea virtuții, nu vom tot dezgropa idolii împătimirilor noastre.



__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178-179


Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXV)

 




37. Un asemenea zid îşi pune şi Moise sieşi,  zicînd Israelienilor: „Ia aminte la tine, să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost stîârpiţi de tine".(Deut 7,2 ) Căci se întâmplă celor ce nu prea au grijă să ia aminte la cugetul lor, după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri încep să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva loc să pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedica intrarea, se vor sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-l să-şi facă vieţuirea o nouă luptă, după biruinţă.

Căci se întîmplă ca  unele dintre patimi, după ce au fost îmblînzite şi învăţate să mănînce iarbă la fel cu boii, să se sălbăticească iarăşi, din negrija celui ce le paşte, şi să-şi recapete cruzimea fiarelor. Ca să nu se întîmple aşa dar aceasta, zice: „să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost nimiciţi de tine", ca nu cumva sufletul, câştigînd deprinderea de a se îndulci cu  asemenea năluciri, să se întoarcă la vechea răutate. Ştiind marele Iacob, că acestea, atunci cînd sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urîte, ascunde pe zeii străini în Sichem. (Facere 35, 2-4)

Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde şi le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurtă, ci „pînă în ziua de azi", adică pentru tot timpul, întrucît „azi" se prelungeşte cu tot timpul, însemnînd totdeauna timpul de faţă. Iar Sichem însemnează luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor.(1)




Cugetare:

  • Prin referința la Deuteronom, capitolul 7, Sf. Nil Ascetul ne ajută să învățăm cum să folosim simbolurile scripturistice care transformă mesajul istoric al Vechiului Testament în învățătură mereu actualizată. 

  • Să reținem că Părinții:

        * văd în Egipt stăpînirea pe care o fac patimile asupra omului, 

        * robia egipteană este pentru ei, așadar, robia patimilor.,

        * pămîntul făgăduit este sufletul care trebuie eliberat, luat în stăpînire și supus rodniciei eliberării de patimi,

        * neamurile care ocupă țara făgăduită reprezintă mulțimea de păcate care sînt învechite, care se simt îndreptățite să fie acolo și care luptă pentru a nu fi înlăturate.

        * fiicele simbolizează cele subtile, cum ar fi gînduri, vorbe,

        * fiii sînt construcțiile concrete ale făptuirii,

  • Tăria păgînilor din pămîntul dat spre moștenire poporului ales lor depășește cu mult pe cea a acestuia, după cum puterea păcatelor noastre este mai mare decît a simplei voințe de a scăpa de ele.

  • Așa cum Moise promite: „le va da Domnul Dumnezeul tău în mîinile tale şi le vei bate [...]”  așa este și promisiunea făcută Bisericii de Domnul Hristos, că vom învinge patimile.

  • Dar Moise atrage atenția ca, odată învinse, neamurile acelea să fie nimicite din pămîntul care este dat spre moștenire și să nu fie vreo colaborare sau vreo îngăduință: „ … atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legămînt şi să nu le cruţi.”

  • După cum fiicele păgînilor pot părea frumoase, pot fi atractive și plăcute la însoțire, așa pot fi și patimile iar cînd Moise spune: „Să nu te încuscreşti cu ele: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău, că vor abate pe fiii tăi de la Mine ca să slujească altor dumnezei, şi se va aprinde asupra voastră mînia Domnului şi curînd te va pierde.”  Hristos ne spune prin Sfîntul Apostol Ioan: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac.” (1In 2, 15-17)

  • Unirea dintre fiii unora și fiicele altora duce la fireasca potențialitate a înmulțirii. Nunțile lor ar fi însoțite de bucurie și petrecere, ar promite speranțe dar ele ar aduce în existență noi și sîngeroși închinător ai vechilor zei.

  • Înțelegînd că fiicele simbolizează această fertilitate realizăm că gîndurile și vorbele nu trebuie să fie unite cu păcatele pentru ca gîndurile, vorbele și faptele aduse pe lume de ele să nu fie deturnate spre vechile apucături înrobitoare. Iar pentru că fiii reprezintă lucrările concrete nici faptele nu trebuie să fie unite cu patimile pentru că ceea ce rezultă din aceste uniri sînt mulțime de gînduri, vorbe și fapte închinate altor dumnezei.

  • Spunînd Moise: „Ci să faceţi cu ele aşa: jertfelnicile lor să le stricaţi, stîlpii lor să-i dărîmaţi, dumbrăvile lor să le tăiaţi şi idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc.” ne îndeamnă, în interpretarea patristică, nu doar să nu mai ducem jertfe păcatelor, adică să nu mai păcătuim concret, ci să ardem altarele la care am dus aceste jertfe. Adică să distrugem toate cele care facilitează păcătuirea. 

  • Dacă sînt afectat de patima mîniei, de exemplu, voi distruge orice urmă a vreunei facilitări, ocazii sau cultivări care face vreo legătură cu căderile mele în această patimă. Deci nu doar că mă voi controla și nu voi mai abuza pe cei de lîngă mine prin gînduri dușmănoase, vorbe grele, bătăi și alte fapte asemenea ci voi opri orice apropiere de vreo formă care cultivă violența. 

  • De pildă, dacă obișnuiam să fiu feroce și suduiam fiind la volan cînd vreun șofer îmi tăia calea înseamnă că acea ocazie era altarul pe care jertfeam emoțiile și puterile mele ucigîndu-mi blîndețea. Ca să distrug acest altar pun focul bunăvoinței și cultiv atenția la colegii de trafic astfel încît, tot mai des să intuiesc cînd unul dintre ei simte nevoia de a-mi tăia calea și eu să particip la a-i oferi șansa de a conduce în siguranță pentru mine, el și ceilalți.

  • Așa putem identifica altarele tuturor patimilor:

        1. lăcomia;

        2. curvia;

        3. dorința de a avea;

        4. mînia;

        5. întristarea

        6. lenea;

        7. dorința de a fi lăudați, slăviți;

        8. mîndria.

  • Sî cînd ne pare că este dificil a face acestul lucru, să nimicim cu focul perseverenței jerftfelnicele împătimirilor noastre, să ne amintim că Dumnezeu luptă pentru noi așa cum mărturisește Moise: „Nu cumva să zici în inima ta: Popoarele acestea sunt mai mari la număr decît mine, cum le voi putea izgoni? Să nu te temi de ele [...]  Nu te înspăimânta de ei, că Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat.”

  • Iar expresia aceasta: „Domnul Dumnezeul tău, Cel din mijlocul tău [...]” face trimitere la centrul în care trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să se afle.

  •  El stă în centrul vieții noastre, în mijlocul ființei noastre, în miezul nostru. Noi, în popor, ca să facem referire la mijlocul a ceva viu, nu spunem: „centrul copacului” ci „inima lemnului” adică identificăm centrul ființelor cu inima. 

  • Practicanții rugăciunii însoțite de respirație, a rugăciunii inimii, știu realitatea patristică a faptului că: „Cel din mijlocul tău, este Dumnezeu mare şi minunat.”  dar nu ne-o pot explica mai bine decît poate un văzător să explice orbului din naștere cum se vede albastrul cerului.

  • Vederea aceasta, a Dumnezeului nostru mare și minunat în inima existenței noastre nu se poate obtine prin explicații ci numai prin punerea pe scaunel, controlul respirației și chemarea numelui Domnului. 

  • Dar Dumnezeu stă în mijlocul existenței noastre, ca un împărat în mijlocul oștirii, chiar dacă abia îl putem zări, precum oșteanul temător din urma oastei. Și risipește vrăjmașii și pentru cel viteaz din miezul bătăliei si pentru cel speriat la coada trupelor.

  • Dar nu și pentru dezertori și trădători după cum spune proorocul în aceeași cuvîntare: „Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor, care se vor afla împrejurul vostru ca să nu se aprindă mînia Domnului Dumnezeului tău asupra ta şi să nu te piardă de pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos.”  (Deut 6, 24-15) Cei care-l iubesc pe Dumnezeu nu părăsesc oastea Lui. iar cei care ies din oaste „dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit.” (1 In 2, 19)

  • Încheierea adecvată acestei cugetări este invitația la recitirea capitolului 7 din Deuteronom meditînd în cheia simbolică filocalică. Iar cei care vor mai multă lumină să ia folos și din capitolul 2 din Prima Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan.

  • Fiindcă noi, ortodocșii, așa citim Biblia sub îndrumarea sfinților.




___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 178



joi, septembrie 22, 2022

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIV)

 




36. Iată cum îi arată Dumnezeu lui Iezechiel slujba de învăţător, învăţîndu-l ce fel din ce fel să-i facă pe învăţăcei: „Iar tu fiul omului, zice, ia-ţi ţie o cărămidă şi o pune înaintea feţii tale, şi închipuieşte pe ea cetatea Ierusalimului". (Iez 4, 1)      Prin aceasta ne dă să înţelegem că învăţătorul face pe învăţăcel, din lut biserică sfîntă. Bine s-a spus şi cuvîntul: „pune-o înaintea feţii tale", căci îmbunătăţirea învăţăcelului va merge repede de va fi pururea în vederea învăţătorului.

Pentru că înrîurirea neîncetată a pildelor bune întipăreşte chipuri foarte asemănătoare în sufletele care nu sunt prea învîrtoşate şi înăsprite. De aceea au căzut Ghiezi şi Iuda, cel dintîi prin furt, iar cei de-al doilea prin trădare, fiindcă s-au ascuns pe ei de ochii învăţătorului. Dacă ar fi stăruit pe lîngă cei înţelepţi, nu ar fi greşit fiecare dintre ei. Iar că din negrija învăţăceilor îi vine primejdie şi învăţătorului, a arătat Dumnezeu tot acolo prin următoarele cuvinte, zicînd: „Şi vei pune o tablă de fier între tine şi cetate şi va fi zid între tine şi ea". (Iez 4,3)

Căci cel ce nu voieşte să aibă parte de pedeapsa celui fără grijă, după ce l-a făcut din cărămidă cetate trebuie să-i vestească pedepsele care ameninţă pe cei ce cad iarăşi din această stare, ca, făcîndu-se acestea zid, să-l despartă pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru că poruncind aceasta lui Iezechiil, îi zice: „Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva, acela a fost răpit pentru păcatele lui, dar sîngele lui îl voi cere din mâna străjerului.". (Iez 33, 6 ) (1)




Cugetare:

  • Învățăcelul este modelat precum lutul în mîinile învățătorului, dar nu oricum, ci cu năzuințe superioare, duhovnicești.  În această situație, învățătorul poartă răspunderea creșterii celui învățat. În același timp și ucenicul este avertizat că îl așteaptă căderea dacă nu stă în preajma celui înțelept. 

  • În esență sfîntul ne avertizează să nu ne credem înțelepți și să părăsim înainte de vreme smerenia bineplăcută a ucenicului.

  • De aceea duhovnicul sau învățătorul care nu predă smerenia prin exemplul personal  (se preface că stăpînește lucruri pe care nu le cunoaște profund) este asemenea străjerului care văzînd dușmanul apropiindu-se nu  înștiințează. Atunci sufletele celor căzuți înaintea vrăjmașilor se cer de la acela. Tot așa, duhovnicul, învățătorul, îndrumătorul de orice fel ( terapeut, psiholog, trainer etc)  care nu arată limpede și clar în fapte pericolele căderii se numără între ucigași și vrăjmași.


____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 177

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIII)

 



35. Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe unul şi pe al doilea, ar fi silit să conducă şi pe mai mulţi, mai întîi să se probeze pe sine cu de-amănuntul, dacă este de aşa fel că poate învăţa mai bine prin faptă decît prin cuvînt cele ce trebuiesc făcute, înfătişîndu-şi viața sa ca chip al virtuţii celor ce vreau să înveţe.  S-o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată fiind sluţenia greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe urmă să ştie că trebuie să lupte pentru începători nu mai puţin ca pentru el însuşi. Căci precum pentru el, aşa va da socoteală şi pentru aceia, odată ce a primit să se îngrijească de mîntuirea lor. De aceea şi sfinţii se străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei înşişi în virtute, ci din starea dintîi să-i mute la o stare mai bună.

 Astfel Apostolul Pavel l-a făcut pe Onisim din fugar mucenic; Ilie l-a  ăcut pe Elisei din plugar prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decît pe toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decît pe sine. Căci cu toate că şi sîrguinţa lor însăşi le-a ajutat acestor învăţăcei la dobîndirea virtuţii, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul că au avut parte de învăţători, cari au putut să aprindă scînteia înnăbuşită a rîvnei lor spre o mai mare creştere, făcînd-o să lumineze. Prin aceasta învăţătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu, slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Cel ce zice: „De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea".(1)




Cugetare:

  • Învățarea altora cu privire la cele spirituale, mai ales, se face și prin faptă și prin cuvînt ținînd seama că fiind învățătorul cuiva dai socoteală de ce face acela în urma cuvintelor și faptelor tale.

  • Învățătorul, duhovnicul sfătuitorul, călăuza de conștiință se luptă pentru ca ucenicii săi să-i fie cel puțin pe măsură, dar se străduiește să-i susțină să lumineze prin virtute mai presus decît pe sine.

  • Datorită acestei jertfe a minții și inimii jertfite ascensiunii ucenicilor duhovnicul ori învățătorul ori sfătuitorul bun devin însăși „gura lui Dumnezeu”. Iată, fundamentarea ascultării de duhovnicul încercat.

  • Căci dacă în fii și fiicele trupești punem moștenire trupească: culoarea ochilor, a părului, trăsături și înclinații bune sau mai puțin dorite, în fiii și fiicele duhovnicești punem moștenirea Duhului și însușirile ființei noastre spirituale făcîndu-i, astfel, urmașii noștri.

  • Fiii și fiicele noastre trupești își asumă moștenirea completă doar dacă își asumă și valorile pe care le transmitem prin faptă și cuvînt.


        Îmi binecuvîntez urmașul
        rugîndu-mă lui Dumnezeu
        să-i înzecească și-nsutească
        virtuțile și darul meu
        și tot ce-a fost în mine vrednic
        frumos și sfînt în orice fel,
        să facă Dumnezeu să aibă
        de mii de ori mai vrednic el.

        Dar tot ce-a fost în mine frică
        și slăbiciune și păcat
        să facă Dumnezeu să n-aibă
        urmașul binecuvîntat
        nici lacrimile mele-amare
        nici tristele slăbiri de zel
        nici prietenii înșelătoare
        ca mine-n veci să n-aibă el!

        Ci numai oști biruitoare
        să-ndrume el pentru Hristos
        și numai căi nemuritoare
        să nalțe către mai frumos
        și numai steaguri strălucite
        să fluture spre Dumnezeu
        - așa să-mi binecuvînteze
        Hristos din Cer, urmașul meu!


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 176-177