Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (VII)

 

8. Astăzi, îndată ce şi-a luat cineva această cuvioasă schimă, pînă încă nu şi-a spălat petele sufletului şi nu şi-a şters din cugetare întipăririle vechilor păcate, ci se desfată încă slobod în nălucirile  acestora şi pînă nu şi-a povăţuit moravurile după regula făgăduinţii, nici nu ştie care este scopul filosofiei celei după Dumnezeu, şi-a şi însuşit o poză fariseică, dîndu-se pe sine de ceva mare după înfăţişare.

El umblă în toate părţile, purtînd unelte al căror meşteşug nu l-a învăţat, şi făgăduieşte după înfăţişarea văzută o ştiinţă de care încă nu s-a atins nici cu vîrful buzelor, fiind stîncă în loc de liman,mormînt văruit în loc de biserică şi lup în loc de oaie, spre pierzarea celor amăgiţi de înfăţişarea lui. Căci cînd unii ca aceştia fugind din Mănăstiri, fiindcă nu vreau să ţină pravila vieţii, se  destrăbălează prin oraşe, atunci traşi în jos de trebuinţele pîntecelui, poartă, spre amăgirea  celor mulţi, chipul evlaviei, ca pe-o momeală. 

Ei primesc să facă toate la cîte-i sileşte trebuinţa trupului.

Căci nimic nu silniceşte pe om mai mult ca trebuinţa trupului, care născoceşte o ieşire iscusită din cele mai grele lipsuri, mai ales cînd se adaugă şi lenea, care face să sporească, în chip viclean,  puterea de născocire a gîndului. 

Slujesc aşadar aceştia pe la uşile celor bogaţi, nu mai puţin ca paraziţii şi aleargă prin pieţe după aceştia ca nişte robi, alungînd pe cei ce se apropie de dînşii. Împingând pe toţi la o parte, ei se silesc să le facă trecere uşoară acelora. 

Şi toate acestea le fac pentru mîncare, fiindcă nu s-au învăţat să-şi taie plăcerea de la mîncările gustoase, nici nu vor să poarte la brîu, ca Moise, cuiul care stinge trebuinţa. Căci dacă l-ar purta, ar cunoaşte că lăcomia este hotarul oricărei plăceri de mîncări, şi lucrurile întâmplătoare, împlinind trebuinţa trupului, acoperă urîţeniile poftei care nu trebuie să vie.(1)

Cugetare:

• Folosim des cuvîntul schimă. 

• Îl primim și îl folosim în relație aproape exclusivă cu condiția și statutul monastic. Adică „a luat schima monahală” înseamnă că a îmbrăcat haina călugărească, a îmbrățișat viața monahală.  Schima mică este, în contextul acesta schima vieții de obște, iar schima mare este primită (îndeobște) de sihaștri sau de bătrînii (avva) încercați. Schima pare să fi fost instituită în monahism odată cu Regulile Sf. Pahomie cel Mare și o mie de ani nu a cunoscut grade (schimă mică și schimă mare). Sfîntul Grigorie Palama chiar spune explicit că nu există schimă mică, schima, singura are este, e cea mare.
  
  
• Dar Biserica este un organism viu, care se adaptează fără să renunțe la identitate, în consecintă azi avem cele două feluri de schimă și rînduielile liturgice.
  
  
• Ca să înțelegem profund ce este schima e necesar (din nou) să apelăm la etimologie. 
  
  
• σχήμα - (citită schima sau schema) a dat în română pe lîngă „schimă” și cuvîntul „schemă” cu înțelesul pe care îl știm cu toți, anume de reprezentare simplificată, dar esențială.
  
  
• În greacă are sensuri foarte lămuritoare pornind de la cel de „formă” și „aspect” la „mimică (facială)”, cuprinzînd și înțelesuri ca: mod de a fi, de a se purta, fel (natură), pași de dans diagramă.
  
  
• În latină s-a tradus: „vestem” de la „vestis”= haină. Pentru că la latini actul îmbrăcatului are valențe culturale și simbolice. Îmbrăcatul la strămoșii latini este o asumare a identității și  a scopului prezenței într-un loc în anumit timp. Într-un fel se îmbrăcau strămoșii pentru o zi la plug, într-un fel pentru o zi la templu sau, mai tîrziu, la biserică sau pentru întîlnirea cu cei mai respectabili semeni. Așadar, vorba din popor  „nu haina face pe om” denunță nepotrivirea omului cu haina sa nu îndeamnă la renunțarea exigențelor cu privire la îmbrăcat așa cum este prea des folosită azi.
  
  
• De aceea a rămas în mentalul tuturor popoarelor latine (și nu doar) un cuvînt care înseamnă că cineva primește o putere, abilitate sau încredere - învestire.
  
  
• În concluzie, a lua schima înseamnă a îmbrăca un mod de viața care dă identitate și implică asumarea unor ținute morale, a unor obligații față de comunitate, a unor făgăduințe.
  
  
• Desigur, sfîntul se adresează aici în mod direct celor care au ales drumul monahismului. Toată lucrarea este scrisă cu gîndul la ei. 
  
  
• Acesta, însă, nu exclude poporul binecredincios. Vă amintiți, mai sus am stabilit că pentru Sfinții Părinți exigențele morale sînt aceleași atît pentru monahi cît și pentru popor. 
  
  
• Capitolul acesta este, însă mult mai direct țintit spre comportamente și atitudini monahale sau clericale decît spre cele mirenești, deși mirenii pot învăța din ele și le pot modela astfel încît să le fie de folos în mărturisirea publică și în viața profesională.
  
  
• Aflăm de aici importanța lucrării înspre sine, a exigențelor aplicate nouă înșine înainte de a ne aroga statutul de sfătuitori.
  
  
• Descoperim pericolul de a ne închipui că avem o viață duhovnicească și de a fi ipocriți prin copierea fățarnică a celor care sînt vrednici de urmat. Dacă insist și exagerez în aspecte precum: păr, barbă veșminte, priviri, ton, cuvinte alese astfel încît să fie remarcate, încăpățînări de a sluji într-un mod care mă scoate în evidență, atitudini exigente care șochează sau chiar scandalizează, toate centrate în jurul persoanei mele indică incapacitatea mea de a mă preocupa de lucrarea interioară, mînuirea unor unelte care mă depășesc și înșelarea fraților și surorilor mele prin promisiunea unei cunoașteri care îmi este straină și doar de suprafață. 
  
  
• De aceea mă numește sfîntul Nil:
  
  #stîncă în loc de liman - acea stîncă ascunsă sub ape care scufundă corabia celui neștiutor cînd crede că se îndreaptă spre loc păzit;
  
  #mormînt văruit în loc de biserică- în care intră neștiutorul încrezător că află Viața și găsește putreziciunea morții;
  
  #lup în loc de oaie - cînd acela care, deschizînd ocolul să se folosească de oaie, este sfîșiat de lupul (știutor) aflat la pîndă acolo;
  
  
• Aceasta se face, după părerea sfîntului, prin ademenirea promisiunilor amăgitoare de duhovnicie care nu au temelie în eforturile ce privesc persoana proprie.

• Și cei care sînt în lume pot cădea în aceeași ipocrizie și devin pentru familia lor, prietenii sau comunitatea din care fac parte tot: 

- stînci ucigașe ascunse în cale limpede, 

- putreziciuni în loc de Viață 

- lupi în loc de oi 

- prin arogarea unor discursuri publice nefundamentate pe trăirea proprie, maimuțărirea atributelor de duhovnici, diletantism teologic manifestat în foamea de a învăța și sfătui pe alții însoțită de disperarea de a posta public și a răspîndi ideile personale izvorîte din vieți abia atinse de asceza și exigențele morale ortodoxe.

• Se cunosc aceste persoane după viața lor: înlăturați de la Sfintele Taine,  își trădează ipocrizia prin faptul că sînt oscilanți între ortodoxia canonică și adunături de caterisiți și eretici stiliști sau pretinși mărturisitori de catacombe, politicieni cu discurs anti-politic, corporatiști cu discurs anti-corporatist, nationaliști cu limba română violată de englezisme inepte,  îmbuibați cu conturi pe fiecare rețea socială existentă online dar protestînd că le sînt folosite datele private, trăind în situații necanonice cu femei sau chiar mai rău în desfrînări ale urîciunii, în timp ce caută locul de de sus sau din capul mesei pentru a înșela pe cei încrezători cu păruta lor profunzime și duhovnicie și a-i arunca pe stînci, la lupi sau în mormintele putreziciunii.
  
  
• Și pentru ca nu cumva să fie treziți din delir se sfătuiesc cu vrăjmașul pentru a aduna în jurul lor doar acele cuvîntări care le confirmă bazaconiile (în sens tradițional, bazaconie= fărădelege). 
  
  
• Își dau respect între ei și-și acordă autoritate unul altuia ca de la un bețiv la altul. 

• Nu le pasă că împrăștie în ogorul ortodox cuvîntări sectante, idei și poziții ale fruntașilor eretici, că siluiesc cultura ortodoxă cu scîrnăvii produse în culturi care urăsc sfinții și pe Maica Domnului si care ne batjocoresc Sfînt Euharistie. 

• Nu le pasă că frămîntă în aluatul prescurii ortodoxe sudorile și lepădările murdare ale ideologiilor urii și dezbinării și se scandalizează cînd cei păziți de sfinții filocalici le refuză paharul otrăvit în loc de Sfînt Potir și frămîntătura necrescută și murdară în în loc de Sf. Agneț.

• Monahi, clerici și mireni înșelați de propria înșelăciune fiind putem ajunge să trăim o psihoză cu efecte spirituale devastatoare.

• Putem ajunge să ne disociem de realitatea trîndăviei duhovnicești în care ne scăldăm și să ne îmbătăm cu slava deșartă suptă din laudele celor pe care îi înșelăm. Ajungem să ne zicem că păcatele noastre nu sînt destul de grave încît să ne încleșteze gura și să ne motiveze spre trăirea simplă a ascezei morale ortodoxe. 
  
  
• Iar cînd vedem la lumina unui fulger sfînt realitatea ne „deprimăm” și iute căutăm să dăm vina pe alții pentru păcatele noastre.
  
  
• E greu cuvîntul sfîntului fiindcă dacă medităm la el și-l actualizăm, ne dăm seama pe ce lume trăim. Ne putem descoperi printre cei descriși și ne putem simți neîndreptățiți ca bețivul care se scandalizează și-l înjură lovindu-l pe cel care-l pune la adăpost și-l îngrijește.
  
  
• Dar bețivul se trezește și ține de el dacă vrea să-și depășească neputință și caută cu recunoștință ajutorul. 

• Și eu, dacă mă recunosc în cuvîntul actualizat al sfîntului, mă pot îndrepta lăsîndu-mă cu recunoștință în brațele sfinților filocalici.
  
  
• În legătură cu cele scrise mai sus, să ne amintim de părintele ascezei noastre - Marele Avva Antonie: 

„Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu vor să le asculte, dacă acestea vădesc nepriceperea lor, și vor ca toţi să fie ca ei.

La fel şi robii plăcerilor păcătoase se silesc șî sînt nerăbdători să-i arate pe toți ceilalţi, mai răi decât dînşii, căutînd să pară nevinovați în comnparație cu pe care îi arată plini de mulţimea relelor. 

Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: 

        - desfrânarea, 

        - mândria, 

        - căutarea lacomă a plăcerii,

         - mânia, 

        - neastâmpărarea limbii, 

        - furia, 

        - uciderea, 

        - tînguirea cîrcotașului nemultumitor, 

        - invidia,

        - lăcomia,

        -  rapacitatea,

        - autocompătimirea,

        - minciuna,

        - plăcerea,

        - lenea, 

        - întristarea din desconsiderarea de sine,

        - lașitatea, 

        - slăbiciunea închipuită, 

        - ura, 

        - predispoziția de a învinui pe alții, 

        - slăbiciunea voinței, 

        - rătăcirea (autoînșelarea),

        - ignoranța voită,

        - înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, 

        - sufletul acela se întinează şi se pierde.

Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.”

• La vreme sfîntului erau de recunoscut prin faptul simplu ca se fereau de parcursul și rînduiala vieții mănăstirești. Azi tot după semnul acesta îi cunoaștem: fug de asprimea vieții, aleg mănăstirile care le oferă oportunităti de putere, faimă sau îmbuibare ori, în cazul preoților, din viața (adesea boemă să o numim delicat) de student sar direct în posturi de fală în marile orașe fără a-și asuma o ucenicie jertfelnică într-o parohie săracă pentru un timp consistent. Aceștia, în scurt timp vînează posturi administrative și „împingînd pe toți la o parte” „slujesc [..] pe la ușile celor bogați, nu mai puțin ca paraziții și aleargă [...] după aceștia ca niște robi, alungînd pe cei ce se apropie de dînșii.”
  
  
• Aceste cuvinte grele ni le pune în față sfîntul Nil pentru a ne recunoaște dacă sîntem apucați de acest duh al trădării și a ne îndrepta. Și, cum spuneam, deși ele sînt nemijlocit adresate călugărilor și clerului ele pot fi și spre îndreptarea mirenilor căci problema aceasta a falsității și lipsei de ortodoxie autentică este de regăsit și în viața mirenească. Nici aici nu este îngăduit să fim falși, să ne prezentăm ca și cum am fi ortodocși cînd ne convine și apoi să fim oportuniști și înșelători.

___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 155

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (IV)

 

4. Căci El a tăiat cel dintâi calea acesteia (filosofiei) cu viața Sa, arătîndu-ne o vieţuire curată şi ţinîndu-Şi pururea sufletul mai presus de patimile trupeşti, iar mai pe urmă neprețuindu-l nici pe acesta, cînd mântuirea oamenilor plănuită de El I-a cerut moartea. 

El a învăţat prin acestea că cel ce şi-a ales să filosofeze drept trebuie să lepede toate cele plăcute ale vieţii şi să stăpînească cu putere peste osteneli şi patimi, neprețuind trupul, ba să nu mai aibă nici sufletul în cinste (Fapte 20,24) ci şi pe acesta să fie gata să-l dea, cînd ar trebui să-l lepede pentru dovedirea virtuţii. 

Iar această purtare, preluînd-o, au imitat-o Sfinţii Apostoli, lepădîndu-se de viață, îndată ce au fost chemaţi; şi părăsind ţară, neam şi tot ce aveau, s-au strămutat îndată la viaţa aspră şi ostenitoare, trecînd prin toate greutăţile. 

Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecînd în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii, mai pe urmă au înfruntat chiar şi moartea, urmînd întru toate Învăţătorului şi lăsîndu-ne prin viaţa lor chipul celei mai bune purtări.(Evr 11,37) 

Dar deoarece creştinii, care toţi sunt datori să-şi zugrăvească viaţa lor după acest chip, sau n-au vrut, sau au slăbit in voinţa de a-l imita, au rămas numai puțini care au putut să se ridice mai presus de turburările lumeşti şi să fugă de zarva oraşelor.

Aceştia, ieşind afară din învălmăşeală, au îmbrăţişat viaţa singuratică, făcîndu-se icoana virtuţii apostolice. 

În loc de cîştiguri, ei au ales sărăcia pentru a nu fi împrăştiaţi; în loc de hrană măestrit gătită, au preţuit mai mult pe cea simplă, din pricina răscolirii patimilor, împlinind trebuinţa trupului cu hrana întîmplătoare. Dispreţuind veştmintele moi şi peste trebuinţă, ca pe-o născocire a moleşirii omeneşti, s-au folosit de îmbrăcăminte simplă şi nebătătoare la ochi atîta cît era de neapărată nevoie pentru trup. 

Socotind că e lucru neînţelept ca, părăsind grija celor cereşti, să-şi ocupe mintea cu cele de jos şi cu cele proprii dobitoacelor, n-au cunoscut lumea, fiind în afară de patimile omeneşti. Nu era între ei vreunul care să aibă mai multe decît altul, şi vreunul care să aibă mai puţine decât celalalt, vreunul care să judece şi vreunul care să fie judecat.

5. Căci fiecare avea ca judecător nepărtinitor conştiinţa sa. Nu era unul bogat, iar altul sărac, nici nu se sfîrşea unul de foame, ca altul să se spargă de sătul; căci dărnicia celor ce aveau de prisos împlinea trebuinţa celor lipsiţi.

Erau toţi deopotrivă şi aveau aceleaşi drepturi, cei mai de frunte amestecîndu-se de bună voie cu cei mai smeriţi şi în felul acesta fiind scoasă afară inegalitatea.

Mai bine zis, nu erau nici atunci toţi deopotrivă, căci rîvna celor ce se sileau să se smerească mai mult susţinea şi atunci inegalitatea, precum o susţine acum nebunia celor ce se iau la întrecere care să fie mai slăvit. 

Era scoasă afară pisma; 

era izgonită ponegrirea; 

fusese pusă pe fugă slava deşartă;

era omorîtă mândria; 

erau împrăştiate toate pricinile de vrajbă. 

Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice, neprimind nici în vis nălucirile lor, pentru că dintru început s-au lepădat cu hotărîre de amintirea lor, ridicîndu-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.

Scurt vorbind, erau sfeşnice ce luminau în întuneric, stele nerătăcitoare, care străluceau în noaptea cea fără lumină a vieţii, faruri ale limanurilor, neclintite de furtună, arătînd tuturor cu uşurinţă cum să scape nevătămaţi de năvala patimilor.(1)

Cugetare:

• „cel ce şi-a ales să filosofeze drept” este acela care a ales ca filosofia să fie relevantă prin perenitate. Dacă filosofăm fără Hristos, o putem face fascinant, putem atrage interes sau chiar admirație dar nu putem să ne folosim deplin de o filosofie sau un sistem filosofic care nu are împlinirea perenității, a țelului veșnic.
   
• Filosofia este generatoarea civilizației, a culturii și a cultului. Cînd gîndurile oamenilor se alătură și se pun cap la cap creează sisteme de gîndire, acestea sînt ițele pe care se țese civilizația. 
  
  
• Înțelegînd acest lucru realizăm importanța filosofiei în Hristos, sau- cum ne învață sfîntul Nil- a imitării modului în care Hristos a filosofat - a tăiat cale în filosofie, a generat civilizație, cultură și cult.
  
  
• Ortodoxia este civilizația, cultura și cultul generată de filosofie care îl imită pe Hristos.
  
  
• Citind scrierile sfinților Părinți întîlnim conceptul de imitare repetat cu insistență și mereu în același înțeles, ca metodă de a învăța a trăi ca Sfinții Apostoli deplinătatea vieții în Hristos. 
  
  
• Am convingerea că meditația (meleti- μελέτη) asupra conceptului de imitare, a importanței sale în dezvoltarea umană și în preocupările omului antic și medieval este mereu urmată de răsplată spirituală.
  
  
• Vă invit să revedeți și ca scris anterior despre imitație și mimă.
  
  
• „Iar această purtare, preluînd-o, au imitat-o Sfinţii Apostoli, lepădîndu-se de viață, îndată ce au fost chemaţi; şi părăsind ţară, neam şi tot ce aveau, s-au strămutat îndată la viaţa aspră şi ostenitoare, trecînd prin toate greutăţile. 
  
  
• Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecînd în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii, mai pe urmă au înfruntat chiar şi moartea, urmînd întru toate Învăţătorului şi lăsîndu-ne prin viaţa lor chipul celei mai bune purtări.(Evr 11,37) ”
  
  
• Rostim atît de des în timpul rugăciunilor noastre „și într-una sfîntă, sobornicească și apostolească Biserică” crezînd adesea că aceasta semnifică doar că avem o doctrină autentică descendentă din învățăturile Sfinților Apostoli.
  
  
• Iată că sfîntul Nil Ascetul ne învață mai mult. A avea credință apostolică înseamnă a practica imitarea lui Hristos în același fel în care au făcut-o Apostolii. 
  
  
• Care sînt principalele caracteristici ale ortodoxiei apostolești? 

    1* „îndată ce au fost chemați”- amînarea de a transpune în viață învățăturile credinței noastre nu este o trăsătură apostolică. 

Urmarea neîntîrziată a lui Hristos este vizibilă și în Evanghelii. (Matei 4, 20 si 22). 

În timpul vieții noastre, Hristos ne cheamă la mărturisire apostolică. Acum o face prin Sfinții Părinți și duhovnicii noștri. Această neîntîrziere de a pune în viață chemarea hristică este caracteristica fundamentală a fiului și a fiicei duhovnicesc(i).

Așa cum Hristos, văzîndu-i pe viitorii apostoli i-a chemat și nu i-a obligat să îi audă chemarea sau să-l urmeze, așa duhovnicii noștri ne cheamă la trăirea ortodoxiei prin îndrumările și recomandările lor. Faptul că nu ne încalcă libertatea și nu folosesc constrîngeri nu înseamnă nici că obligativitatea de a practica ceea ce ne învață ei este opțională și nici măcar că putem amîna punerea în rînduiala recomandată de duhovnici . 

Ortodoxia noastră începe să devină apostolică dacă înțelegem trebuința neapărată de a trăi în rînduiala la care am fost chemați de Hristos prin duhovnicii noștri și importanța de a face acest lucru „de îndată”. 

    2* asumarea responsabilă a tuturor asprimilor care decurg din adoptarea schimbării vieții în acord cu chemarea hristică. 

„Strîmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecând în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii,”- în această descriere nu vedem împlinirea vreunei condiții de succes și fericire postulate de omul contemporan, dimpotrivă. 

remarcat că deși sfîntul Nil ne învață să imităm pe Hristos și pe sfinți, nu spune că apostolii mimau că erau strîmtorați și imitau sărăcia și necazurile ci că au trăit realmente asemenea zile. 

De asemenea nu spune că aceștia căutau să-și provoace singur necazuri și sărăcie prin dezordine și iresponsabilitate sau că le cultivau fățarnic ci înțelegem că toate asperitățile pe care le putem gîndi nu i-au oprit de la a trăi valorile hristice și că au ales simplitatea.

Astfel și cei următori apostolilor- sfinții- au stabilit coordonate de viață dictate de alegerea liberă a simplificării vieții trupești în vederea aprofundării și îmbogățirii celei spirituale:

   # în loc de câştiguri, ei au ales sărăcia[..]; 

   # în loc de hrană măiestrit gătită, au preţuit mai mult pe cea simplă [...]

   # dispreţuind veșmintele moi şi peste trebuinţă,[...] s-au folosit de îmbrăcăminte simplă şi nebătătoare la ochi atâta cât era de neapărată nevoie pentru trup. 

    3* capacitatea de a închina integral viața lor acestei chemări. „au înfruntat chiar şi moartea”. A înfrunta este atitudinea care ține înaintea noastră ceva ostil. Nu este coliziunea și nici confruntarea cu acel ceva ostil. Observați structurile în+fruntare (de la in= în și frons= înainte, în față, frunte din latină) și con+fruntare (de la con= cu împreună + frons). 

Nu și-au căutat moartea dar s-au pregătit să o înfrunte și chiar au făcut așa cînd Dumnezeu a rînduit acest lucru.

• „Căci fiecare avea ca judecător nepărtinitor conştiinţa sa.”
  
  
• Conștiința de care ne vorbește Sfîntul este capacitatea de a cunoaște calitatea gîndurilor, cuvintelor și faptelor proprii.  
  
  
• Există în cazul acestei noțiuni cîteva aspecte care sînt de folos. Acest cuvînt care vine din latinescul „conscĭentĭa , ae, f. conscio,” e format din prefixul con - folosit pentru a sugera unire, punerea laolaltă a mai multor obiecte și „scĭo , īvi, ītum,” = a și. El traduce în latină cuvîntul folosit de sfînt în greaca vremii, anume „συνείδησις , εως, ἡ,- sineidesis” care are prefixul sin- împreună și oida- a ști, a fi adus la cunoștință (συν- (siun-) +‎ οἶδα (oida).
  
  
  
• Am fi tentați să folosim pentru traducerea în română „conștiință- cum este, în opinia noastră corect, dar și „discernămînt” - o alegere nu chiar potrivită.
  
  
• Diferență care ne interesează este că prin termenul „conștiință” sugerăm unirea cunoștințelor în vederea contemplării calității lor. Conștiința contemplă și expune natura celor contemplate cu o fidelitate dependentă de puritatea cei. 
  
  
• O imagine simplistă care a putea reprezenta adecvat lucrarea conștiinței ar fi aceea că pe fiecare gînd, vorbă, emoție sau faptă conștiința ar pune un indicator, cu cît e obiectul mai corespunzător moralei care susține conștiință, cu atît indicatorul este mai intens. Desigur conștiința ar putea face acest lucru tot mai desăvîrșit pe măsură ce ea însăși este transparentă față de Lumina care generează morale.
  
  
  
• Pe de altă parte, cuvîntul „discernămînt” vine din dis- (“a despărți, a diviza”) +‎ cernō (“vedere, deosebire”) sesizează dacă gîndul, cuvîntul, fapta, emoția se află în acord cu valorile moralei, ia în calcul indicatorul pus de conștiință și le trece ca prin sită. Da, „cerno” - „cernere” a dat în română „a cerne” cu înțelesul de a alege printr-o sită.
  
  
  
• Așadar, conștiință creează motivația obiectivă de a păstra morala. Pe măsura înaintării în despătimire ea este tot mai fidelă.
  
  
  
• Discernămîntul, însă, împins de motivația conștiinței pune în operă libertatea (puterea) de  alegere oprind cele neadecvate.
  
  
• Lucrul acesta îl sesizăm la începutul capului 5 pentru că după ce aflăm că fiecare dintre creștinii apostolici avea ca judecător propria conștiință ne este adus la cunoștință felul în care această conștiință conduce alegerile de viețuire: eradicarea sărăciei prin împărțire, cultivarea unei egalități în îndatoriri și în acordarea respectului și cultivarea intensității de a practica cele ale credinței cu entuziasmul celor care se întrec, probabil în sporturi, pentru a fi lăudați. 
  
  
  
• Rezultatul acestui proces s-a văzut în stîrpirea invidiei, a ponegririi- a vorbirii de rău, a slavei deșarte, mîndriei precum și a oricăror cauze de dezbinare

• „Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice, neprimind nici în vis nălucirile lor, pentru că dintru început s'au lepădat cu hotărîre de amintirea lor, ridicându-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.”
  
  
• Viața este ceea ce mișcă trupul. 
  
  
  
• Pentru a se mișca, trupul avea nevoie de coordonate. Aceste coordonate sînt obținute prin culegerea datelor cu ajutorul simțurilor trupești.
  
  
• Este important să reținem: 

* viața mișcă trupul;

* mișcarea se definește în funcție de coordonate;

* coordonatele se obțin prin simțuri trupești;

• În Facerea întîlnim prima referire despre viață în versetul 20 al capitolului 1: „Apoi a zis Dumnezeu: "Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Și a fost așa.”
  
  
• Atît cuvîntul evreiesc נֶ֫פֶשׁ‎ - nefeș cît si cel grecesc ψυχή - psihe cuprind necesitatea prelucrării datelor culese prin simțuri. 
  
  
• Nu se folosesc pentru plante, ci doar pentru creatura simțitoare. 
  
  
• Amîndoi termenii sînt corelați mișcării aerului. 
  
  
• E posibil ca aceasta legătură cu mișcarea aerului (vîntul?) să se fi făcut legătura cu ceatura materialnică. 
  
  
• Moartea este despărțirea trupului de viață. Pierderea mișcării și a coordonatelor aduse de simțuri. Închiderea simțurilor.
  
  
• Lumina pătrunde în ochiul mort dar nu creează semnal. Nu trece de el. 
  
  
• Simțurile închise anulează semnificația lumii simțite de ele. La fel de bine ar putea ca acea lume să nu existe.
  
  
• Dar dacă am spus ca lumina nu crează semnal/semnificație în ochiul mort e bine sa ținem seama că același lucru este valabil și pentru ochiul viu cînd este expus la radiații electromagnetice (lumina este o radiație electromagnetică) din afara spectrului vizibil.
  
  
• Ceea ce nu înseamnă, în acest ultim caz, că acele radiații nu provoacă efecte (uv bronzează dar nu expune literele în întuneric), ci doar că nu creează semnal cu semnificatie.
  
  
• „Căci erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai puternice [..]” iată că despătimiții nu mai percep semnalele, imboldurile patimilor. 
  
  
• Oricît de puternice ar fi acestea. 
  
  
• Nu le simt. Lumea patimilor nu produce semnal și semnificație celui despătimit. Este ca și cum nu ar fi, deși lumea patimilor produce efecte pe care despătimitului i se dă să le poarte.
  
  
• Deci despătimiții sînt nesimtitori față de patimi dar nu nesimțiți față de cei pătimași.
  
  
• Despătimiții „ [...] neprimind nici în vis nălucirile lor (ale patimilor)[...]” ne arată că este cu putință să ne bucurăm de curăția desprinderii de patimi chiar și fără a face efortul de a cenzura activ imboldurile lor, fiindcă acestea nu au semnificație „ pentru că dintru început s'au lepădat cu hotărîre de amintirea lor”. 
  
  
• Visăm în somn adînc, în care simțurile noastre sînt închise.
  
  
• În lumea elină, somnul este fratele geamăn al morții. (în miturile eline Hypnos este geamănul lui Thanatos). 
  
  
• Capacitatea aceasta au dobîndit-o  „ridicându-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi.”
  
  
• Nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi sînt necesare modului de viață ortodox (filocalic).
  
  
• Nu pot fi ortodox din cînd în cînd și nu mă pot despătimi începînd cu Vecernia de Duminică (slujită Sîmbătă seara) și terminînd cu Vecernia de Luni (slujită Duminică seara) așteptîndu-mă ca efectele dezastruoase ale patimilor mele să nu mai existe deși eu mă întorc la practicarea cu stăruință zilnică a patimilor.

__________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 151-153

Sfîntul Policarp - Îndemn la nădejde neîntreruptă și îndelungă răbdare în Hristos

 

VIII. 1. Neîntrerupt să ne ţinem dar neclintiţi de nădejdea noastră şi de chezașul dreptăţii noastre, care este Iisus Hristos, Cel care „ a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn,”, (I Pt 2,24) „Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Pt 2, 22), ci pentru noi a pătimit toate, pentru ca noi prin El să fim vii. 

VIII. 2. Să devenim dar cei ce imită răbdarea Sa şi, dacă vom suferi pentru numele Lui, să fim cei care să „ preamărească pe Dumnezeu” (1 Pt. 4, 16). Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut.(1)

Cugetare:

• Sf. Policarp ne învață să păstrăm neclintită, cu perseverență speranța noastră în Jertfa Mîntuitorului, care a pătimit pentru ca noi să fim vii.
  
  
• Mi se pare important să reținem că a fi viu în gîndirea patristică înseamnă a tăia legăturile patimilor și a ține cu perseverentă prezența virtuților. Acestea ne țin în viață prin prezența nemijlocită a Duhului Sfînt în lucrarea virtuților.

• Să devenim dar cei ce imită răbdarea Sa şi, dacă vom suferi pentru numele Lui, să fim cei care să „ preamărească pe Dumnezeu” (1 Pt. 4, 16). Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut.

• Din nou ne întîlnim cu ideea de „imitare”. Nouă, celor de azi, ne sună rău. Anticilor, însă, le părea o metodă viabilă și eficientă de a învăța un meșteșug, o meseria, o îndemînare. În procesul de învățare a unei meserii, a unei arte, ucenicul privea meșterul sau artistul cu multă atenție și se străduia să deprindă imitînd cît mai bine modul în care meșterul lucra. Apoi primea o sarcină simplă care trebuia să fie făcută imitînd ce i-a arătat meșterul să facă. După aceea primea sarcini din ce în ce mai complexe cu prilejul cărora el putea demonstra însușirea tehnicii meșterului. Tot prin imitarea acestuia. Abia după demonstrarea consolidării capacității sale de a imita tehnicile și procedurile maestrului i se permitea să  abordeze sarcinle într-o manieră personalizată. Niciodată această personalizare nu putea depăși limitele date de proprietățile și legile naturii muncii sale precum nici nu mai se putea numi urmaș al respectivului meșter dacă prin lucrarea sa nega lucrarea meșterului care l-a învățat. Mulți dintre noi am pierdut acest concept al relației meșter-ucenic și de aceea pentru trăitorii în această lume individualistă imitarea înseamnă falsificare. Nu putem accepta această limitare semantică în sistemul filocalic de gîndire și viață. Imitarea, pentru noi cei care căutăm un mod de viață patristic, este procesul din care fac parte ascultarea și supunerea smerită. La fel ca ucenicul care nu poate înțelege fiecare mișcare pe care o imită, dar poate participa la opera maestrului său și participarea sa este semnificativă și are sens, așa și noi imitînd lucrarea sfinților și, în realitatea cea mai înaltă, a dragostei lui Hristos, participăm la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Eu am fost ucenic în trei meserii. Mărturisesc că dacă nu mai practici o vreme meseria respectivă te trezești că dispare abordarea personală, dar ce revine cu ușurință și te întoarce la abilitatea de a practica în mod corect acea meserie este ceea ce ai deprins „furînd meserie” de la meșterul tău. Imitîndu-l pe acesta. Aceasta nu se ia niciodată de la tine. Dacă ai fost ucenic. Dacă ai fost om mîndru care a știut mai bine decît meșterul... asta e. La fel este în cele duhovnicești.
  
  
• Căci El ne-a dat această pildă prin sine Însuşi şi noi aceasta am crezut. Traducătorii au ales cuvinte precum „pildă” sau „exemplu” pentru a traduce ὐπογραμμὸν (hipogramon). Ne ajută să știm că este vorba despre o schiță care trebuie urmată, cum ar fi acele schițe pe care le dăm copiilor să le coloreze după indicații, iar ei, abia pe măsură ce colorează conform indicațiilor disting ce înfățișează desenul. Sau e foaie pe care sînt scrise literele pentru ca urmărindu-le de foarte multe ori liniile, cel analfabet dă devină știutor de carte. Părerile personale ale analfabetului față de hipogrammon pot face viitorul scris al ucenicului neinteligibil. Deci după toată munca sa el nu va putea citi sau scrie într-un fel înțeles de alții. Rămîne, deci, analfabet. Dar unul cu pretenții de literat și care poate crede cu aroganță că nenumărații scriitori și cititori dinaintea lui și care îi sînt contemporani sînt analfabeți neputînd citi scrisul său deformat.

• Pildă ar fi traducerea ideală dacă am mai ști semantica acestui cuvînt în întregime. Pildă e din maghiară unde înseamnă copie perfectă, model de urmat, și chiar problemă de matematică de rezolvat (desigur, cu respectarea regulilor și a enunțului). În ce privește limba română contemporană, MDA2 (2010) și alte multe dicționare restrîng semantic acestui cuvînt la „anecdotă, fabulă cu caracter religios sau/ și moralizator. 
  
  
• De fapt, cu excepția referințelor la scris, desen sau matematică, semantica reală a acestui cuvînt indică (încă și acum) o utilizare mai frecventă în înțelesul de model, învățătură de urmat. Iar în plan secundar (arhaizat cu voi, în opinia mea) apare sensul de izvod de icoană. 

______________

1) Sfîntul Policarp, Episcopul Smirnei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 74