luni, mai 31, 2021

Sfîntul Policarp - Îndemn la deprinderea puterii de a îndura




 IX. 1. Vă îndemn dar ca toţi să vă supuneți cuvântului dreptăţii şi să vă deprindeți a îndura așa cum ați văzut cu ochii voştri la fericiţii Ignatie, Zosima şi Rufus, dar şi la alţii care s-au ridicat chiar dintre voi, la Pavel şi la ceilalţi apostoli. 

 IX. 2. Încredinţaţi fiind că aceştia toţi „nu au alergat în van”, ci în credinţă şi în dreptate, şi că ei se află în locul care le este cuvenit, lângă Domnul împreună cu Care au şi pătimit. Ei nu au iubit aceste vremuri, ci pe Cel Care a murit pentru noi şi pe Care Dumnezeu L-a înviat.(1)


Cugetare:

  • În paragraful de mai sus primim un îndemn foarte puternic. Sîntem chemați de Sf. Policarp să ne „deprindem” să îndurăm ceea ce destinatarii scrisorii au văzut cu ochii lor: mărturisire prin mucenicie.

  • E important să subliniez că ceea ce se traduce cu deprindere în limba română este exact același cuvînt cu asceză în limba greacă, în ce privește acest text. 

  • Știm deja, din vremea cînd ne-am străduit să învățăm de la Sf. Antonie cel Mare, că asceza este un proces repetitiv, de exersare și antrenare, un proces activ și nu pasiv. O creștere și nu o uscare. Înseamnă și a învăța practic. 

  • Pentru cei care doriți sa aprofundați sensul puteți găsi detalii la pagina 243 a Lexiconului Lampe   

  • Eu înțeleg din acest îndemn că mucenicia se învață, e un rezultat la pregătirii ascetice. Rînduiala personală, asceza fiecăruia, ar fi bine să cuprindă pilda mucenicilor. 

  • „Pilda” în sensul menționat la paragraful anterior. Adică model de urmat, linii după care desenez, sinonim cu izvodul iconarilor. 

  • Nu avem date care să ne detalieze modul, metodele și rînduielile care formau această parte a ascezei, anume pregătirea pentru mărturisire. Dar le putem intui folosind informațiile din Sfînta Tradiție. 

  • Desigur, aflăm că unii martori ai muceniciilor au fost atinși de Duhul Sfînt și i-au urmat printr-o schimbare subită a inimii.

  • Dar mai citim la începutul „Martiriului Sfîntului Policarp”: „El aștepta, ca și Domnul, să fie dat morții pentru ca și noi să ne facem următori ai lui [...]”
      - Așteptare și pregătire.
      - Vreme de pocăință.
      - Cînd aștepți să mori simți imperativul pocăinței.

  • A! O ultimă mențiune: cuvîntul „supuneți” putea fi tradus mai frumos cu „să faceți ascultare”. Desigur, traducerea aceasta ar avea mai mult sens în urechile unei comunități care înțelege practica ortodoxă a ascultării. Cum ar fi cea a  practicanților  ortodoxiei filocalice.

    P.S. Cum sublinia Adrian , ortodoxia este filocalică, altfel nu este ortodoxie. Dar, acest enunț este idealist, în realitatea trăită, ortodoxia nu reneagă pe cei care cred sinceri că practică ortodoxia chiar cînd practică un melanj catolico-gnostico-protestant-bizantin ci lucrează, se roagă și așteaptă luminarea lor spre iubirea de Frumos.
_________________
1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 74-75

duminică, mai 30, 2021

Sfîntul Policarp - Îndemn la nădejde neîntreruptă și îndelungă răbdare în Hristos

 



VIII. 1. Neîntrerupt să ne ţinem dar neclintiţi de nădejdea noastră şi de chezașul dreptăţii noastre, care este Iisus Hristos, Cel care „ a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn,”, (I Pt 2,24) „Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Pt 2, 22), ci pentru noi a pătimit toate, pentru ca noi prin El să fim vii. 

VIII. 2. Să devenim dar cei ce imită răbdarea Sa şi, dacă vom suferi pentru numele Lui, să fim cei care să „ preamărească pe Dumnezeu” (1 Pt. 4, 16). Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut.(1)


Cugetare:

  • Sf. Policarp ne învață să păstrăm neclintită, cu perseverență speranța noastră în Jertfa Mîntuitorului, care a pătimit pentru ca noi să fim vii.

  • Mi se pare important să reținem că a fi viu în gîndirea patristică înseamnă a tăia legăturile patimilor și a ține cu perseverentă prezența virtuților. Acestea ne țin în viață prin prezența nemijlocită a Duhului Sfînt în lucrarea virtuților.

  • Să devenim dar cei ce imită răbdarea Sa şi, dacă vom suferi pentru numele Lui, să fim cei care să „ preamărească pe Dumnezeu” (1 Pt. 4, 16). Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut.

  • Din nou ne întîlnim cu ideea de „imitare”. Nouă, celor de azi, ne sună rău. Anticilor, însă, le părea o metodă viabilă și eficientă de a învăța un meșteșug, o meseria, o îndemînare. În procesul de învățare a unei meserii, a unei arte, ucenicul privea meșterul sau artistul cu multă atenție și se străduia să deprindă imitînd cît mai bine modul în care meșterul lucra. Apoi primea o sarcină simplă care trebuia să fie făcută imitînd ce i-a arătat meșterul să facă. După aceea primea sarcini din ce în ce mai complexe cu prilejul cărora el putea demonstra însușirea tehnicii meșterului. Tot prin imitarea acestuia. Abia după demonstrarea consolidării capacității sale de a imita tehnicile și procedurile maestrului i se permitea să  abordeze sarcinle într-o manieră personalizată. Niciodată această personalizare nu putea depăși limitele date de proprietățile și legile naturii muncii sale precum nici nu mai se putea numi urmaș al respectivului meșter dacă prin lucrarea sa nega lucrarea meșterului care l-a învățat. Mulți dintre noi am pierdut acest concept al relației meșter-ucenic și de aceea pentru trăitorii în această lume individualistă imitarea înseamnă falsificare. Nu putem accepta această limitare semantică în sistemul filocalic de gîndire și viață. Imitarea, pentru noi cei care căutăm un mod de viață patristic, este procesul din care fac parte ascultarea și supunerea smerită. La fel ca ucenicul care nu poate înțelege fiecare mișcare pe care o imită, dar poate participa la opera maestrului său și participarea sa este semnificativă și are sens, așa și noi imitînd lucrarea sfinților și, în realitatea cea mai înaltă, a dragostei lui Hristos, participăm la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Eu am fost ucenic în trei meserii. Mărturisesc că dacă nu mai practici o vreme meseria respectivă te trezești că dispare abordarea personală, dar ce revine cu ușurință și te întoarce la abilitatea de a practica în mod corect acea meserie este ceea ce ai deprins „furînd meserie” de la meșterul tău. Imitîndu-l pe acesta. Aceasta nu se ia niciodată de la tine. Dacă ai fost ucenic. Dacă ai fost om mîndru care a știut mai bine decît meșterul... asta e. La fel este în cele duhovnicești.

  • Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut. Traducătorii au ales cuvinte precum „pildă” sau „exemplu” pentru a traduce ὐπογραμμὸν (hipogramon). Ne ajută să știm că este vorba despre o schiță care trebuie urmată, cum ar fi acele schițe pe care le dăm copiilor să le coloreze după indicații, iar ei, abia pe măsură ce colorează conform indicațiilor disting ce înfățișează desenul. Sau e foaie pe care sînt scrise literele pentru ca urmărindu-le de foarte multe ori liniile, cel analfabet dă devină știutor de carte. Părerile personale ale analfabetului față de hipogrammon pot face viitorul scris al ucenicului neinteligibil. Deci după toată munca sa el nu va putea citi sau scrie într-un fel înțeles de alții. Rămîne, deci, analfabet. Dar unul cu pretenții de literat și care poate crede cu aroganță că nenumărații scriitori și cititori dinaintea lui și care îi sînt contemporani sînt analfabeți neputînd citi scrisul său deformat.

  • Pildă ar fi traducerea ideală dacă am mai ști semantica acestui cuvînt în întregime. Pildă e din maghiară unde înseamnă copie perfectă, model de urmat, și chiar problemă de matematică de rezolvat (desigur, cu respectarea regulilor și a enunțului). În ce privește limba română contemporană, MDA2 (2010) și alte multe dicționare restrîng semantic acestui cuvînt la „anecdotă, fabulă cu caracter religios sau/ și moralizator. 

  • De fapt, cu excepția referințelor la scris, desen sau matematică, semantica reală a acestui cuvînt indică (încă și acum) o utilizare mai frecventă în înțelesul de model, învățătură de urmat. Iar în plan secundar (arhaizat cu voi, în opinia mea) apare sensul de izvod de icoană. 
______________
1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 74





vineri, mai 28, 2021

Sfîntul Policarp - Împotriva dochetismului și a gnosticismului




       VII.1. „Dar tot cel care nu mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este antihrist” (1 In 4, 2-3); iar cel care nu mărturiseşte mărturia crucii este de la diavol; iar cel care tălmăceșțe greșit cuvintele Domnului după cum are poftă şi spune că nu este nici înviere, nici judecată, acesta este primul născut al satanei. 

    VII.2. Prin urmare, îndepărtînd deșertăciunile celor mulţi şi învăţăturile false, să ne întoarcem la cuvîntul care ne-a fost dat de la început, „priveghind în rugăciuni” (1 Pt. 4, 7) şi stăruind în posturi, cerînd în rugăciunile noastre către atotvăzătorul Dumnezeu „să nu ne ducă în ispită” (Mt. 6, 13), fiindcă Domnul a zis: „duhul este osîrduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26, 41). (1)


Cugetare:

  • Ce este dochetismul?
     
    Termenul vine din grecescul δοκέω cu sensul de „a părea”. L-a folosit prima dată episcopul Antiohiei Serapio (190-203) care susținea că trupul lui Iisus era „spiritual”.Desemnează, de atunci încoace, o concepție care susține că Iisus a fost o putere spirituală a lui Dumnezeu, care părea să aibă trup dar, de fapt, el era spirit pur care emana o arătare trupească.

  • Scrierile gnostice de la Nag Hammadi vorbesc despre trupul epifanic al lui Hristos.

  • Sfîntul Ap. Ioan îi combate dur: „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.” (2 In 1,7)

  • Sfinții Părinți au combătut adesea dochetismul oriunde l-au identificat.

  • Azi îl putem găsi ascuns în forme de dispreț pseudoascetic al trupului.

  • Implicațiile privesc realitatea trupului Domnului Iisus Hristos, deci și realitatea Trupului și Sîngelui euharistic și răscumpărarea reală prin  Jerfa Domnului Iisus Hristos.

  • Azi mai întîlnim creștini ortodocși care, neștiind dogmele, vorbesc despre propriul trup ca despre o închisoare, despre lucru nesfințit și dezgustător și care, pe deasupra, mai stabilesc și cadrele validității Sfintel Taine a Cuminecării. 

  • De pildă: Împărtășania își pierde validitatea dacă pupi de cineva - un exemplu pueril, dar trist și eretic.

  • Mă gîndesc că ar fi interesant să identificăm practici și idei care ascund concepții dochetiste/gnostice.

_______________
1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 73




joi, mai 27, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (VII)

 



22. Cînd cercetăm adîncul credinței se tulbură, dar cînd îl privim cu dispoziția simplă a inimii se înseninează. Căci adîncul credinței fiind apa uitării relelor, nu rabdă a fi cercetat de cugetări iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înțelegerii, ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu.

23. Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevărat dacă nu se are pe sine pîrîș al său. Căci cînd conștiința noastră se turbură prin mustrările ce și le face, nu mai este lăsată mintea să simtă mireasma bunurilor supralumești, ci îndată e cuprinsă de îndoială: pe de o parte, dorește acea mireasmă cu ardoare pentru experiența anticipată prin credință, pe de alta, nu o mai poate prinde cu simțirea inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsături ale conștiinței mustrătoare. Dar curățindu-ne pe noi înșine printr-o atenție mai fierbinte, vom cîștiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobîndind o și mai deplină înțelegere.(1)


Cugetare:

  • Adîncul credinței e mai mult decît structura convingerilor noastre. Fără a le exclude, el e stratul mistic în care se ascunde lucrarea dragostei Sfintei Treimi. Dragostea are izvorul în Sfînta Treime, nu este generată nici de biochimie, nici de anatomia encefalică, nici de procese neuropsihiatrice și nici măcar nu este un produs al sufletului omenesc imaterial.  Lucrarea aceasta este perseverentă și fermă dar blîndă și grijulie. Pentru a ne păstra libertatea nealterată ea se învăluiește cu discreția și nu cedează eforturilor iscodelilor filosofice sau de analiză, fie ele cît de riguros științifice. Altfel, am fi obligați să aderăm la ea prin forța strălucirii sale. 

  • Însă, odată cu detașarea de neliniștea cunoașterii în termeni dictați de complexitatea limitărilor noastre, putem cîștiga simplitatea înțelegerii. Aceasta vine ca urmare a colaborării noastre cu nelimitarea cunoașterii dumnezeiești.  În practică, „apa uitării relelor“ este puterea înțelegătoare prin care văd răul dincolo de ispitit și de ispită. Adică, dincolo de victimă și eveniment. De aceea aceste rele sînt spălate de adîncul credinței. Altfel, incapacitatea noastră de a discerne ne obligă să lucrăm cu termeni incompleți. Ajungem să construim explicații și justificări care par a fi corecte dar fiind incomplete sînt, desigur, eronate. Simplitatea înțelegerii este cunoașterea capabilă a sesiza lucrarea dragostei.

  • Nu putem urca duhovnicește dacă nu sîntem primii și cei mai severi critici ai noștri. 

  • O condiție a îmbunătățirii este atenția la abateri și greșeli.

  •  Dar această atenție nu este îndreptată spre aproapele ci înspre mine însumi. 

  • Astfel voi putea găsi din vreme locurile în care este necesar să muncesc pentru a îndrepta abaterile mele.

  • Este necesar să înțeleg că această atenție nu este de aceeași natură și nici de aceeași formă cu auto-învinuirea. 

  • Vina este diferită atît de această atenție critică cît și de pocăință. Atenția critică și pocăința se constituie în puteri lucrătoare ale acțiunii de îndreptare, pe cînd vina blochează acțiunea și îndeamnă la contemplarea nesfîrșită și inertă a cauzei sale (greșeala, abaterea, păcatul)
______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 318

marți, mai 25, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (VI)

 



18. Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti, nu iubeşte  nici  pe  Dumnezeu  cu  adevărat  şi nu disprețuiește nici  pe  diavolul cum trebuie. Căci grija  vieţii  îi  este  ca  un  acoperămînt, care îl împovărează. Din această pricină mintea   nu-şi  poate  cunoaşte  dreptul  de  judecată  asupra acestor  fel  de  lucruri, ca să   dea  fără  greşeală hotărârile  judecăţii  sale.   Deci  în  toate  chipurile  retragerea  din  lume  e  folositoare.  

19. Ţine de sufletul  curat  cuvîntul fără pizmă, rîvna fără răutate şi dragostea neîncetată faţă de Domnul  slavei.  Atunci  şi  mintea  îşi  potriveşte  cumpenele  sale  cu  exactitate, fiind  de   faţă  în  cugetarea  sa ca  în  cel  mai  curat  loc  de  judecată.

20. Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă  vor fi la  fel de lepădate. Căci  credinciosul  trebuie să-şi arate  credinţa, aducînd  Domnului  fapte. Pentru că nici părintelui nostru   Avraam  nu  i  s-ar fi socotit  credinţa   spre  dreptate, dacă  nu  ar fi adus  pe  fiul său ca  rod  al ei.

21. Cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu,    acela  crede   totodată  cu adevărat   şi săvîrseşte   faptele  credinţii cu evlavie. Iar cel ce crede  numai  şi  nu este  întru  dragoste,  nu  are  nici  credinţa  însăşi,   pe  care  socoteşte  că  o  are.  Căci  crede  cu   o  minte  uşuratică  ce  nu  lucrează sub  greutatea  plină  de  slavă  a dragostei. Drept   aceea,   credinţa lucrătoare  prin  dragoste  este  marele  izvor  al  virtuţilor.(1)


Cugetare:

  • Deja ne este lămurit că neizbăvindu-ne de grijile pămîntești nu putem avea ca prioritate lucrarea virtuților. Căci pe aceasta nu am avea de ce să o facem dacă nu am iubi pe Dumnezeu și nu am căuta Împărăția Sa în care să ne alăturăm. Grijile lumești ne moleșesc puterea de a disprețui lucrarea diavolului. Devenim înțelegători cu aceasta, găsim circumstanțe atenuante. Nu o putem disprețui fiindcă noi înșine punem adesea umărul la ea prin cultivarea falselor necesități care ne aduc griji peste griji și ne țin înrobiți unei apăsătoare îngrijorări perpetue. Mintea nu ne mai ajută fiindcă, în situația aceasta, e forțată să nu își recunoască dreptul de a condamna lucrarea demonică a grijilor și, prin urmare, își incapacitează puterea de a lua deciziile virtuoase.
     
  • Retragerea, în felurite forme și grade, din lume este pauza de care avem nevoie pentru a de dezintoxica mintea, simțurile și emoțiile.

  • Pe măsură ce ne limpezim mintea, simțurile și emoțiile trăim în tot mai mare măsură dragostea lucrătoare, plină de rîvnă. Aceasta aduce discernămîntul și echilibrul minții.

        Cred că pentru paragrafele 20 și 21 e potrivit să recitim capitolul 2 din Epistola                          sobornicească a Sf. Ap. Iacov:

  • 1.   Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei.
  • 2.  Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară,
  • 3.  Iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele,
  • 4.  N-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene?
  • 5.  Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc?
  • 6.   Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi?
  • 7.   Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi?
  • 8. Dacă, într-adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", bine faceţi;
  • 9.  Iar de căutaţi la faţa omului, faceţi păcat şi legea vă osândeşte ca pe nişte călcători de lege.
  • 10.  Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile.
  • 11.  Căci Cel ce a zis: "Să nu săvârşeşti adulter", a zis şi: "Să nu ucizi". Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege.
  • 12.   Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii.
  • 13.  Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.
  • 14.  Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
  • 15.   Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
  • 16.  Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
  • 17.   Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
  • 18.   Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
  • 19.   Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.
  • 20.   Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?

____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 317