Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (IV)

 

4. Căci El a tăiat cel dintâi calea acesteia (filosofiei) cu viața Sa, arătîndu-ne o vieţuire curată şi ţinîndu-Şi pururea sufletul mai presus de patimile trupeşti, iar mai pe urmă neprețuindu-l nici pe acesta, cînd mântuirea oamenilor plănuită de El I-a cerut moartea. 

El a învăţat prin acestea că cel ce şi-a ales să filosofeze drept trebuie să lepede toate cele plăcute ale vieţii şi să stăpînească cu putere peste osteneli şi patimi, neprețuind trupul, ba să nu mai aibă nici sufletul în cinste (Fapte 20,24) ci şi pe acesta să fie gata să-l dea, cînd ar trebui să-l lepede pentru dovedirea virtuţii. 

Iar această purtare, preluînd-o, au imitat-o Sfinţii Apostoli, lepădîndu-se de viață, îndată ce au fost chemaţi; şi părăsind ţară, neam şi tot ce aveau, s-au strămutat îndată la viaţa aspră şi ostenitoare, trecînd prin toate greutăţile. 

Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecînd în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii, mai pe urmă au înfruntat chiar şi moartea, urmînd întru toate Învăţătorului şi lăsîndu-ne prin viaţa lor chipul celei mai bune purtări.(Evr 11,37) 

Dar deoarece creştinii, care toţi sunt datori să-şi zugrăvească viaţa lor după acest chip, sau n-au vrut, sau au slăbit in voinţa de a-l imita, au rămas numai puțini care au putut să se ridice mai presus de turburările lumeşti şi să fugă de zarva oraşelor.

Aceştia, ieşind afară din învălmăşeală, au îmbrăţişat viaţa singuratică, făcîndu-se icoana virtuţii apostolice. 

În loc de cîştiguri, ei au ales sărăcia pentru a nu fi împrăştiaţi; în loc de hrană măestrit gătită, au preţuit mai mult pe cea simplă, din pricina răscolirii patimilor, împlinind trebuinţa trupului cu hrana întîmplătoare. Dispreţuind veştmintele moi şi peste trebuinţă, ca pe-o născocire a moleşirii omeneşti, s-au folosit de îmbrăcăminte simplă şi nebătătoare la ochi atîta cît era de neapărată nevoie pentru trup. 

Socotind că e lucru neînţelept ca, părăsind grija celor cereşti, să-şi ocupe mintea cu cele de jos şi cu cele proprii dobitoacelor, n-au cunoscut lumea, fiind în afară de patimile omeneşti. Nu era între ei vreunul care să aibă mai multe decît altul, şi vreunul care să aibă mai puţine decât celalalt, vreunul care să judece şi vreunul care să fie judecat.

5. Căci fiecare avea ca judecător nepărtinitor conştiinţa sa. Nu era unul bogat, iar altul sărac, nici nu se sfîrşea unul de foame, ca altul să se spargă de sătul; căci dărnicia celor ce aveau de prisos împlinea trebuinţa celor lipsiţi.

Erau toţi deopotrivă şi aveau aceleaşi drepturi, cei mai de frunte amestecîndu-se de bună voie cu cei mai smeriţi şi în felul acesta fiind scoasă afară inegalitatea.

Mai bine zis, nu erau nici atunci toţi deopotrivă, căci rîvna celor ce se sileau să se smerească mai mult susţinea şi atunci inegalitatea, precum o susţine acum nebunia celor ce se iau la întrecere care să fie mai slăvit. 

Era scoasă afară pisma; 

era izgonită ponegrirea; 

fusese pusă pe fugă slava deşartă;

era omorîtă mândria; 

erau împrăştiate toate pricinile de vrajbă. 

Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice, neprimind nici în vis nălucirile lor, pentru că dintru început s-au lepădat cu hotărîre de amintirea lor, ridicîndu-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.

Scurt vorbind, erau sfeşnice ce luminau în întuneric, stele nerătăcitoare, care străluceau în noaptea cea fără lumină a vieţii, faruri ale limanurilor, neclintite de furtună, arătînd tuturor cu uşurinţă cum să scape nevătămaţi de năvala patimilor.(1)

Cugetare:

• „cel ce şi-a ales să filosofeze drept” este acela care a ales ca filosofia să fie relevantă prin perenitate. Dacă filosofăm fără Hristos, o putem face fascinant, putem atrage interes sau chiar admirație dar nu putem să ne folosim deplin de o filosofie sau un sistem filosofic care nu are împlinirea perenității, a țelului veșnic.
   
• Filosofia este generatoarea civilizației, a culturii și a cultului. Cînd gîndurile oamenilor se alătură și se pun cap la cap creează sisteme de gîndire, acestea sînt ițele pe care se țese civilizația. 
  
  
• Înțelegînd acest lucru realizăm importanța filosofiei în Hristos, sau- cum ne învață sfîntul Nil- a imitării modului în care Hristos a filosofat - a tăiat cale în filosofie, a generat civilizație, cultură și cult.
  
  
• Ortodoxia este civilizația, cultura și cultul generată de filosofie care îl imită pe Hristos.
  
  
• Citind scrierile sfinților Părinți întîlnim conceptul de imitare repetat cu insistență și mereu în același înțeles, ca metodă de a învăța a trăi ca Sfinții Apostoli deplinătatea vieții în Hristos. 
  
  
• Am convingerea că meditația (meleti- μελέτη) asupra conceptului de imitare, a importanței sale în dezvoltarea umană și în preocupările omului antic și medieval este mereu urmată de răsplată spirituală.
  
  
• Vă invit să revedeți și ca scris anterior despre imitație și mimă.
  
  
• „Iar această purtare, preluînd-o, au imitat-o Sfinţii Apostoli, lepădîndu-se de viață, îndată ce au fost chemaţi; şi părăsind ţară, neam şi tot ce aveau, s-au strămutat îndată la viaţa aspră şi ostenitoare, trecînd prin toate greutăţile. 
  
  
• Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecînd în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii, mai pe urmă au înfruntat chiar şi moartea, urmînd întru toate Învăţătorului şi lăsîndu-ne prin viaţa lor chipul celei mai bune purtări.(Evr 11,37) ”
  
  
• Rostim atît de des în timpul rugăciunilor noastre „și într-una sfîntă, sobornicească și apostolească Biserică” crezînd adesea că aceasta semnifică doar că avem o doctrină autentică descendentă din învățăturile Sfinților Apostoli.
  
  
• Iată că sfîntul Nil Ascetul ne învață mai mult. A avea credință apostolică înseamnă a practica imitarea lui Hristos în același fel în care au făcut-o Apostolii. 
  
  
• Care sînt principalele caracteristici ale ortodoxiei apostolești? 

    1* „îndată ce au fost chemați”- amînarea de a transpune în viață învățăturile credinței noastre nu este o trăsătură apostolică. 

Urmarea neîntîrziată a lui Hristos este vizibilă și în Evanghelii. (Matei 4, 20 si 22). 

În timpul vieții noastre, Hristos ne cheamă la mărturisire apostolică. Acum o face prin Sfinții Părinți și duhovnicii noștri. Această neîntîrziere de a pune în viață chemarea hristică este caracteristica fundamentală a fiului și a fiicei duhovnicesc(i).

Așa cum Hristos, văzîndu-i pe viitorii apostoli i-a chemat și nu i-a obligat să îi audă chemarea sau să-l urmeze, așa duhovnicii noștri ne cheamă la trăirea ortodoxiei prin îndrumările și recomandările lor. Faptul că nu ne încalcă libertatea și nu folosesc constrîngeri nu înseamnă nici că obligativitatea de a practica ceea ce ne învață ei este opțională și nici măcar că putem amîna punerea în rînduiala recomandată de duhovnici . 

Ortodoxia noastră începe să devină apostolică dacă înțelegem trebuința neapărată de a trăi în rînduiala la care am fost chemați de Hristos prin duhovnicii noștri și importanța de a face acest lucru „de îndată”. 

    2* asumarea responsabilă a tuturor asprimilor care decurg din adoptarea schimbării vieții în acord cu chemarea hristică. 

„Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecând în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii,”- în această descriere nu vedem împlinirea vreunei condiții de succes și fericire postulate de omul contemporan, dimpotrivă. 

remarcat că deși sfîntul Nil ne învață să imităm pe Hristos și pe sfinți, nu spune că apostolii mimau că erau strîmtorați și imitau sărăcia și necazurile ci că au trăit realmente asemenea zile. 

De asemenea nu spune că aceștia căutau să-și provoace singur necazuri și sărăcie prin dezordine și iresponsabilitate sau că le cultivau fățarnic ci înțelegem că toate asperitățile pe care le putem gîndi nu i-au oprit de la a trăi valorile hristice și că au ales simplitatea.

Astfel și cei următori apostolilor- sfinții- au stabilit coordonate de viață dictate de alegerea liberă a simplificării vieții trupești în vederea aprofundării și îmbogățirii celei spirituale:

   # în loc de câştiguri, ei au ales sărăcia[..]; 

   # în loc de hrană măiestrit gătită, au preţuit mai mult pe cea simplă [...]

   # dispreţuind veșmintele moi şi peste trebuinţă,[...] s-au folosit de îmbrăcăminte simplă şi nebătătoare la ochi atâta cât era de neapărată nevoie pentru trup. 

    3* capacitatea de a închina integral viața lor acestei chemări. „au înfruntat chiar şi moartea”. A înfrunta este atitudinea care ține înaintea noastră ceva ostil. Nu este coliziunea și nici confruntarea cu acel ceva ostil. Observați structurile în+fruntare (de la in= în și frons= înainte, în față, frunte din latină) și con+fruntare (de la con= cu împreună + frons). 

Nu și-au căutat moartea dar s-au pregătit să o înfrunte și chiar au făcut așa cînd Dumnezeu a rînduit acest lucru.

• „Căci fiecare avea ca judecător nepărtinitor conştiinţa sa.”
  
  
• Conștiința de care ne vorbește Sfîntul este capacitatea de a cunoaște calitatea gîndurilor, cuvintelor și faptelor proprii.  
  
  
• Există în cazul acestei noțiuni cîteva aspecte care sînt de folos. Acest cuvînt care vine din latinescul „conscĭentĭa , ae, f. conscio,” e format din prefixul con - folosit pentru a sugera unire, punerea laolaltă a mai multor obiecte și „scĭo , īvi, ītum,” = a și. El traduce în latină cuvîntul folosit de sfînt în greaca vremii, anume „συνείδησις , εως, ἡ,- sineidesis” care are prefixul sin- împreună și oida- a ști, a fi adus la cunoștință (συν- (siun-) +‎ οἶδα (oida).
  
  
  
• Am fi tentați să folosim pentru traducerea în română „conștiință- cum este, în opinia noastră corect, dar și „discernămînt” - o alegere nu chiar potrivită.
  
  
• Diferență care ne interesează este că prin termenul „conștiință” sugerăm unirea cunoștințelor în vederea contemplării calității lor. Conștiința contemplă și expune natura celor contemplate cu o fidelitate dependentă de puritatea cei. 
  
  
• O imagine simplistă care a putea reprezenta adecvat lucrarea conștiinței ar fi aceea că pe fiecare gînd, vorbă, emoție sau faptă conștiința ar pune un indicator, cu cît e obiectul mai corespunzător moralei care susține conștiință, cu atît indicatorul este mai intens. Desigur conștiința ar putea face acest lucru tot mai desăvîrșit pe măsură ce ea însăși este transparentă față de Lumina care generează morale.
  
  
  
• Pe de altă parte, cuvîntul „discernămînt” vine din dis- (“a despărți, a diviza”) +‎ cernō (“vedere, deosebire”) sesizează dacă gîndul, cuvîntul, fapta, emoția se află în acord cu valorile moralei, ia în calcul indicatorul pus de conștiință și le trece ca prin sită. Da, „cerno” - „cernere” a dat în română „a cerne” cu înțelesul de a alege printr-o sită.
  
  
  
• Așadar, conștiință creează motivația obiectivă de a păstra morala. Pe măsura înaintării în despătimire ea este tot mai fidelă.
  
  
  
• Discernămîntul, însă, împins de motivația conștiinței pune în operă libertatea (puterea) de  alegere oprind cele neadecvate.
  
  
• Lucrul acesta îl sesizăm la începutul capului 5 pentru că după ce aflăm că fiecare dintre creștinii apostolici avea ca judecător propria conștiință ne este adus la cunoștință felul în care această conștiință conduce alegerile de viețuire: eradicarea sărăciei prin împărțire, cultivarea unei egalități în îndatoriri și în acordarea respectului și cultivarea intensității de a practica cele ale credinței cu entuziasmul celor care se întrec, probabil în sporturi, pentru a fi lăudați. 
  
  
  
• Rezultatul acestui proces s-a văzut în stîrpirea invidiei, a ponegririi- a vorbirii de rău, a slavei deșarte, mîndriei precum și a oricăror cauze de dezbinare

• „Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice, neprimind nici în vis nălucirile lor, pentru că dintru început s'au lepădat cu hotărîre de amintirea lor, ridicându-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.”
  
  
• Viața este ceea ce mișcă trupul. 
  
  
  
• Pentru a se mișca, trupul avea nevoie de coordonate. Aceste coordonate sînt obținute prin culegerea datelor cu ajutorul simțurilor trupești.
  
  
• Este important să reținem: 

* viața mișcă trupul;

* mișcarea se definește în funcție de coordonate;

* coordonatele se obțin prin simțuri trupești;

• În Facerea întîlnim prima referire despre viață în versetul 20 al capitolului 1: „Apoi a zis Dumnezeu: "Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Și a fost așa.”
  
  
• Atît cuvîntul evreiesc נֶ֫פֶשׁ‎ - nefeș cît si cel grecesc ψυχή - psihe cuprind necesitatea prelucrării datelor culese prin simțuri. 
  
  
• Nu se folosesc pentru plante, ci doar pentru creatura simțitoare. 
  
  
• Amîndoi termenii sînt corelați mișcării aerului. 
  
  
• E posibil ca aceasta legătură cu mișcarea aerului (vîntul?) să se fi făcut legătura cu ceatura materialnică. 
  
  
• Moartea este despărțirea trupului de viață. Pierderea mișcării și a coordonatelor aduse de simțuri. Închiderea simțurilor.
  
  
• Lumina pătrunde în ochiul mort dar nu creează semnal. Nu trece de el. 
  
  
• Simțurile închise anulează semnificația lumii simțite de ele. La fel de bine ar putea ca acea lume să nu existe.
  
  
• Dar dacă am spus ca lumina nu crează semnal/semnificație în ochiul mort e bine sa ținem seama că același lucru este valabil și pentru ochiul viu cînd este expus la radiații electromagnetice (lumina este o radiație electromagnetică) din afara spectrului vizibil.
  
  
• Ceea ce nu înseamnă, în acest ultim caz, că acele radiații nu provoacă efecte (uv bronzează dar nu expune literele în întuneric), ci doar că nu creează semnal cu semnificatie.
  
  
• „Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice [..]” iată că despătimiții nu mai percep semnalele, imboldurile patimilor. 
  
  
• Oricît de puternice ar fi acestea. 
  
  
• Nu le simt. Lumea patimilor nu produce semnal și semnificație celui despătimit. Este ca și cum nu ar fi, deși lumea patimilor produce efecte pe care despătimitului i se dă să le poarte.
  
  
• Deci despătimiții sînt nesimtitori față de patimi dar nu nesimțiți față de cei pătimași.
  
  
• Despătimiții „ [...] neprimind nici în vis nălucirile lor (ale patimilor)[...]” ne arată că este cu putință să ne bucurăm de curăția desprinderii de patimi chiar și fără a face efortul de a cenzura activ imboldurile lor, fiindcă acestea nu au semnificație „ pentru că dintru început s'au lepădat cu hotărîre de amintirea lor”. 
  
  
• Visăm în somn adînc, în care simțurile noastre sînt închise.
  
  
• În lumea elină, somnul este fratele geamăn al morții. (în miturile eline Hypnos este geamănul lui Thanatos). 
  
  
• Capacitatea aceasta au dobîndit-o  „ridicându-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.”
  
  
• Nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi sînt necesare modului de viață ortodox (filocalic).
  
  
• Nu pot fi ortodox din cînd în cînd și nu mă pot despătimi începînd cu Vecernia de Duminică (slujită Sîmbătă seara) și terminînd cu Vecernia de Luni (slujită Duminică seara) așteptîndu-mă ca efectele dezastruoase ale patimilor mele să nu mai existe deși eu mă întorc la practicarea cu stăruință zilnică a patimilor.

__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 151-153

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (III)

 

3. Iar cîţi dintre Iudei cinsteau această viață — şi aceştia sunt nepoţi ai lui Ionadab, — primindu-i pe toţi cei ce voiau să vieţuiască astfel, îi introduceau în aceeași petrecere. Ei locuiau pururea în corturi, înfrînîndu-se de la vin şi de la toate cîte ţin de vieţuirea molatecă, ducînd o viață sărăcăcioasă şi măsurată după trebuinţele neapărate ale trupului. Se îndeletniceau în schimb foarte mult cu deprinderile morale şi stăruiau mult în contemplaţie. 

De aceea se numeau şi Esei, numele arătîndu-i că sunt înţelepţi. Simplu spunînd, ei  înfăptuiau scopul filosofiei lor, întrucît faptele lor nu erau în contrazicere cu făgăduinţele.

Dar care era folosul acestor lupte şi al nevoinţei lor ostenicioase, odată ce tăgăduiau pe Hristos, orînduitorul luptei?

Căci şi aceştia îşi pierdeau răsplata ostenelilor, tăgăduind pe împărţitorul răsplăţilor şi al vieţii celei adevărate. De aceea şi ei au căzut din filosofie.

Căci filosofia este împreunarea bunelor moravuri cu cunoştinţa despre Cel ce este. 

Din aceasta însă au căzut şi Iudeii şi Elinii, respingînd înţelepciunea venită din cer şi încercînd să filosofeze fără Hristos, singurul care a arătat cu fapta şi cu cuvîntul, adevărata filosofie.(1)

Cugetare: 

• În acest capitol vedem că pietatea onestă, pusă cu atenție in practică deși este lăudabilă nu trebuie lipsită de Hristos. 

• Dar, lucru foarte important, sîntem informați și cu privire la schimbarea perspectivei asupra filosofiei. În prezența lucrării universale de mîntuire a Domnului Hristos filosofia se maturizează și primește un sens nepieritor.

_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 152

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (II)

 

2. Au fost unii dintre ei, care nu s-au îngrijit câtuşi de puţin de fapte, fălindu-se că se îndeletnicesc cu filosofia speculativă. 

Astfel  unii umblau cu capul prin nouri, alţii explicau lucruri ce nu se pot dovedi, făgăduind că ştiu mărimea cerului, măsurile soarelui şi lucrările stelelor.

Uneori au încercat să grăiască şi despre Dumnezeu, pînă la care nici adevărul nu poate ajunge, iar socotinţa omenească e primejdioasă. Dar toţi au trăit mai necinstit ca porcii ce se tăvălesc în mocirlă. Iar dacă au fost şi unii cari s-au îndeletnicit cu viaţa practică, aceştia s-au făcut şi mai răi decît aceia, vînzînd ostenelele pentru slăviri şi laude. Căci de cele mai multe ori nu se osteneau netrebnicii pentru altceva decît pentru fală şi iubire de slavă, primind în schimbul unor astfel de osteneli o plată de nimic.

 Fiindcă a tăcea necontenit, a se hrăni cu iarbă, a-şi acoperi trupul cu haine zdrenţoase şi a vieţui închişi în butoi fără a aştepta nicio răsplată după moarte, întrece orice nebunie; precum nebunie este a primi răsplata pentru virtute în viaţa aceasta şi a te lua la întrecere pentru cununi de aici şi a purta o luptă necontenită, lipsită de adevăratele cununi, şi osteneli care nu aduc mai mult decît sudoarea.(1)

Cugetare:

• Sfîntul ne îndeamnă să nu ne risipim puterile, energia și timpul în activități care nu au semnificație pentru viața veșnică. Este lipsit de sens atît să ne pierdem în abstracții fără legătură concretă cu viață cît și a trăi ne impune rigori morale și comportamentale aparent justificabile sau altele de-a dreptul stranii. Cel care nu respectă trăirea practică a principiilor morale își risipesc viața, neavînd ca scop mîntuirea și cîștigarea vieții veșnice și mai lipsite de sens decît ei nu sînt decît aceia care pun în operă îndepărtarea de plăceri trecătoare tintind tot spre ce poate oferi lumea, nu înspre Împărăție. 

• Această învățătură are ca efect chiar repoziționarea noastră față de chestiunea mîntuirii. Realizăm că nu există secțiune a vieții pe care o trăiesc pe pămînt care să nu fie subortonată țelului veșnic. Dacă sînt elev sau student pot înțelege că activitățile mele educaționale sînt subordonate țelului de a mă despătimi, lumina, îndumnezei.
  
  
• De aceea, studentul care își modelează viața după cest principiu are motive mai puternice să fie prezent în procesul  educațional în mod treaz și activ. Nu amorțit de indispoziția care țîșnește din dorirea pătimasă de a face ce voiește indiferent de natura pătimașă sau nu a dorințelor sale.
  
  
• Tot astfel gîndim despre sarcinile de serviciu.
  
  
• Sau despre relațiile de familie, unde (mai ales recent) prezența fizică își diminuează mare parte din puterea semnificației sale iar cea rămasă este alterată de conflice care (în marea lor parte) par justificate.
  
  

__________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 151

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (I)

 

1. Mulţi dintre Elini şi nu puțini dintre Iudei s-au îndeletnicit cu filosofia.

Dar numai ucenicii lui Hristos au rîvnit adevărata înţelepciune; deoarece numai ei au avut ca învăţător înţelepciunea însăşi, care le-a arătat cu fapta petrecerea potrivită unei astfel de îndeletniciri.

Cei dintîi, asemenea celor ce joacă pe scenă o dramă, s-au împodobit cu o mască străină, luând un nume gol, deoarece erau lipsiţi de adevărata filosofie. Ei îşi arătau filosofia în togă, în barbă şi în toiag. Îngrijindu-se de trup, slujeau poftelor, ca unor stăpâne, fiind robii stomacului şi primind plăcerile de sub pântece ca pe un lucru al firii. Erau supuşi mîniei şi alergau după slavă; şi se aruncau asupra meselor strălucite, lihniţi ca nişte căţei. 

Ei nu ştiau că filosoful trebuie să fie înainte de toate liber şi mai ales să ocolească de-a se face rob patimilor, iubitor de argint şi stricător de case.

Căci faptul de a fi rob al oamenilor, poate nu aduce nicio vătămare celui ce viețuiește cu dreptate; dar cel ce se foloseşte de patimi, slujind plăcerilor ca unor stăpîne, şi atrage ruşine şi batjocură multă.(1)

Cugetare:

• Filosofia este iubirea înțelepciunii. Căutăm să ne apropiem de ceea ce iubim. 
  
  
• Dar cînd deformăm ceea ce iubim în funcție de limitele noastre nu mai putem descoperi obiectul iubirii noastre pentru că îl modelăm cum vrem noi.
  
  
• Acesta nu e un act de iubire, e o impunere a transformării, a adaptării la voința noastră. Așa este și cu filosofia. 
  
  
• Sfîntul nu combate filosofia ci filosofii care nevoind să pășească dincolo de ei și de limitele lor înlocuiesc înțelepciunea - σοφία- sofia- cu conținuturile limitate ale gîndirii lor. 
  
  
• Astfel ei sînt, într-adevăr, iubitori de ceea ce ei numesc „sofia” - înțelepciune, dar aceasta este doar expunerea gîndirii proprii, adică este identică cu ei înșiși. 
  
  
• De aceea ei se iubesc pe ei  înșelînd pe alții că sînt iubitori de înțelepciune.
  
  
• Înșelarea lor este complexă: deformează realitatea înțelepciunii; se înșeală pe ei înșiși; înșală pe alții să-i urmeze- să le iubească gîndirea ca și cum ar fi „sofia”.
  
  
• Teologia este filosofia care are modestia de a căuta înțelepciunea fără a-și propune să o înlocuiască.
  
  
• Teologul este filosoful care caută să deschidă limitele percepției simțurilor sale și ale minții sale înaintea înțelepciunii. El înțelege condiția sa limitată, caută și descoperă modalități prin care aceasta să fie depășită. Pe măsură ce limitele sale cad teologul pricepe mai multe (ne amintim că am discutat despre „a pricepe” ca despre verbul care exprimă legătura percepției cu înțelegerea). 
  
  
• De aceea teologia ajunge să descopere Înțelepciunea însăși care este Dumnezeu.

• Noi sîntem datori să cugetăm la faptul că:

# fiecare persoană care caută înțelepciunea este filosof.

# fiecare persoană care depășește limitele și are ca învățător Înțelepciunea Însăși este teolog.

# fiecare filosof sau teolog care înlocuiește Înțelepciunea cu gîndirea sa limitată trăiește o viața egocentrică deci nu este cu adevărat filosof și în nici un caz teolog.

________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 150