luni, august 30, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XX)

 



21. Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia, şi viața liniştită mai slăvită decît mulţimea aurului. Cîţi bogaţi nu erau în vremea aceea, care gîndeau lucru mare despre slava lor, dar au fost acoperiţi de tăcere şi daţi uitării, pe cînd minunea celui fără slavă e cîntată pînă azi, şi amintirea celui ce locuia în pustie le e scumpă tuturor. Căci este propriu virtuţii să fie lăudată şi să-şi răspîndească faima, care-i vesteşte frumuseţile. Să încetăm de a ne mai hrăni ca vitele, ca să cîştigăm destoinicia păstorului; să părăsim negustoria blestemată, ca să cîştigăm mărgăritarul de mult preţ; să fugim de lucrarea pămîntului, care răsare spini şi mărăcini, ca să ne facem lucrători şi păzitori ai Raiului. Să aruncăm tot şi să alegem viaţa liniştită, ca să ruşinăm pe cei ce ne hulesc acum, învinuindu-ne de cîştig. 

Căci nimic nu ruşinează pe cei ce ne ocărăsc, ca îndreptarea cu blîndeţe a celor huliţi. Schimbarea celor huliţi se preface în ruşine pentru cei cari hulesc.

Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor; ruşine cu adevărat, pentru care suntem luaţi în rîs de toţi, pe drept cuvînt. Astăzi, îndată ce a intrat cineva în viața monahicească şi a învăţat felurile nevoinței, cum să se roage adică şi cînd, şi care este felul de trai, se face îndată învăţător pentru lucrurile pe care nu le-a învăţat; şi începe să atragă ucenici cu grămada, avînd el însuşi încă lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai mult, cu cît socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete. Căci acestea au lipsă mai întîi de curăţirea vechilor întinăciuni, pe urmă de multă luare aminte ca să primească întipăririle învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi închipuie că nu mai e nimic altceva decît nevoinţa trupească, cum va îndrepta purtările celor supuşi? Cum va preschimba pe cei stăpîniţi de un obicei rău? Cum va ajuta celor războiţi de patimi, necunoscînd cîtuşi de puţin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile primite în război, cîtă vreme el însuşi zace de răni şi are lipsă de legături?(1)



Cugetare:

  • În timpul vieții lumești, datorită limitelor trupești ale minților noastre, avem nevoie să măsurăm în unități pentru a evalua progresul.

  • Chiar și fuga după avuție este o formă dezorientată a nevoii de a înainta, a urca, a progresa. De aceea în lumea de azi, și de mereu, au trăit oameni care au avut averi ce ar fi hrănit multă vreme popoare întregi și cu toate acestea ei nu s-au oprit vreodată din acumularea bogățiilor.

  • Despre cei mai mulți nici nu mai știm, despre alții vom uita.

  • Însă odată cu realizarea limpezirii duhovnicești ne dumirim și înțelegem că viața liniștită este precursoarea vieții eterne în bucuria Domnului. 

  • Liniștirea devine cea mai de preț achiziție fiindcă în liniște, auzind pe Dumnezeu, cunoaștem fericitea nesfîrșită ca intensitate și durată, fericirea liberă de susținerea trupească.

  • Trupul, cum știm, are rolul lui de nelipsit, dar nu ar trebui să ne dorim să trăim într-o buclă de consum: efort, cîștig, hrănire/reîncărcare, efort, cîștig... 

  • Într-o asemenea buclă, fără orizont deschis, trăiesc animalele fiindcă viața lor este mereu pentru acum, fără nevoia ascensiunii spirituale. Simplitatea lor este creată de Dumnezeu să ne fie sprijin și totodată să ne fie ținte ale drăgăstoasei îngrijiri.

  • Ele și lumea întreagă constituie mijloacele prin care omul extinde sfințenia dragostei și bucuria Duhului pînă în străfundurile materialității.

  • Dar noi tînjim după progres, dorim ascensiunea, căutăm nesfîrșita intensitate a iubirii și de aceea ne îndeamnă sfîntul să nu fim asemenea vitelor ci asemenea păstorului.

  • Adică să părăsim lucrările făcute de dragul cîștigului material și să cultivăm cîștigul spiritual.

  • Datorită aceste nevoi cultivăm uneori conceptul care spune că trebuie să iubim profesia pe care o facem. 

  • În realitate, viața de fiecare zi, dovedește că în orice profesie ar fi cineva și oricîtă pasiune ar avea, pe măsură ce trece timpul, va aduna suficient de multe experiențe și interacțiuni nefericite încît să nu mai poată spune că are pasiunea începutului. 

  • Dar dacă profesia aceea îngăduie aceluia să cultive deziderate superioare să crească în viața sa, ea ramîne mereu proaspătă, mereu atractivă fiindcă devine parte din înduhovnicirea sa. 

  • Din meserie de dragul cîștigului (bani, prestigiu, putere etc) devine lucrare  a Raiului și păzitoare a drumului spre Împărăție.

  • Lucrarea noastră spirituală în societate nu poate fi denigrată dacă ea produce roadele așteptate, anume trăirea virtuților.

  • Putem îndrepta pe cineva spre trăirea virtuților doar trăind noi înșine virtuțile și, în consecință, îndreptînd pe alții cu blîndețe, adică avînd exact acea strategie care exploatează abilitățile date de virtuți.

  • Aceasta lucrare face de rușine pe oricine ne-ar denigra.

  • Dar impostura este considerată de Sfinții Părinți a fi un păcat care sabotează Biserica și înarmează dușmanii ei. 

  • A vorbi despre îndreptare fără a practica îndreptarea este impostură spirituală și este lucru de rușine.

  • De aceea există incompatibilitați între exigențele necesare oferirii de ajutor sufletesc și multimea nesfîrșită de impostori care (în cel mai bun caz în urma unor studii universitare în domeniu) fac terapii emoționale, ghidare de conștiință, dezvoltare personală, parenting, leadership, meditație ghidată, consiliere de cuplu ș.a.m.d. 

  • Dar dacă este tristă și periculoasă această situație, în care jurnaliști nefericiți îi învață pe alții cum să fie fericiți, avocați falimentari îi învață pe alții cum să conducă firme, ingineri mecanici îi învață pe alții cum să fie sănătoși respingînd medicina, economiste fără copii sau cu copii cu vîrste de o cifră îi învață pe alții cum să-și crească copilul pentru a fi adultul perfect, cu atît mai mult este tulburător ca acest tip de impostură să fie practicat de noi, cei care am ales să urmăm sfinților. 

  • Graba de a „mărturisi” și de a „propovădui” înainte de a trece prin încercările ascultării are ca motiv patima slavei deșarte și nu iubirea de Dumnezeu și de semeni.

  • La un anumit moment impostura nu își mai ascunde chipul și începe să scoată la vedere împătimirile.

  • Așa cum s-a întîmplat de multe ori și chiar aproape de noi, relativ recent, cînd un preot care din studenție a cultivat o imagine de harismatic, a fost intoxicat de otrava imposturii sale și, practicînd meditație orientală și tehnici energetice și de respirație din păgînismul hindus pentru a-și spori „harismele” a ajuns bătaia de joc a vrăjmașului. Întîi l-a făcut să se creadă tămăduitor și să identifice versete biblice care vorbeau despre  „harismele” sale, apoi l-a tăvălit în patul unei femei pe care o spovedea, și în urma îndepărtării sale din Biserica Ortodoxă canonică a primit grad administrativ superior și o cruce mare de agățat la gît într-o biserică necanonică formată din caterisiți.

  • Dar să nu ne imaginăm că doar preoților li se aplică avertismentul împotriva imposturii moral-duhovnicești.

  • Se aplică și fraților și surorilor ortodoxe care insistă fie sfătoși și insistenți cu ceea ce li se pare lor a fi spiritual fără a-și verifica propria ținută morală, fără a trece încercarea ascultării de duhovnic pînă la primirea binecuvîntării de a mărturisi.

  • Atunci cine poate mărturisi?

  • Semnul de nezdruncinat este dat de compatibilitatea integrală a mesajului mărturisirii cu conceptele filocalice (patristice).

  • Mărturisirea nu are voie să fie originală ci trebuie să fie alcătuită din învățăturile sfinților părinți a căror trudă ascetică și teologică a ridicat Biserica Sinoadelor Ecumenice.

  • Atunci ei mărturisesc iar cel ce mărturisește este doar traducătorul lor pentru mintile semenilor săi.

  • Mesajul lor îl curăță și pe mărturisitor precum îndreaptă pe cei ce-l ascultă fiindcă este mesajul minților despătimite și străluminate.


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 165








duminică, august 29, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIX)

 




20. Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sîrguinţa noastră,  știind că Dumnezeu ţine cîrma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum vrea? 

Dar la neputinţe, se va zice, trupul are nevoie de mîngîieri. 

Dar cu cît e mai bine să murim, decît să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? 

Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încît să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. 

În orice caz nu-i va lipsi Celui ce este izvorul mîntuirii şi al înţelepciunii priceperea de a ne mîntui. 

Bine este aşa dar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. 

Căci cred că este lucru uşor pentru cei ce vor, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, avînd destulă mîngîiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi cîştigul celor care au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor de după ei chipul unei vieţuiri desăvîrşite, care va fi înălţarea lor. 

Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele şi au locuit între pietre şi s-au făcut ca nişte porumbiţe singuratice. 

Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii; şi s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele cei îmbrăcaţi în haine de mătasă, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau, deşi erau protivnice obiceiului lor. Căci dorul după viaţa virtuoasă tăia simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strîmtorare.(1)



Cugetare:

  • Faptul că noi credem, asemenea Părinților, că „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor și pe toate le poartă” este principiul care, pătrunzînd pînă la noimele (sensurile fundamentale, rațiunile profunde ale) vieții, ne face să trăim această viață trecătoare cu bucuria vieții nesfîrșite.

  • Crezînd că Dumnezeu este la cîrmă, nu ne sperie puternicii lumii și nu sîntem momiți de intrigile lor spre a risipi timpul încredințat nouă.

  • Această convingere patristică este departe de a fi o letargie social-politică fiind o altă construcție decît celelalte. 

  • Acțiunile ortodocșilor care au acest concept patristic sînt construite dinspre fundamentul interior al sinelui, dinspre noimele și conceptele proprii, la valori, virtuți, atitudini și comportamente care sînt curățate dinspre sine spre comunitate. 

  • În contrast, toate edificiile social-politice care nu sînt izvorîte din acest principiu  sînt fie unele care ridică pretenții altora, fie unele care dezactivează prezența socială a celui implicat.

  • Chiar și în neputințe (adică în situații care depășesc puterea noastră de a le rezolva cum ar fi unele boli, robiile, războaiele, dezastrele etc) ortodoxul nu poate fi zdrobit dacă a cultivat principiul „Dumnezeu ține cîrma lucrurilor”. 

  • Știm că acest lucru nu este utopic pentru că am cunoscut ortodocșii închisorilor comuniste cărora le-a fost, exact cu scrie sfîntul Nil, mai bine să moară decît să facă ceva din cele care nu ar fi putut fi duse împreună cu făgăduința nemuririi la Tronul dumnezeiesc.

  • Acum sîntem chemați noi să cultivăm acest principiu.

  •  El se cultivă ca rugăciunea legată de respirație, ca rugăciunea perpetuă. 

  • La fiecare expirație știu că de Dumnezeu care pe toate le cîrmuiește ține ca eu să mai inspir odată. 

  • De aceea strigătul interior „Doamne…” vine de la sine și nu mai este discurs ci a devenit fundamentul rațiunii mele (noimă, noemă).

  • Încordarea coordonată cu finețe a trupului meu, necesară inspirației, este însoțită de chemarea interioară a Stăpînului și urmată de relaxarea la fel de fin coordonată a trupului necesară expirației însoțită de unicul gînd care mă limpezește spre cîștigarea transparenței mele față de Lumina dumnezeiască- anume „miluiește”. Acum, adesea, trupul simte că este nevoie și de o finală încordare pentru a expira tot aerul.

  • Și din nou, de la sine, fără efort impus, cred că Dumnezeu este cîrmuitorul vieții mele și rostesc iară „Doamne…”, umplîndu-mi trupul de cele de nelipsit.

  • Aceste succesiuni de încordări și relaxări ale trupului sînt simetrice cu înțelesuri duhovnicești: este nevoie de încordare duhovnicească pentru a ne pune înaintea Domnului, dar nu haotică ci clar coordonată. Însă așa cum respirația este un proces majoritar autonom care se desfășoară fără atenție discursivă (nu ne spunem: acum încord mușchii cutiei toracice asistați de secțiunea superioară a mușchilor trapez pentru ca prin extensia ei să inspir) și efortul duhovnicesc este menit să cîștige autonomie și, la fel ca respirația, doar în anumite solicitări să devină centrul nemijlocit al atenției. Asemenea, la expirație relaxarea trupului este simetrică lăsării în voia milei dumnezeiești căci mila Lui este nimic altceva decît dragostea lui activă. Dar uneori, ca la expirație, un mic efort este necesar pentru a desăvîrși lucrarea.

  • Așa vine adevărata percepție de sine, transparența care mă face să fiu una cu Dumnezeu și care îmi rezolvă tulburările și nefericirile.

  • Așa reușim să ne dăm seama că neputințele și necazurile noastre sînt instrumentele cu care Cîrmaciul ne pilotează în apele vieții tulburate de felul în care noi, căzuți din har cum sîntem, ne folosim libertatea.

  • Prin trăirea acestui principiu, de la noimă la purtare (noime, concepte, valori, virtuți, atitudini și comportamente) putem „să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi.”

  • Dar sfîntul ne atrage atenția că acest lucru este ușor doar pentru cei care vor. 

  • E fundamental să vrem. 

  • Dumnezeu nu cîrmuiește pe cei care vor să se cîrmuiască după mințile lor neluminate. Pentru că Atotputernicia lui Dumnezeu are puterea și voia să se oprească la hotarul libertății fiecăruia, din pricina dragostei Sale.
     
  • Dragostea Sfintei Treimi este străjerul libertății noastre.

  • De aceea este înscris în suflet și în trup că trebuie să vrem liber fericirea sfinților.

  • Acest lucru este dovedit și de știința de azi. După vîrstele creșterii trupești nu se mai crează noi căi neuronale- fundamentele minții trupești decît dacă:

            1. vrem

            2. acționăm stăruitor în direcția dorită.

  • În cele din urmă, sfîntul ne învață să nu fugim noi după lume ci să ne trăim valorile fără a le răni cu influențele nestăpînite ale societății. Calea retragerii din cetate are două fațete, una a retragerii concrete, a fugii din orașe și sate în munți, pustiuri, păduri și pietre și celalaltă a retragerii din vălmășagul comunităților de idei mai mari și mai diverse (simbolizate de orașe) sau mai mici și relativ uniforme (simbolizate de sate). 

  • Amîndouă au ca rost dezvoltarea insului în sinceritatea trăirilor în raport cu valorile absolute și nu cu aprecierea sau dezaprobarea celor care nu înțeleg conceptele ortodoxe.

  • Și cînd Dumnezeu (despre care știm că se află la cîrmă) vede că cineva a ajuns la limpezirea ce lasă Lumina să se rostească în gînduri, cuvinte și fapte, orașele si satele pleacă în pelerinaje să caute luminarea aceea.

  • Astfel, cei luminați de trăirea Părinților, nu-și risipesc respirațiile cu cei care nu vor schimbarea minții, căci aceia nu au căutare și, prin urmare, nu-și asumă disconfortul care separă căutătorii de Dumnezeu de căutătorii de slavă deșartă și de idei la modă.

  • Așa se întîmplă că ne putem regăsi între cei care ne lipsim de folosul unei persoane, fie preot, călugăr, maică sau dintre mireni, pentru că sita efortului căutării ne-a separat de grîu și ne-am ținut cu pleava.



____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 164





sâmbătă, august 28, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XVIII)

 



19. Iar acestea le-au săvîrşit, fiindcă s-au hotărît să trăiască numai pentru suflet, lepădînd trupul şi toate trebuinţele trupului. 

Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic, i-a înălţat peste toţi. 

Căci au ales mai bine să părăsească trupul şi să se izbăvească de viața în trup, decît să trădeze cinstea virtuţii, sau să linguşească pe vreunul dintre cei ce au de toate, din pricina vreunei trebuinţe trupeşti. 

Noi însă, cînd ne aflăm în vreo trebuinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte căţei, cari mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a cîştiga ceea ce rîvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor, a căror virtute zicem că ne-am hotărît să o urmăm. 

A venit odată la Elisei, Neeman, căpetenia armatei din Siria, aducînd cu el multe daruri. Ce a făcut Prorocul? I-a slujit aceluia? I-a alergat înainte? Oare nu i-a arătat ce trebuie să facă pentru pricina pentru care venise, printr-o slugă, neprimindu-l nici măcar să-l vadă, ca să nu se creadă că-i dă vindecarea pentru darurile aduse?(4 Regi 5.1)

Iar acestea s-au spus nu ca să învăţăm a ne face trufaşi, ci ca să nu linguşim pentru vreo trebuinţă trupească pe cei ce se îngrijesc de lucrurile acelea, pe cari noi am primit porunca să le dispreţuim. 

Pentru ce aşadar, noi, părăsind scopul vieţuirii întru înţelepciune, ne îndeletnicim cu lucrarea pământului şi cu negustoria?

Ce ajutor mare aducem lui Dumnezeu, prin grijile noastre? Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura este o datorie obştească? Sîrguinţa omenească doar taie pămîntul şi aruncă seminţele. Dar Dumnezeu este Cel care, prin ploi una după alta, încolţeşte seminţele, făcîndu-le să-şi întindă rădăcinile prin găurelele pămîntului; răsare soarele, care încălzeşte pămîntul şi prin căldură cheamă plantele în sus; suflă în ele adieri potrivite cu vîrsta roadelor, pe cari le nutreşte, adiind la început cu suflări uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva seminţele să fie arse şi înăbușite de vînturi calde; iar pe urmă face să se coacă miezul lăptos al seminţii prin necontenite suflări în teaca seminţelor, întărind boaba prin flacăra  căldurii, iar hoaspelor dîndu-le vînturi la vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, osteneala omului s-a dovedit zadarnică şi silinţa noastră neputincioasă, nefiind pecetluită de darurile lui Dumnezeu.

Dar se întâmplă şi aceea că adeseori n-a lipsit nici una din acestea pentru desăvîrşirea rodului. Însă ploaia prea multă şi la vreme nepotrivită a stricat bucatele, fie pe cînd erau în spic, fie cînd erau adunate. Ba uneori se întâmplă că, chiar adunate în jitniţe, le strică viermele, răpindu-ţi-se, aşa zicînd, masa gătită de dinaintea gurii.(1)



Cugetare:

  • „Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic, i-a înălţat peste toţi. ”

  • Creștinismul ortodox nu este dezirabil în ingineria socială a lumii. 

  • „Pentru că, deși este trăit superficial de sute de milioane de oameni poate produce cîteva sute de mii de oameni care nu au nevoie de stat să le susțină traiul fiindcă se hrănesc frugal, se îmbracă simplu și nu risipesc.” - scriam acum cîțiva ani

  • „Trebuință” e cuvînt de origine slavonă - трѣба -trieba- și înseamnă necesitate. Noi am mai detaliat acest cuvînt în alte ocazii și ne este de folos să reținem și sensul lui de jertfă, ofrandă, sacrificiu. Să ne amintim că necesitățile obiective sînt acelea care sînt imposibil de evitat. Cuvîntul latinesc din care descinde cuvîntul nostru înseamnă chiar asta- ceva inevitabil-  ne- (nu) +‎ cessus (cedat, oferit, dat). De o necesitate nu ne putem lipsi în mod voluntar fără costuri grave, uneori letale. A respira este o necesitate, a bea apă, a te hrăni, a elimina materiile folosite din corp- de asemenea. Dar nu este o necesitate a bea vin, a mînca hălci după hălci, a ne bălăci într-o sexualitate alunecată din rost sau altele asemenea. 

  • Această calitate de necesitate o transferăm și unor obiceiuri care beneficiază de puterea libertății noastre. Alegem să le urmăm. De pildă, poftele au puterea de transforma o alegere într-o părută și înșelătoare necesitate. Ajungem să suferim cînd nu ne mai putem împlini vreo necesitate de acest tip cu o intensitate la fel de mare ca în cazul unei trebuințe obiective. Și lipsirea de trebuințele părute poate produce costuri grave și chiar letale dar acestea decurg mai ales din tulburarea interioară produsă de obișnuințele plăcerilor.

  • În practica noastră ortodoxă sîntem învățați să fim cumpătați clipă de clipă. Nu doar în ce priveşte mîncarea și băutura ci în toate aspectele vieții. 

  • Din nefericire adesea considerăm că această practică a cumpătării este una a negării, a abținerii și chiar a jertfirii plăcerilor pe altarul unui zeu căruia i-ar face plăcere să ne vadă lipsiți de ele. Cei care au această atitudine nu înțeleg cumpătarea și libertatea care vine împreună cu ea. După cum nu-și pricep cancerul robiei care s-a instalat în viețile lor prin obiceiurile plăcerilor și neputințele care se nasc din el. Aceștia, chiar nelipsiți fiind de la slujbe, conferințe și alte întîlniri religioase, sînt nefericiți cînd practică cumpătarea. Au nevoie de perioade scurte de încrîncenare ascetică de factură eroică urmate de intervale marcate de delăsare plină de învinovățire și de întristare.

  • Cînd nu practicăm zilnic cumpătarea patristică ne slăbim independența care vine din puterea ei și:

     „cînd ne aflăm în vreo trebuinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte căţei, cari mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a cîştiga ceea ce rîvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor, a căror virtute zicem că ne-am hotărît să o urmăm.”

  • De aceea ne certăm care politician e mai bun cînd îi vedem cît de nocivi sînt și de aceea vorbim cu atîta patimă pe teme sociale disperați să îndepărtăm atenția (nu doar a altora ci și a noastra înșine) de la faptul că ne jertfim cîștigului de consumabile pentru plăceri devenite necesități. Și tot de aceea uităm că Dumnezeu este izvorul bunătăților, al bunăstării și al binelui și nu străduința noastră în paradigma lumească socio-economică.

  • De asemenea, ne scapă un sens  important al trebuinței. Treabă - trieba- трѣба este ofrandă, sacrificiu religios și, deci contează cui se închină trebuințele noastre.

  • Cui jertfim treaba pe care o facem și trebuințele care decurg sau sînt împlinite de ea? 


____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 164




joi, august 26, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XVII)

 



17. Dacă Babilonenii, măcar că erau barbari, cucerind Ierusalimul după legea războiului, au respectat virtutea lui Ieremia şi i-au dat din belşug toate cele de trebuinţă, şi anume nu numai cele pentru hrană, ci şi vasele din care este obiceiul să se servească cei ce mănîncă, cum nu vor respecta viaţa virtuoasă cei de acelaşi neam, care au cugetul curăţit din tinereţe de ceea ce e barbar, spre a înţelege cele bune, şi care rîvnesc virtutea? 

Căci chiar dacă n-au putut să ia asupra lor îndeletnicirea nevoinţei pentru dobîndirea acesteia, din pricina slăbiciunii firii, dar cinstesc virtutea şi se minunează de cei ce se nevoiesc cu agonisirea ei. 

Doar cine a înduplecat pe șunamiteanca să-i zidească lui Elisei foişor şi să-i pună virtuţile bărbatului? 

Şi ce a îndemnat pe văduva aceea, cînd foametea bîntuia peste tot pămîntul, să pună mai presus de trebuinţa sa, slujirea Prorocului? Desigur dacă  n-ar fi fost uimită de viața lui Ilie, nu ar fi scos puțina hrană a vieţii ei şi a copiilor, ca să i-o dea lui, alegînd înainte de vreme moartea pe care şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspetelui.



18. Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în osteneli, şi dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprinzîndu-se cu o viață simplă şi înaintînd, aşa zicînd, de la puţinătatea trebuinţelor pînă la starea care nu mai are nici o trebuinţă, s-au aşezat aproape de Puterile netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi după trup, s-au făcut mai puternici decît cei ce le aveau pe toate, stînd de vorbă cu cei ce purtau diademă, cu atîta îndrăzneală, cu cîtă nu stăteau aceia cu supuşii lor. În ce arme, sau în ce putere s-a încrezut Ilie cînd i-a spus lui Ahab: „Nu eu tulbur pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău".

Sau să privim cum stă Moise lui Faraon împotrivă, neavînd nimic altceva ca temei de îndrăzneală decît virtutea. 

Iar Elisei i-a zis lui Ioram, cînd se adunase oastea celor doi regi din Israel şi Iuda pentru război: „Viu este Domnul Puterilor, înaintea Căruia am stat astăzi, că dacă n-aș fi văzut faţa lui Iosafat, nici nu m-aș fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă". El nu se temea nici de oştirea în mers, nici de mînia regelui, căreia, fiind vreme de război, era foarte uşor să-i dea drumul, cugetul lui fiind tulburat de o pornire nestăpânită din pricina grijii războiului. 

Dar poate împărăţia pămîntească să facă lucruri asemănătoare cu cele pe care le face virtutea? Care porfiră poate despărţi un rîu, ca haina lui Ilie, care diademă a tămăduit boli, ca ştergarele Apostolilor ? 

Prorocul a mustrat singur pe regele care săvîrşise fărădelege, măcar că avea cu el toată oastea; şi fiindcă mustrarea i-a aţîţat mînia, regele a întins mîna asupra Prorocului, dar n-a putut nici să-l prindă pe acela, nici să-şi aducă mîna uscată la loc. Era o luptă între virtute şi puterea împărătească. Dar mai tare a fost biruinţa virtuţii, căci, fără să se lupte Prorocul, virtutea a doborît pe vrăjmaş; stînd în loc luptătorul, a lucrat credinţa. Tovarăşii de război ai regelui s-au făcut privitori ai luptei şi mîna a rămas înţepenită, mărturisind  biruinţa virtuţii.(1)



Cugetare la capurile 17 și 18:

  • Trăirea virtuților nu trece neobservată.

  • Impune respect.

  • Semenii noștri străini de ortodoxie și chiar păgînii respectă autenticitatea, perseverența și coerența cu care unii dintre practicanții ortodoxiei trăiesc. Viața celor din urmă este atît de legată de Împărăție încît reprezintă o extindere concretă a puterii și strălucirii dumnezeiești în lumea aceasta.

  • Privind la  femeia din Șunaam, numită sunamiteanca sau sunamita în discursul teologic românesc vedem o persoană înconjurată de măreție. În latina strămoșilor, din Vulgata (Biblia tradusă în latină de sfîntul Ieronim) scrie „mulier magna” adică muiere măreață. 

  • Așadar, șunamiteanca era o muiere măreață. Nu doar bogată și mîndră, de-a dreptul măreață cu tot ceea ce presupune măreția: stare socială, avuție, atitudini și purtări. 

  • O asemenea persoană nu poate fi impresionată cu ușurință, dar iată că viață Proorocului Elisei a avut puterea de a o impresiona într-atît încît să-i facă propria cameră ca ori de cîte ori va trece prin Șunaam să-i fie la dispoziție.

  • Există un simbol care ne ajută să înțelegem cît de profund este modelat de ortodoxie poporul nostru în ce priveşte atitudinile sale valide peste timp. Așa cum șunamiteanca îl ocrotește pe Elisei știind ca este om sfînt și alegînd corect locul său, și oamenii din popor au avut mereu o atitudine de respect și ocrotire față de cei sfințiți. Căci Elisei nu vine de nicăieri, el este urmașul duhovnicesc al proorocului Ilie iar noi știm că Sfinții Apostoli sînt urmașii Domnului iar lor se sînt următori cei sfințiți în treptele preoțești.

  • Viața proorocului Ilie s-a dovedit a fi o loială urmare a lui Dumnezeu, o neabătută fidelitate spirituală dusă pînă la asumarea extremă a lipsurilor. 

  • De aceea văduva păgînă din Sarepta Sidonului își rupe de la gură pentru a-l ocroti pe sfînt. 
     
  • Preoții nu se declară ei preoți, ei sînt urmașii duhovnicești ai Apostolilor prin canonicitatea hirotoniei și se validează de fiecare dată cînd se dovedesc a fi în coerență cu învățăturile apostolice primite prin urmarea Părinților. 

  • Dacă preoții își caută dumnezeul proiectat de propriile umbre spirituale și intelectuale părăsesc coerența, perseverență și loialitatea sfinților.

  • Ortodoxia trăită provoacă reacții, uneori de teamă de opoziție.

  • Ortodoxia trăită impune uneori teamă și reacții de opoziție.

  • Situațiile în care ortodocșii luptă pentru Dumnezeu și nu pentru ceea ce ei vor să le fie dumnezeu sînt vădite de puterea Duhului lui Dumnezeu care este prezent în acele lucrări la fel de limpede ca în situația în care mîna regelui Ieroboam s-a uscat, înlemnind în timp ce era întinsă acuzator spre omul lui Dumnezeu spre a-l condamna.


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 163








miercuri, august 25, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XVI)

 



16. (Partea a doua) Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? 

Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? — cum zice Eclesiastul

Dar hrana şi veșmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup.(ITimotei 6, 8

De ce, aşadar, lucrăm la nesfîrşit  şi alergăm după vînt, cum zice Solomon,(Eclesiastul 5, 15; 6, 9) împiedicînd, din pricina sîrguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeiești şi îngrijind şi încălzind trupul mai mult decît se cade? 

Îl creștem ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marei lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta să fie cinstit şi încununat. 

Căci în ce constă trebuinţa trupului, pe care luînd-o ca motiv mincinos, întindem pofta pînă la greutăţi nebuneşti? Ea constă, desigur, în pîine şi apă. Dar nu ne dau izvoarele apă din belşug? Iar pîinea nu e atît de uşor de cîştigat de cei ce au mîini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuinţa trupului se împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decît foarte puţin, sau de loc. 

Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pînză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină de piele, şi nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi?

Punînd aceste hotare trebuinţei trupului, a oprit şi osîndit de departe urîciunea vieţuirii de acum a omului. 

Nu mai spun că şi acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hrăneşte păsările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte crinii cîmpului cu atîta frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au depărtat aşa de mult de la această credinţă. 

Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute?(1)



Cugetare:

  • Nimeni nu ar trebui sa ignore puterea simplității.

  • În concepția noastră, descendentă din gîndirea elină încreștinată, frumosul și binele sînt legate în așa măsură încît pot fi considerate congruente.

  • Structura identitară comună lor este simplitatea. 

  • Dacă privim în arta ortodoxă din Imperiul Roman Răsăritean observăm străduința pentru simplitate nu doar în icoane ci și în arhitectură. 

  • Haideți să privim două capiteluri: unul elenic precreștin în prima imagine anexată,  și celălalt Roman Răsăritean Ortodox- în adoua imagine anexată



În prima imagine - capitelul din Pantheon- vedem preocuparea pentru complexitatea spațiului, formele sînt marcate de nevoia de raportare naturală adică sînt tridimensionale într-un mod subliniat. Astfel ele propun o realitate estetică dezvoltată pe complexitatea naturală.





 În a doua, opulența spațialității este temperată. Se observă reducerea   raportării la natural și sublinierea prin simplificare a naturii alternative.   Frunzele nu mai ocupă spațiul, ca în primul caz, ci îl oferă privitorului.   Decorul nu se avîntă spre privitor ci în cheamă pe acesta spre el.   Invită la descoperire și meditație.


  • Sublinierea prin scoaterea în relief a decorurilor se face căutînd echilibrul dintre semnificație, simțuri și estetică.

  • După cum se observă, prin această simplificare nu se pierde bogăția conceptuală și emoțională.

  • Așa este simplificarea. Ea nu este sărăcire ci rafinare. Simplitatea nu rezultă din ciuntirea lipsită de bună măsură a complexității vieții ci din reducerea amplitudinii lucrării simțurilor și invitarea puterilor spirituale spre explorarea realității neîntinate de limitările senzuale.

  • Spre o astfel de simplitate ne îndreaptă Sfîntul Nil Ascetul.

  • Reducerea amplitudinii preocupărilor noastre trupești pînă la potrivirea lor cu susținerea naturală a celor trupești, fără a le desconsidera în chip nesăbuit,  este simplificarea filocalică a  vieții.
     
  • Necesitățile trupești sînt ușor de descoperit cînd ne gîndim la ceea ce a fost nevoie în situații extreme pentru ca omul să supraviețuiască: aer, apă, hrană și îmbrăcăminte. Desigur, acestea privesc exclusiv necesitățile trupești nu și pe cele sufletești, emoționale, duhovnicești. 

  • Sfîntul nu ne îndeamnă la reducerea extremă a împlinirii nevoilor trupești ci la împărțirea adecvată a vieții noastre astfel încît spiritualitatea noastră să nu fie lipsită de echivalentele apei, hranei și îmbrăcăminții. 

  • Începem acest act de simplificare prin detectarea a ceea ce numește sfîntul „moliciunea venită din obișnuință”. 

  • Cum pot să pun hotare trebuințelor trupului? Începutul îl fac dacă îmi pun un set de întrebări și după ce le răspund onest aplic concluziile în vederea simplificării vieții mele. 

  • Care sînt obiceiurile mele care vin din obișnuința de a-mi căuta plăcerea?

  • Ce hrană, ce haine, ce obiecte folosesc spre cultivarea plăcerii și nu din trebuință?

  • Cît mă costă material aceste obiceiuri? (costul obiectelor, costul consumabilelor, costul facturilor generate de folosința lor, al biletelor de acces, al abonamentelor, al remedierii problemelor de sănătate generate, etc).

  • Ce costuri nemateriale produc aceste obiceiuri? (timpul de utilizare, costuri de sănătate fizică și psihică, ce ce preț emoțional și social le întrețin etc)

  • Cît timp este necesar pentru a compensa aceste costuri? (ore în care lucrez pentru facturi abonamente, bilete, obiecte, consumabile, remedii medicale etc)

  • Odată ce-mi pun onest aceste întrebări și găsesc puterea de a analiza răspunsurile corect obținute încep să întrevăd dimensiunea irosirii vieții mele în aventuri senzoriale și în concupiscențe care nu au legătură cu trebuințele vieții ci cu înrobirea mea.

  • De pildă, e zi de post și am rădăcinoase, leguminoase, legume și cartofi. Deci caut o rețetă vegană cu ele și descopăr una cu poză apetisantă care conține ingredientele pe care le am deja plus cîteva altele. Decid să o fac.

* mă pregătesc de plecare la magazin să cumpăr ce nu am;

* merg la magazin și mă plimb printre rafturi;

* cumpăr ce aveam nevoie plus unele de care s-ar putea să am nevoie și, poate, unele de care nu am nevoie dar m-au atras;

* mă întorc destul de obosit și-mi trag sufletul;

* gătesc rețeta.

* e bună și dacă nu ar fi tot îmi spun că e bună că am pus nuci de macadamia și îmi pare rău la cît au costat;

* dacă nu mai pot mînca arunc ce rămîne, dar poate mă forțez oleacă fiindcă îmi pare rău să risipesc banii dați pe nucile acelea;

* plec la farmacie să cumpăr ceva pentru balonare, altceva pentru bilă, altceva pentru digestie că nucile acelea…

* la ieșire din farmacie dau 3 lei unui cerșetor.

*iau medicamentele si mă rog de seară culcîndu-mă multumit că „postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate cîte cîştig.” 

Cît m-a costat decizia de a nu găti o mîncare simplă și nutritivă făcută cu ingrediente la îndemînă și relativ ieftine?
  • Alt exemplu:

Copiii mei fac școală online și de aceea:

* vor folosi Google Meet sau Zoom, vor naviga prin internet, vor edita documente și prezentări, vor privi filmulețe online sau salvate local.

* le cumpăr telefoane care au procesoare care pot ajuce la specificații de peste 2,5GHz, memorie internă de 256 GB, 8 Gb RAM și/sau laptop de „gaming” ale cărui specificații care se înțelge din titulatura sa; 

* copiii vor folosi ceea ce am cumpărat în conformitate cu dorința producătorului și vor exploata puterea dispozitivelor explorînd domeniile pentru acre au fost create- nu doar pentru editări de documente ci programe care recrutează capacitățile- cel mai adesea jocuri;

* eu mă plîng că nu învață, că sînt dependenți de ecrane

˙* mă duc la ore suplimentare să plătesc creditul pentru dispozitive.

˙* aflu că în același timp NASA folosește pe Marte un rover cu procesor de 233Mhz, memorie internă de 2GB și 256MB RAM pentru sarcini mult mai solicitante decît editat, navigat și văzut/ ascultat cursuri;

Care este costul faptului că nu am pus hotar „trebuințelor părute”, întinse „pînă la greutăți nebunești”?

  • Să medităm (meleti) la faptul că simplitatea:

# este frumoasă și bună;

# nu pierde bogăția conceptuală și emoțională;

# este rafinare nu sărăcire;

# este reducerea amplitudinii preocupărilor noastre pentru trebuințele trupești fără a le desconsidera;

# este procesul de a hotărnici trebuințele trupului;

# începe cu analiza onestă a obiceiurilor;

# e un act de voință statornică;

# e mod de viață;


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 162-163


marți, august 24, 2021

Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XV)

 



16. (Prima parte) Dar ce nu ne învaţă şi istoria lui Işboşet?

Să nu ne alipim cu grijă de cele trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei). 

Căci acela fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la uşă. Dar venind Recab şi aflînd-o pe ea alegînd boabe de grîu şi dormitînd, au intrat pe nebăgate de seamă şi au omorît pe Işboşet, aflîndu-l şi pe el dormind. 

Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul şi simţirea, cînd stăpânesc cele trupeşti.

Faptul că păzitoarea de la uşă alege boabe de grîu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sîrguintă, de alegerea lor. 

Că ceea ce înfăţişează Scriptura nu este istorie, e vădit din textul însuşi: căci cum ar fi putut avea regele ca paznic o femeie, cînd trebuia să fie păzit de o mulţime de ostaşi şi să aibă în jurul lui toată pompa ce se cuvine unui rege? Sau cum ar fi putut să fie atît de lipsit, ca să pună tocmai pe această paznică să aleagă boabe de grîu? 

Dar adeseori în istorie se amestecă lucruri cu neputinţă de primit, pentru a se indica adevărul unor înţelesuri mai înalte. 

Căci mintea fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, avînd ca paznică a simţurilor cugetarea. Cînd aceasta se dedă grijilor trupeşti (a alege boabe de grîu e lucru trupesc), cu uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară mintea. 

De aceea marele Avraam nu încredinţează femeii paza uşii (căci cunoştea cît de uşor poate fi amăgită simţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simțurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtăşirea de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsînd intrarea deschisă gîndurilor dumnezeieşti, iar grijilor lumeşti închizîndu-le uşa.  (Facerea 18,1) (1)



Cugetare:

  • Putem să observăm cu cît de multă atenție sîntem inițiați de sfîntul Nil în lectura scripturistică, adică în citirea, interpretarea și înțelegerea scripturii. 

  • Această știință se numește hermeneutică biblică.

  • Cu aceasta ocazie, merită să detaliem două cuvinte modeste care apar în propozițiile scrise mai sus.

  • Cuvîntul „lectură” nu înseamnă (d.p.d.v etimologic) parcurgerea unui set de semne și recunoașterea lor în funcție de normele scrierii ci înseamnă a lega laolaltă semne și conținuturi în așa fel încît să nască în gîndirea noastră mai mult decît simple informări. 

  • O lectură ne îmbogățește- sens dat de strămoșul latinesc al cuvîntului, anume „a aduna”- cu informații, emoții, experiență. Acestea toate sînt ingredientele interioare necesare producerii de atitudini și comportamente.

  • Pe de altă parte, noi folosim un cuvînt de origine slavonă ca sinonim și, consider, e bine să aflăm ce însușire specială are acesta. Este vorba despre cuvîntul „ citire”.

  • Citire și cinstire provin din aceeași rădăcină, de altfel la slavii precreștini scrisul și cititul au avut conotații sacramentale. Faptul că Sfinții Chiril și Metodie au răspîndit un nou sistem de scriere, cel care a devenit scrierea „chirilică” actuală în relație aproape exclusivă cu liturgica și Sfînta Scriptură a ajutat la menținerea sensurilor etimologice. Și noi am folosit scrierea chirilică la care am renunțat din considerente ideologice care subliniau atîț necesitatea de a evidenția sorgintea latină cît și dorință de aliniere la valorile vest europene generate de creștinismul latin- occidental.

  • Străbunii noștri, de filon daco-roman, nu au împrumutat cuvinte din cauza sărăciei capacității lor de a se exprima ci au făcut împrumuturi necesare. E sigur că limba dacă nu era lipsită de expresie iar despre latină a susține că nu ar putea transporta înțelesurile necesare este cel puțin necunoaștere dacă nu reavoință.

  • Așadar, împrumuturile din slava veche și cea bisericească s-au făcut pentru a ilustra noua realitate socială și culturală. 

  • Prin creștinismul romanilor răsăriteni s-a adus reforma culturală, socială și morală prin liturgic și sacramental și de aceea verbul „a citi” s-a impus.

  • Străbunii noștri cînd citeau, dădeau cinste autorului și operei. Onorau cu atenția lor și intenția de a se îmbogăți spiritual opera și autorul. 

  • Iată cele două cuvinte, „a lectura” și „a citi”, ne vin azi în ajutor.

  • Odată ce acceptăm conținuturile depline ale lor descoperim puterea cîștigată din adoptatea atitudinii adecvate față de carte. Iar aici, să privim în treacăt asupra faptului plin de înțeles că atît „carte” cît și „hartă” au aceeași origine. 

  • Cititorul onorează opera și autorul ei nu doar fiindcă explorează idei ci pentru că se deschide oportunității adoptării  unor noi conținuturi, convingeri, perspective, atitudini și comportamente.

  • Revenind la lectura noastră, aflăm de la sfîntul Nil că în Sfînta Scriptură nu este imperativ să găsim doar o istorie neclintit concordantă cu succesiunea de fapte și factori care au construit întîmplarea povestită ci că este probabil să ne întîlnim și cu istorii a căror fațetă simbolică si spirituală este cea redată.

  • În această cheie citește sfîntul întîmplarea cu uciderea lui Ișboșet.

  • El ne menționează la persoana pusă de pază odaia regească era o femeie. Așa sugerează analiza textului atît în greacă cît și în ebraică. Și se miră sfîntul că nici măcar nu o femeie războinică ci una preocupată de cele ale gurii a primit sarcina.

  • Femeia în simbolica evreiască, și a multor popoare vechi, este cea care dă viață, îngrijește, vindecă, hrănește si crește. Aceata simbolică este în coliziune cu simbolica războinicului care ia viața, rănește, înfometează pe alții și distruge. 

  • În același spirit să precizăm că asumarea concomitentă a două sarcini importante s-a dovedit a fi o idee ucigașă. 

  • Fie că Ișboșet a poruncit paznicei să aleagă grîul, fie că ea a decis că este o idee bună (paza fiind, se știe, plictisitoare pînă în secunda în care devine alertă) Ișboșet este cel care plătește cu viața.

  • Pentru contemporanii sfîntului Nil era cunoscut că în limba greacă și cuvîntul suflet este la feminin, psyche - sufletul- fiind reprezentată ca femeie în imaginarul cultural grecesc.

  • Sfîntul Nil îmi propune ca citind acest pasaj biblic să folosesc codul în care paznica să simbolizeze mintea (rațiunea) iar Ișboșet să mă simbolizeze pe mine.
     
  • Așadar, cînd mintea mea nu decide corect prioritățile generează situații cu potențial letal atît sub aspect spiritual cît și trupesc.

  • Realitățile spirituale se întrepătrund cu cele trupești așa cum urzeala susține țesătura. Ceea ce se întîmplă la nivel spiritual produce efecte în trup. 

  • Paza persoanei mele depline - trup si suflet- are întîietate față de necesitățile trupești fără ca acestea să devină din acest motiv irelevante. 

  • Somnul lui Ișboșet este momentul în care persoana mea deplină cultivă liniștirea. 

  • Cum Ișboșet nu dormea într-una ci avea activități prin care conducea și se îngrijea de supușii săi și de sine (activități regești, am spune) tot așa nici eu nu mă aflu într-o comă duhovnicească neîntreruptă marcată de nesimtire ci caut liniștirea punînd paza minții.

  • Ișboșet era păzit oriunde mergea, paza minții e chemată să mă însoțească pretutindeni.

  • Dar cînd paza minții devine grija trupului în timpul destinat liniștirii primim înjunghierea în stomac și tăierea capului. 

  • Stomacul este în simbolistica antropologică evreiască sediul emoțiilor.  Capul este văzut ca sediul deciziilor.

  • În Duminica Fiului risipitor aflăm din versetul în care Tatăl își zărește fiul în zare că i s-a făcut milă, lucru exprimat de Sf Evanghelist Luca prin cuvîntul σπλαγχνίζομαι- splancnizomai- i s-a strîns stomacul.

  • Înjunghierea în stomac are deci înțelesul rănirii fatale a emoțiilor mele, a felului în care gestionez dragostea și compasiunea. 

  • Tăierea capului reprezintă încetarea capacității mele de a simți realitatea, de a o percepe- înțelege și de a lua decizii în consecință uciderea discenămîntului. Este desprinderea mea de realitatea obiectivă. Uciderea mea în raport cu realitatea mă face să nu pot fi stimulat de semnale, să nu răspund la imbolduri. Fiind mort față de realitatea obiectivă nu pot participa la ea pozitiv. Mortul modifică realitatea obiectivă în mod pasiv și negativ- prin lipsă și descompunere. Posibilă în lipsa prezenței lui Hristos Domnul, descompunerea aceasta devine disconfort pentru cei care ne iubesc. 

  • Să ne amintim de Lazăr folosind aceeași cheie ptr decodare:
„[...] iar Maria şedea în casă.
Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.”
Iar cînd Mîntuitorul „ [...] a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.” (Ioan 15, 11 și urm.)
  • Am învățat din Sf. Scriptură, cu îndrumare patristică, că:
1. Paza minții are prioritate înaintea trebuințelor trupești;
2. Liniștirea se susține cu paza minții făcută fără întrerupere;
3. Mutarea atenției vieții în cele trupești  facilitează atacul vrăjmașului;
4. Căderea în trup distruge emoțiile, taie dragostea și compasiunea și le înlocuiește cu emoții dureroase;
5. Căderea în trup taie capacitatea de a percepe și reacționa la realitatea obiectivă;
6. Căderea în trup produce descompunerea care generează disconfort celor care ne iubesc.


______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 162




Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XIV)

 




15. Dar atunci ce va păţi şi cum nu va fi cu totul urît cel ce se ocupă pururea cu aceste trebuinţe şi niciodată nu se ridică la viaţa cea dreaptă, din pricină că nu are coapse deasupra picioarelor, ca să sară cu ele de pe pămînt? Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai întîi pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apropiindu-se puţin de pămînt, se saltă dintr-odată în  văzduh, tot aşa raţiunea, care distinge lucrurile firii, după ce s-a coborît, umilindu-se, la trebuinţele trupului, îşi avîntă iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridicînd împreună cu sine niciunul din gîndurile pămînteşti. Pentru că a ţine drepte coapsele, e propriu atît celor ce nu se bucură de multe plăceri şi nu se tîrîie pururea pe jos, cît şi Sfintelor Puteri, care nu au lipsă cîtuşi de puţin de cele trupeşti, nici nu trebuie să se încline spre ele. Iar aceasta arătînd-o mai 'nainte marele Ezechiel, a zis: 

„Coapsele lor erau drepte şi picioarele lor erau înaripate".

Aceasta arată nepovîrnirea voinţii şi sprinteneala firii lor spre cele inteligibile. 

Oamenilor însă le este destul de propriu să aibă coapsele înclinate. 

Uneori ei se apleacă spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pămînteşti, atîta cît sileşte trebuinţa. 

Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională. 

Căci să băgăm de seamă că şi despre cel ce umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat  celor din trup dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan, luptînd cu Naas Amonitul, l-a biruit umblînd pe patru picioare, fiindcă prin aceasta el slujea numai trebuinţei firii. Căci trebuia ca cel ce lupta împotriva şarpelui ce se tîra pe pîntece — aşa se  tălmăceşte Naas - să-şi ia pentru puțină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblînd pe patru picioare, ca apoi, ridicîndu-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu multă uşurinţă.(1)



Cugetare:

  • „Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pămînteşti, atîta cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională.”

  • Preocuparea stăruitoare de cele lumești ne deformează într-atît încît trupul nostru duhovnicesc, care are reperele simbolice al anatomiei trupului material, devine malformat. 

  • Nu mai are membrele complete care să-l ridice și să îl înalțe cu elan duhovnicesc. Sînt atrofiate.

  • Așa cum acela care trebuie să sară într-o groapă nu prea adîncă (să spunem că este un cățărător) își controlează traiectoria și musculatura fără a avea nevoie de calcule explicite și extensive la fel coborîrea noastră spre trebuințele trupului se desfășoară firesc, fără nevoia de a filosofa.

  • Coapsele celui care sare se apropie de pămînt atît la elan cît și la aterizare,  cînd preiau greutatea corpului la care se socotește viteza căderii. 

  • Sînt două apropieri diferite de sol.

  • Două simboluri diferite. 

  • Elanul este momentul trecerii de la învoirea cu gîndul (este necesar să sar) la momentul execuției și împlinirea pregătirii de pînă atunci. Este momentul în care exercițiile anterioare destinate creșterii puterii coapselor se expun realității directe. Dacă au fost perseverente și adecvate creșterea de putere adusă de ele va permite săritorului să controleze săritura de la elan eficient pînă la aterizare sigură. 

  • Aici e de amintit că de fiecare dată cînd vorbim despre asceză, vorbim despre exerciții, antrenament, fiindcă askesis asta înseamnă în limba greacă, după cum am arăta extensiv în cugetările din lunile precedente. 

  • Atletul este atent în timpul antrenamentelor cum respiră, ce gîndește, unde pune piciorul, cum îi stă mîna, el urmărește cu seriozitate și atenție ce efecte apar în trup în urma antrenamentelor, evaluează și ajustează totul respectînd îndrumările antrenorului.

  • Executarea elanului cu în condiție fizică slabă și cu lipsă de atenție concentrată poate duce la eșec sau accidente. 

  • Elanul simbolizează abordarea cu rînduială a impulsului trupesc în viața noastră, așa cum în coapsele săritorului se adună tensiunea musculară, în spiritul postitorului se strînge puterea stăpînirii cîștigată în ascezele făcute după rînduială. Ca atletul, ascetul a pregătit respirația, mintea și trupul după îndrumările duhovnicului și e gata să pună la lucru aptitudinile cultivate. 

  • Iar cum la finalul elanului tensiunea din coapse se transformă în lucru mecanic, puterea stăpînirii postitorului se transformă în lucrarea care îl asigură să nu cadă în trup împlinind trebuințele firești ale acestuia. 

  • Iată, de aceea este importantă postirea si acesta este motivul pentru care oricine o ocolește se expune riscului de a „cădea în trup ca într-o groapă deschisă care i-ar putea deveni mormînt”.

  • La momentul aterizării, coapsele săritorului se apropie altfel de sol. Ele preiau o greutate mărită de viteza căderii și acesta este momentul în care se testează categoric și direct antrenamentul anterior. Victoria (sau eșecul) este, mai degrabă, consecința pregătirii, a evaluării puterilor proprii în raport cu adîncimea la care se sare decît rezultatul condițiilor externe- sol, vreme, spectatori, lăudători, huiduitori etc. 

  • În același fel este și pentru ascet.

  • Amîndoi, atlet și ascet, indiferent de victorie sau eșec, vor relua antrenamentul/asceza analizînd ce s-a întîmplat și cum ar fi putut fi mai bine. 

  • Amîndoi vor culege motivație și vor cultiva capacitatea de a ajusta pregătirea în vederea următorului eveniment.

  • E un mister nedezlegat de rațiunea omenească cum este posibil ca oamenii să știe atît de multe despre pregătirea trupului și să respecte atît de multe rigori pline de disconfort pentru trup dar refuză sau sînt delăsători cînd vine vorba să facă același lucru pentru ei înșiși, cei pereni, duhovnicești și cerești.

  • Trăim timpuri în care postirea în trei zile de la Vecernei la Vecernie e suspicionată a fi năsănătoasă de același tip de om care își asumă zilnic „intermittent fasting” vreme de 8 pînă la 12 ore.

  • Sîntem contemporani cu bizareria ca ortodocși botezați să accepte tehnici de „Mindfullness”  și de „Heart Coherence” și să găsească dificil și inutil să practice „Doamne miluiește” cu respirație, ce să mai vorbim de o rînduială deplină și onestă a rugăciunii inimii.

  • De aceea cădem în trup cînd căutăm să împlinim necesitățile lui si pierdem măsura într-atît încît nu mai știm cît de jos ne este pieptul, asemenea insectelor cu multe picioare și fără coapse al căror simbol îl evocă sfîntul Nil.


_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 160