duminică, martie 21, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (V)

 



    16. Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întîi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrîurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. 

    Căci numai cînd ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strîmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pămîntească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvîrşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică. „Căci dragostea desăvîrşită, zice, scoate afară frica”. (I In 4,18)

    Dar de amîndouă au parte numai drepţii, care lucrează virtuţile cu ajutorul Duhului Sfînt. De aceea zice Scriptura într-un loc: „Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui” (Ps 33, 9); iar în alt loc: „Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui”.(Ps 30, 25Prin acestea învăţăm limpede că frica de Dumnezeu este proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s-a zis, pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor curăţiţi, în care nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfînt. Căci s-a zis: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.”(Ps 62, 8).

    17. Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut  de  murdărie,  nu  simt  lucrarea  leacului:  dar  după ce  sunt curățate, simt  lucrarea  leacului, ajungînd prin  el la tămăduirea desăvârşită. Aşa şi  sufletul: cîtă vreme e  neîngrijit şi  acoperit  în întregime  de  lepra voluptăţii, nu  poate simţi  frica  lui Dumnezeu, chiar  dacă  i-ar  vesti  cineva  neîncetat  judecata  înfricoşătoare  şi  aspră  a lui  Dumnezeu. Dar  cînd  începe  să  se  curăţească  cu  multă luare  aminte, simte  frica  lui  Dumnezeu  ca  pe  un  leac adevărat al vieţii, care mustrîndu-l, îl arde ca într-un foc  fără durere. Pe  urmă, curăţindu-se treptat, ajunge  la curăţirea  desăvârşită, sporind  în dragoste  pe  măsură ce  se micşorează  frica din  el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvîrşită, în care, cum am  zis,  nu  mai este  frică, ci  nepătimirea deplină, produsă  de  slava lui  Dumnezeu. Să  avem  deci  ca  laudă  neîncetată,  mai presus de  toate  laudele, întâi  frica lui Dumnezeu, apoi dragostea, care  este plinirea legii desăvârşirii  în  Hristos.


Cugetare:

  • Învățăm de la sfinți că teama de Dumnezeu este o trăsătură dobîndită de cei care vor cu tărie să cultive virtuțile. Această trăsătură deschide omului capacitatea de a iubi din toată inima pe Dumnezeu prin faptul că, prin ea iubirea practică a lui Dumnezeu devine prioritate. Ea devine cea mai mare grijă. Cîtă vreme am alte griji înainte de aceea că aș putea să mă comport nevrednic de Dumnezeul meu nu voi avea de ce să părăsesc tocmai acele fapte, conduite și atitudini care generează grijile mele. Mă tem de consecințele lor mai mult decît de răceala pe care o pun între mine și Dumnezeu prin lucrarea concretă și perseverentă a patimilor. De aceea trăiesc „dragostea lucrătoare”  doar aceia care se curăță activ și se lasă modelați de temerea de Dumnezeu. Însăși temerea de Dumnezeu se obține în urma părăsirii grijilor pămîntești. Acestea, laolaltă cu ceea ce le generează, afectează capacitatea noastră de a ne lăsa pătrunși de luminarea Duhului Sfînt. Ele constituie „grosimea pămîntească” care ne face insensibili la dragostea desăvîrșită. Dumnezeu revarsă neîncetat dragostea sa în deplinătatea ei asupra noastră, însă această „grosime” insensibilă ne împiedică să o simțim, în afara unei minime măsuri. Această minimă măsură este acea prezență a iubirii lui Dumnezeu pentru lume care nu poate fi stinsă de nimic, fiind mărturia care străbate istoria pînă la Parusie.

  • De aceea temerea de Dumnezeu este necunoscută celor care nu se curățesc activ și cotidian de împătimiri și de urmările lor. Frica de Dumnezeu este unealta pe care o pot instrumenta „drepții care se încă se curățesc”. Aceștia sînt aceia dintre noi care, nefiind încă liberi de toate urmările împătimirilor, duc perseverent o viață de curățire. Teama care îi vizitează nu aduce paralizia terorii ci semnele de neconfundat ale dragostei. Ca atunci cînd iubim pe cineva atît de mult încît ne este frică să îi aducem vreo supărare. Nu de frica pedepsei, ci de cea a înstrăinării și a răcelii care o însoțește. Odată cu creșterea sensibilității la dragostea dumnezeiască ne lăsăm pătrunși de lumina ei care înlătură tocmai acele fapte, conduite și atitudini care ne țineau legați de patimi și, în mod firesc, frica de Dumnezeu se revelează ca ceea ce a fost mereu, anume dragoste. Astfel nu o mai simțim ca frică, devine elan și cunoștință dată de discernămînt.

  • Patimile ne rănesc sufletele. Să ne gîndim la situația unor robi care sînt, adesea zilnic, răniți în diferite locuri ale trupului. Rănile acestea s-ar adînci mereu, s-ar infecta des și s-ar agrava. Ei nu ar putea trăi bucuroși sub apăsarea atîtor răni. Le-ar fi greu să uite de dureri și să trăiască deplin, cu toată puterea lor emoțională, cu deplină implicare alături de cei iubiți. Iar cînd ar fi eliberați de situațiile care i-au rănit repetitiv și timp îndelungat ar avea nevoie de o perioadă semnificativă pentru a li se închide rănile. Apoi de mult mai mult timp să li se închidă rănile sufletești dobîndite în timpul agresiunilor constante. Între ele un loc însemnat l-ar avea culpa de a colabora uneori cu agresorul, chiar de a fraterniza cu el în anumite situații. 

  • Patimile rănesc. Ne rănesc zilnic, ani de zile. Uneori colaborăm cu stăpînii împătimitori, alteori ne alăturăm lor pînă într-atît încît devenim extensia lor și înrobim pe alții. Ne găsim plăcere în zgîndărirea rănilor patimilor. Știm că suferim dar încă ne mai mințim în fel și chip înnobilîndu-ne neputința. Pe măsură ce ne bălăcărim în patimi devenim tot mai insensibili la lumina dragostei dumnezeiești și la lucrarea Duhului Sfînt. Și așa cum am urla de durere și am fugi de medicul care ne-ar curăța rănile infectate și învechite, fugim cu groază de disconfortul produs de învățăturile, rînduielile și practicile despătimitoare cu care cîte un asistent al Doctorului Sufletelor încearcă să ne curețe de „lepra voluptății”. Dar cînd începem să ne vindecăm realizăm cu groază pericolul în care am fost și ne refugiem în brațele iubirii de Dumnezeu.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 316

marți, martie 09, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (IV)

 

   


    11. Cuvîntul   duhovnicesc   păstrează    sufletul    celui    ce-l   grăieşte   pururea   neiubitor   de   slavă   deşartă.    Căci    mîngîind  toate   părţile   sufletului   prin   simţirea  inimii,  îl  face  să   nu   mai   aibă   trebuinţă   de   slava   de la   oameni.   De  aceea   îi  păzeşte  pururea  cugetarea  fără  năluciri,  pre-făcînd-o  întreagă  în  dragoste  de  Dumnezeu.   Dar  cuvîntul  înţelepciunii  lumeşti  îl  îndeamnă   pe  om  pururea   spre  iubirea  de  slavă.   Căci   neputînd   mângîia  şi  satisface   pe   cei   ce-l  grăesc,   prin  experienţa   simţirii,   le  dăruieşte  plăcerea  laudelor,   fiind  el  însuşi   o  plăsmuire   a  oamenilor  iubitori  de  slavă.   Vom  cunoaşte  deci  fără  rătăcire  această  înrîurire  a  cuvîntului   lui  Dumnezeu,   dacă   vom   cheltui   ceasurile  cînd  nu  grăim,   în  tăcere  lipsită  de  griji   şi  în  pomenirea  fierbinte   a  lui  Dumnezeu. 

    12. Cel  ce  se   iubeşte   pe  sine,    nu  poate   iubi   pe   Dumnezeu.   Dar  cel  ce   nu  se  iubeşte   pe  sine,   din   pricina  bogăţiei   covîrşitoare   a  iubirii  lui  Dumnezeu,  Îl   iubeşte   pe   Dumnezeu,   fiindcă   unul   ca   acesta   nu   caută   niciodată  slava  sa,   ci  pe  a  lui  Dumnezeu.  Căci  cel  ce  se  iubeşte  pe  sine  caută  slava  sa.   Iar  cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu,  iubeşte  slava  Celui  ce  l-a  făcut  pe  el.   Fiindcă   e   propriu   sufletului  simţitor  şi  iubitor  de  Dumnezeu  să  caute  pe  de  o  parte  pururea   slava  lui  Dumnezeu  în  toate  poruncile  pe  cari  le  împlineşte,  iar  pe  de  alta  să  se  desfăteze  întru  smerenia  sa.   Căci  lui  Dumnezeu   I  se  cuvine  slavă,  pentru  măreţia   Lui,   iar  omului  smerenie,   ca   prin  ea  să  ajungem  să  fim  ai  lui  Dumnezeu.   De  vom  face  aceasta  şi  noi,   bucurîndu-ne   întocmai   ca   Sfîntul   Ioan   Botezătorul  de  slava  Domnului,   vom  începe   să  zicem  neîncetat:  „Acesta   trebue   să  crească,   iar  noi  să  ne  micşorăm".

13.   Ştiu  pe   cineva,   care   iubeşte   aşa   de   mult  pe  Dumnezeu,   plîngînd  totuşi  că   nu-l  poate  iubi   cît  vrea,  încît  sufletul  lui  este  necontenit   într-o   astfel   de  dorinţă  fierbinte,  că  Dumnezeu  se  slăveşte  în  el,    iar  el  este  ca  şi  când  n'ar  fi.  Despre  sine  nu  ştie  ce  valoare  are,   iar   laudele  cuvintelor  nu-l  îndulcesc.    Căci  din  multa  dorire  a  smereniei  nu-şi   cunoaşte   vrednicia  sa,    ci  slujeşte  lui  Dumnezeu  după  rînduiala  preoţilor.   Iar  din  multa  iubire  de  Dumnezeu  îşi  ascunde   amintirea  vredniciei,  îngropînd  cu   smerenie  undeva  în  adîncul  dragostei   de  Dumnezeu  lauda   ce  i  se   cuvine   din   pricina    acestei   vrednicii,    ca    să-şi  pară  în   cugetarea  sa  totdeauna   o  slugă  netrebnică,  fiind  cu  totul    străin   de   vrednicia  sa,    prin   dorul   după   smerenie.    Acest  lucru   suntem  datori   să-l   facem  şi  noi,  fugind  de  orice  cinste  şi  slavă,  pentru  covîrşitoarea  bogăţie   a   dragostei  Domnului,  care  ne-a   iubit  aşa  de  mult  pe  noi.

14.   Cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu  întru simţirea inimii,    acela  este   cunoscut  de  El.    Căci   în   măsura   în   care  primeşte    cineva  în  simţirea  sufletului  dragostea  lui  Dumnezeu,  în  aceeaşi  măsură  ajunge  în  dragostea lui Dumnezeu.   De  aceea  unul  ca  acesta  nu  încetează  să  se  dorească  după  lumina  cunoştinţei  cu   o  dragoste  aşa  de  puternică,   încât  să-şi  simtă  topindu-se   pînă  şi  tăria  oaselor,  ne  mai  ştiindu-se  pe  sine,   ci  fiind  prefăcut  întreg  de  dragostea   lui  Dumnezeu.   De  unul   ca  acesta   putem   spune  şi  că  este   în   viaţa  aceasta  şi  că  nu  este.   Căci   petrecînd  în  trupul  său,    călătoreşte,    datorită   dragostei,   afară  din  el,   mişcîndu-se    necontenit   s-a  lipit   de   Dumnezeu   prin   puterea   neslăbită   a   unui  mare  dor,   ca  unul  ce  a  ieşit  odată  pentru  totdeauna  din  iubirea   de  sine  pentru  dragostea  de Dumnezeu:  „Căci  dacă  ne-am   ieşit  din  minte,   zice,  este  pentru  Dumnezeu,  iar  de  suntem   cu   mintea  întreagă,  este  pentru   voi.

15. Cînd  începe   cineva   să  simtă   cu   îmbelşugare   dragostea  lui  Dumnezeu,  începe  să  iubească  şi  pe  aproapele   întru   simţirea   duhului.    Şi   aceasta   este   dragostea   despre  care  grăiesc  toate  Sfintele  Scripturi.   Căci  prietenia  după  trup  se  desface  foarte  uşor  când  se  găseşte  o  cît  de    mică  pricină.   Pentru că  nu  a  fost   legată  cu   simţirea   duhului.   Dar  în  sufletul   ce  stă  sub   înrîurirea  lui  Dumnezeu,   chiar  dacă  s-ar  întâmpla  să  se  producă  vreo   supărare,   totuşi  legătura  dragostei  nu  se  desface  dintr-însul.  Căci  aprinzîndu-se  pe  sine  însuşi   din  nou  de  focul  dragostei  lui  Dumnezeu,   îndată   revine  iarăşi  la  starea  cea  bună  şi cu  multă  bucurie  primeşte  dragostea  aproapelui,  chiar  dacă   a  fost  ocărît  sau  păgubit  mult  de  către  acela.  Pentru că  acest   suflet   topeşte  în   dulceaţa   lui  Dumnezeu  amărăciunea   iscată   de  gîlceavă.

Cugetare:

  • „Pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu” o facem în forma cea mai la îndemnînă, cea mai veche, cea mai atestată dar cea mai smerită prin „Doamne miluiește” dar nu numai. Rămîna ca fiecare dintre noi să facem această pomenire în ascultarea dată de duhovnicii noștri. E de reținut că fără „pomenirea  fierbinte   a  lui  Dumnezeu” ne cheltuim timpul fără rost, ne ținem atenția împrăștiată spre griji lumești și refuzăm accesul la bucuriile duhovnicești.

  • Paragraful al doisprezecelea este chiar în opoziție mai explicită cu „înțelepciunile” comune azi în „coaching”, „dezvoltare personală”, „leadeship”, „parenting” și alte zone ale psihologiei aplicate.

  • Al treisprezecelea și al paisprezecelea paragraf ne ajută să înțelegem mai bine felul în care se traiește în plan personal această stare.

  • Paragraful 15 este, în opinia mea, unul dintre cele mai frumoase cu privire la dragostea și prietenia între credincioși. Explică simplu și profund care este structura de rezistență a aproprierii dintre cei credincioși. Te iubesc, pe tine, semenul meu, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu prin tine. Prietenia cu tine îmbinată de simțirea Duhului este sprijinul ascensiunii noastre duhovnicești. De aceea nu poate fi lovită decisiv de căderile noastre în păcate. Eu știu că sînt păcătos, tu știi că ești păcătos, dar eu mă uit la lucrarea virtuților tale și nu vreau ca păcatele mele să-i devină impediment. De aceea nu mă pot lipsi de priveliștea lui Dumnezeu prezent în virtuțile prietenilor mei.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 314-315

marți, martie 02, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (III)

 


7. Cuvîntul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atît de mult se lărgeşte prin vederi, cît vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvînta. Căci nimic nu e mai sărac decît cugetarea care, stînd afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.

8. Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfîntului Duh să nu înceapă a cuvînta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rînduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întîi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întîi din roade.

9. Atît înţelepciunea, cît şi cunoştinţa, cît şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfînt. Fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul (1 Cor. XII, 7 ş. u.). Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvînteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă, şi înţelepciune în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei prin dragoste. Fiindcă cea dintîi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua, prin cuvînt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă cînd lipsesc cu desăvîrşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu care o dă.

10. Cînd facultatea impulsivă (mînia) a sufletului se porneşte împotriva patimilor, trebuie să ştii că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar cînd vede cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la linişte fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mişcat de dragostea cuvintelor, asigurînd însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minţii. Căci până nu se smereşte cineva foarte prin dispreţuirea de sine, nu poate grăi despre măreţia lui Dumnezeu.(1)


Cugetare:

         Sublinieri la paragrafele 7 și 8

  • Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.

  • Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade.

  • Se cuvine să ne străduim personal a cunoaște dulceața dragostei dumnezeiești înainte de a vorbi despre Dumnezeu. Există necesitatea de a ne scălda în belșugul luminii dragostei dumnezeiești fără a ne preocupa ( în acel moment) de propovăduire. Atunci atenției ființei noastre se cuvine să îi îngăduim a fi răpită în totalitate în contemplare și meditație. Dar există o vreme cuvenită în care găsim o potrivită adecvare a discursului către cei care au nevoie și atunci mărturisim. Această condiție aduce conținuturile luminoase (noemele = noimele) ale gîndurilor și cuvintelor care izvorăsc din ele.


         Sublinieri la paragrafele 8, 9 și 10
  • Nu putem să ne asumăm propovăduirea dacă nu sîntem luminați, dar nici dacă fiind luminați nu am reușit să ne smerim înțelegerea prin ajustare la puterile celor ( încă) neluminați.

  • Lucrarea Duhului Sfînt este adaptată la noi și la ceea ce se întîmplă pe lîngă noi, ceea ce nu înseamnă divizarea lucrării Duhului Sfînt sau deformarea ei. Nu toți sînt apți pentru aceeași lucrare. Unii au trăire, dar nu au cuvînt de mărturisire, alții au și trăire și cuvînt. Nu mereu e potrivit să cuvîntăm ( nici măcar cele sfinte), există momente de luptă interioară în care e bine să prețuim tăcerea. Adesea acestea sînt semnalate prin mobilizarea impulsului de combatere hotărîtă a patimilor. Acest impuls devine patima mîniei cînd este deturnat de la scopul, vigoarea și ținta sa. Smerenia ne asigură folosirea corectă a acestui impuls și face posibilă persectiva neînșelată asupra măreției lui Dumnezeu. Fără să fi avut vederea neînșelată a măreției lui Dumnezeu predica (mărturisirea) noastră e mai degrabă șovăitoare, slabă.

         Sublinieri la încheierea paragrafului 10: „Căci   până   nu   se   smereşte  cineva  foarte                             prin  dispreţuirea  de   sine,    nu   poate   grăi   despre  măreţia  lui  Dumnezeu”
  • Sfinții Părinți au ales o cale revelată care să ducă la virtute și la restaurarea ființei nu o cale făurită de om care să ducă la împăcare confortabilă cu sine  prin mecanisme de autoacceptare, adaptare și apărare. Această cale ne este prezentată de cei care au parcurs-o, de Sfinții Părinți, cu sinceritate și cu încredere în capacitatea noastră de a primi învățătura și de a o adapta fără a o denatura. Sfîntul Diadoh al Foticeii afirmă fără menanjamente că dacă cineva nu se smerește foarte tare folosindu-se de disprețuirea de sine nu poate vorbi despre măreția lui Dumnezeu. Disprețul de sine este motivația care activează lucrarea smereniei. Fără intensitatea acestei declansări smerenia rămîne un concept filosofic identificabil în multe sisteme morale  sub varii forme.  Smerenia, activată astfel,  e un instrument foarte puternic în mistica ortodoxă. Este asemenea daltei în mîna sculptorului. Așa cum lemnul ori piatra prezentată sculptorului este de aceeași natură cu viitoare operă dar se definește prin forme străine de estetica sculpturii, noi ne autodefinim și ne recunoaștem în forme străine de opera și voința dumnezeiască. Disprețul de sine este forță care respingînd formele naturii căzute dorește a fi subiectul unei schimbări pe care nu o înțelege deplin si pînă la capăt. În simbolica menționată, disprețul de sine este forța care ar duce lemnul sau piatra în atelierul scupltorului pentru a-i fi  îndepărtat materialul care nu e în concortdanță cu viziunea artistului. Cărăușul acesta nu înțelege întru totul viziunea meșterului dar are încredere în capacitatea lui. Odată realizată această prezentare în fața meșterului se petrece o etapă de decizie, în care materialul va fi folosit în conformitate cu calitățile sale: sculptură de sine, stîlp sau grindă sculptată ori structură de rezistență cu rol estetic redus. Fiecare după chemarea sa.(1 Cor. 12, 11) Abia acum lucrarea de dăltuire începe să înlăture tot ce este în plus și nimic mai mult. Așa este și această lucrare mistică descrisă de Sf. Diadoh, disprețul de sine ( sub forma realismului dat de concluzia că fiind păcătos nu am discernămînt curat, emoții limpezi si atenția îndreptată spre ceea ce trebuie) îngăduie ca Dumnezeu să lucreze cu dalta umilinței (smereniei) asupra mea în conformitate cu misiunea care mi-e încredințată de El.

  • Ceea ce Sfinții Părinți numesc „dispreț de sine” este un concept pozitiv diferit de „înjosirea de sine” produsă de patimi. Disprețul de sine este o poziționare realistă față de sine care permite nu doar o evaluare corectă a parcursului spre virtute dar și înlătură pericolul de acceptare a stării de „căldicel”, de compromis, în ascensiunea către Împărăție. Așadar diprețul de sine este o poziționare critică atentă la sine folosind evaluări descendente din virtuți și produce o mobilizarea a mea în direcția îmbunătățirii. 

  • În contrast absolut este înjosirea de sine care e o stare demobilizantă, ce îmi aduce gîndul că nu sînt în stare, nu pot face, sînt incapabil să lucrez binele.  Înjosirea de sine ste un ingredient al căderii în întristare și deznădejde. Din fericire cele două sînt ușor de deosebit tocmai prin diferență menționată, cîtă vreme disprețul de sine mă impulsionează să vreau mai bine, înjosirea de sine mă descurajează și mă afundă în mlașina disperării.
  • Avînd mințile îmbibate cu concepte străine de înțelesurile filocalice ne revoltăm adesea împotriva unor concepte de smerenie predicate de Părinți pe care le înțelegem ca fiind exagerări care produc atacuri la starea interioară de bine. 

  • Această coliziune este posibilă doar din cauza loialității noastre față de abordări intelectualiste în dauna practicii asceticii ortodoxe. Odată ce cunoaștem bucuriile duhovnicești nu mai găsim apetisante satisfacțiile date de abordări intelectuale sau emoționale străine. 

  • De aceea învățături lumești despre stima de sine și bucuriile mîndriei realizărilor lumeșți devin incapabile să se prezinte ( cum o făceau în mod înșelător) ca stări de bine.

_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312