duminică, martie 21, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (V)

 



    16. Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întîi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrîurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. 

    Căci numai cînd ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strîmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pămîntească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvîrşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică. „Căci dragostea desăvîrşită, zice, scoate afară frica”. (I In 4,18)

    Dar de amîndouă au parte numai drepţii, care lucrează virtuţile cu ajutorul Duhului Sfînt. De aceea zice Scriptura într-un loc: „Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui” (Ps 33, 9); iar în alt loc: „Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui”.(Ps 30, 25Prin acestea învăţăm limpede că frica de Dumnezeu este proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s-a zis, pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor curăţiţi, în care nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfînt. Căci s-a zis: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.”(Ps 62, 8).

    17. Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut  de  murdărie,  nu  simt  lucrarea  leacului:  dar  după ce  sunt curățate, simt  lucrarea  leacului, ajungînd prin  el la tămăduirea desăvârşită. Aşa şi  sufletul: cîtă vreme e  neîngrijit şi  acoperit  în întregime  de  lepra voluptăţii, nu  poate simţi  frica  lui Dumnezeu, chiar  dacă  i-ar  vesti  cineva  neîncetat  judecata  înfricoşătoare  şi  aspră  a lui  Dumnezeu. Dar  cînd  începe  să  se  curăţească  cu  multă luare  aminte, simte  frica  lui  Dumnezeu  ca  pe  un  leac adevărat al vieţii, care mustrîndu-l, îl arde ca într-un foc  fără durere. Pe  urmă, curăţindu-se treptat, ajunge  la curăţirea  desăvârşită, sporind  în dragoste  pe  măsură ce  se micşorează  frica din  el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvîrşită, în care, cum am  zis,  nu  mai este  frică, ci  nepătimirea deplină, produsă  de  slava lui  Dumnezeu. Să  avem  deci  ca  laudă  neîncetată,  mai presus de  toate  laudele, întâi  frica lui Dumnezeu, apoi dragostea, care  este plinirea legii desăvârşirii  în  Hristos.


Cugetare:

  • Învățăm de la sfinți că teama de Dumnezeu este o trăsătură dobîndită de cei care vor cu tărie să cultive virtuțile. Această trăsătură deschide omului capacitatea de a iubi din toată inima pe Dumnezeu prin faptul că, prin ea iubirea practică a lui Dumnezeu devine prioritate. Ea devine cea mai mare grijă. Cîtă vreme am alte griji înainte de aceea că aș putea să mă comport nevrednic de Dumnezeul meu nu voi avea de ce să părăsesc tocmai acele fapte, conduite și atitudini care generează grijile mele. Mă tem de consecințele lor mai mult decît de răceala pe care o pun între mine și Dumnezeu prin lucrarea concretă și perseverentă a patimilor. De aceea trăiesc „dragostea lucrătoare”  doar aceia care se curăță activ și se lasă modelați de temerea de Dumnezeu. Însăși temerea de Dumnezeu se obține în urma părăsirii grijilor pămîntești. Acestea, laolaltă cu ceea ce le generează, afectează capacitatea noastră de a ne lăsa pătrunși de luminarea Duhului Sfînt. Ele constituie „grosimea pămîntească” care ne face insensibili la dragostea desăvîrșită. Dumnezeu revarsă neîncetat dragostea sa în deplinătatea ei asupra noastră, însă această „grosime” insensibilă ne împiedică să o simțim, în afara unei minime măsuri. Această minimă măsură este acea prezență a iubirii lui Dumnezeu pentru lume care nu poate fi stinsă de nimic, fiind mărturia care străbate istoria pînă la Parusie.

  • De aceea temerea de Dumnezeu este necunoscută celor care nu se curățesc activ și cotidian de împătimiri și de urmările lor. Frica de Dumnezeu este unealta pe care o pot instrumenta „drepții care se încă se curățesc”. Aceștia sînt aceia dintre noi care, nefiind încă liberi de toate urmările împătimirilor, duc perseverent o viață de curățire. Teama care îi vizitează nu aduce paralizia terorii ci semnele de neconfundat ale dragostei. Ca atunci cînd iubim pe cineva atît de mult încît ne este frică să îi aducem vreo supărare. Nu de frica pedepsei, ci de cea a înstrăinării și a răcelii care o însoțește. Odată cu creșterea sensibilității la dragostea dumnezeiască ne lăsăm pătrunși de lumina ei care înlătură tocmai acele fapte, conduite și atitudini care ne țineau legați de patimi și, în mod firesc, frica de Dumnezeu se revelează ca ceea ce a fost mereu, anume dragoste. Astfel nu o mai simțim ca frică, devine elan și cunoștință dată de discernămînt.

  • Patimile ne rănesc sufletele. Să ne gîndim la situația unor robi care sînt, adesea zilnic, răniți în diferite locuri ale trupului. Rănile acestea s-ar adînci mereu, s-ar infecta des și s-ar agrava. Ei nu ar putea trăi bucuroși sub apăsarea atîtor răni. Le-ar fi greu să uite de dureri și să trăiască deplin, cu toată puterea lor emoțională, cu deplină implicare alături de cei iubiți. Iar cînd ar fi eliberați de situațiile care i-au rănit repetitiv și timp îndelungat ar avea nevoie de o perioadă semnificativă pentru a li se închide rănile. Apoi de mult mai mult timp să li se închidă rănile sufletești dobîndite în timpul agresiunilor constante. Între ele un loc însemnat l-ar avea culpa de a colabora uneori cu agresorul, chiar de a fraterniza cu el în anumite situații. 

  • Patimile rănesc. Ne rănesc zilnic, ani de zile. Uneori colaborăm cu stăpînii împătimitori, alteori ne alăturăm lor pînă într-atît încît devenim extensia lor și înrobim pe alții. Ne găsim plăcere în zgîndărirea rănilor patimilor. Știm că suferim dar încă ne mai mințim în fel și chip înnobilîndu-ne neputința. Pe măsură ce ne bălăcărim în patimi devenim tot mai insensibili la lumina dragostei dumnezeiești și la lucrarea Duhului Sfînt. Și așa cum am urla de durere și am fugi de medicul care ne-ar curăța rănile infectate și învechite, fugim cu groază de disconfortul produs de învățăturile, rînduielile și practicile despătimitoare cu care cîte un asistent al Doctorului Sufletelor încearcă să ne curețe de „lepra voluptății”. Dar cînd începem să ne vindecăm realizăm cu groază pericolul în care am fost și ne refugiem în brațele iubirii de Dumnezeu.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 316

marți, martie 09, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (IV)

 

   


    11. Cuvîntul   duhovnicesc   păstrează    sufletul    celui    ce-l   grăieşte   pururea   neiubitor   de   slavă   deşartă.    Căci    mîngîind  toate   părţile   sufletului   prin   simţirea  inimii,  îl  face  să   nu   mai   aibă   trebuinţă   de   slava   de la   oameni.   De  aceea   îi  păzeşte  pururea  cugetarea  fără  năluciri,  pre-făcînd-o  întreagă  în  dragoste  de  Dumnezeu.   Dar  cuvîntul  înţelepciunii  lumeşti  îl  îndeamnă   pe  om  pururea   spre  iubirea  de  slavă.   Căci   neputînd   mângîia  şi  satisface   pe   cei   ce-l  grăesc,   prin  experienţa   simţirii,   le  dăruieşte  plăcerea  laudelor,   fiind  el  însuşi   o  plăsmuire   a  oamenilor  iubitori  de  slavă.   Vom  cunoaşte  deci  fără  rătăcire  această  înrîurire  a  cuvîntului   lui  Dumnezeu,   dacă   vom   cheltui   ceasurile  cînd  nu  grăim,   în  tăcere  lipsită  de  griji   şi  în  pomenirea  fierbinte   a  lui  Dumnezeu. 

    12. Cel  ce  se   iubeşte   pe  sine,    nu  poate   iubi   pe   Dumnezeu.   Dar  cel  ce   nu  se  iubeşte   pe  sine,   din   pricina  bogăţiei   covîrşitoare   a  iubirii  lui  Dumnezeu,  Îl   iubeşte   pe   Dumnezeu,   fiindcă   unul   ca   acesta   nu   caută   niciodată  slava  sa,   ci  pe  a  lui  Dumnezeu.  Căci  cel  ce  se  iubeşte  pe  sine  caută  slava  sa.   Iar  cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu,  iubeşte  slava  Celui  ce  l-a  făcut  pe  el.   Fiindcă   e   propriu   sufletului  simţitor  şi  iubitor  de  Dumnezeu  să  caute  pe  de  o  parte  pururea   slava  lui  Dumnezeu  în  toate  poruncile  pe  cari  le  împlineşte,  iar  pe  de  alta  să  se  desfăteze  întru  smerenia  sa.   Căci  lui  Dumnezeu   I  se  cuvine  slavă,  pentru  măreţia   Lui,   iar  omului  smerenie,   ca   prin  ea  să  ajungem  să  fim  ai  lui  Dumnezeu.   De  vom  face  aceasta  şi  noi,   bucurîndu-ne   întocmai   ca   Sfîntul   Ioan   Botezătorul  de  slava  Domnului,   vom  începe   să  zicem  neîncetat:  „Acesta   trebue   să  crească,   iar  noi  să  ne  micşorăm".

13.   Ştiu  pe   cineva,   care   iubeşte   aşa   de   mult  pe  Dumnezeu,   plîngînd  totuşi  că   nu-l  poate  iubi   cît  vrea,  încît  sufletul  lui  este  necontenit   într-o   astfel   de  dorinţă  fierbinte,  că  Dumnezeu  se  slăveşte  în  el,    iar  el  este  ca  şi  când  n'ar  fi.  Despre  sine  nu  ştie  ce  valoare  are,   iar   laudele  cuvintelor  nu-l  îndulcesc.    Căci  din  multa  dorire  a  smereniei  nu-şi   cunoaşte   vrednicia  sa,    ci  slujeşte  lui  Dumnezeu  după  rînduiala  preoţilor.   Iar  din  multa  iubire  de  Dumnezeu  îşi  ascunde   amintirea  vredniciei,  îngropînd  cu   smerenie  undeva  în  adîncul  dragostei   de  Dumnezeu  lauda   ce  i  se   cuvine   din   pricina    acestei   vrednicii,    ca    să-şi  pară  în   cugetarea  sa  totdeauna   o  slugă  netrebnică,  fiind  cu  totul    străin   de   vrednicia  sa,    prin   dorul   după   smerenie.    Acest  lucru   suntem  datori   să-l   facem  şi  noi,  fugind  de  orice  cinste  şi  slavă,  pentru  covîrşitoarea  bogăţie   a   dragostei  Domnului,  care  ne-a   iubit  aşa  de  mult  pe  noi.

14.   Cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu  întru simţirea inimii,    acela  este   cunoscut  de  El.    Căci   în   măsura   în   care  primeşte    cineva  în  simţirea  sufletului  dragostea  lui  Dumnezeu,  în  aceeaşi  măsură  ajunge  în  dragostea lui Dumnezeu.   De  aceea  unul  ca  acesta  nu  încetează  să  se  dorească  după  lumina  cunoştinţei  cu   o  dragoste  aşa  de  puternică,   încât  să-şi  simtă  topindu-se   pînă  şi  tăria  oaselor,  ne  mai  ştiindu-se  pe  sine,   ci  fiind  prefăcut  întreg  de  dragostea   lui  Dumnezeu.   De  unul   ca  acesta   putem   spune  şi  că  este   în   viaţa  aceasta  şi  că  nu  este.   Căci   petrecînd  în  trupul  său,    călătoreşte,    datorită   dragostei,   afară  din  el,   mişcîndu-se    necontenit   s-a  lipit   de   Dumnezeu   prin   puterea   neslăbită   a   unui  mare  dor,   ca  unul  ce  a  ieşit  odată  pentru  totdeauna  din  iubirea   de  sine  pentru  dragostea  de Dumnezeu:  „Căci  dacă  ne-am   ieşit  din  minte,   zice,  este  pentru  Dumnezeu,  iar  de  suntem   cu   mintea  întreagă,  este  pentru   voi.

15. Cînd  începe   cineva   să  simtă   cu   îmbelşugare   dragostea  lui  Dumnezeu,  începe  să  iubească  şi  pe  aproapele   întru   simţirea   duhului.    Şi   aceasta   este   dragostea   despre  care  grăiesc  toate  Sfintele  Scripturi.   Căci  prietenia  după  trup  se  desface  foarte  uşor  când  se  găseşte  o  cît  de    mică  pricină.   Pentru că  nu  a  fost   legată  cu   simţirea   duhului.   Dar  în  sufletul   ce  stă  sub   înrîurirea  lui  Dumnezeu,   chiar  dacă  s-ar  întâmpla  să  se  producă  vreo   supărare,   totuşi  legătura  dragostei  nu  se  desface  dintr-însul.  Căci  aprinzîndu-se  pe  sine  însuşi   din  nou  de  focul  dragostei  lui  Dumnezeu,   îndată   revine  iarăşi  la  starea  cea  bună  şi cu  multă  bucurie  primeşte  dragostea  aproapelui,  chiar  dacă   a  fost  ocărît  sau  păgubit  mult  de  către  acela.  Pentru că  acest   suflet   topeşte  în   dulceaţa   lui  Dumnezeu  amărăciunea   iscată   de  gîlceavă.

Cugetare:

  • „Pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu” o facem în forma cea mai la îndemnînă, cea mai veche, cea mai atestată dar cea mai smerită prin „Doamne miluiește” dar nu numai. Rămîna ca fiecare dintre noi să facem această pomenire în ascultarea dată de duhovnicii noștri. E de reținut că fără „pomenirea  fierbinte   a  lui  Dumnezeu” ne cheltuim timpul fără rost, ne ținem atenția împrăștiată spre griji lumești și refuzăm accesul la bucuriile duhovnicești.

  • Paragraful al doisprezecelea este chiar în opoziție mai explicită cu „înțelepciunile” comune azi în „coaching”, „dezvoltare personală”, „leadeship”, „parenting” și alte zone ale psihologiei aplicate.

  • Al treisprezecelea și al paisprezecelea paragraf ne ajută să înțelegem mai bine felul în care se traiește în plan personal această stare.

  • Paragraful 15 este, în opinia mea, unul dintre cele mai frumoase cu privire la dragostea și prietenia între credincioși. Explică simplu și profund care este structura de rezistență a aproprierii dintre cei credincioși. Te iubesc, pe tine, semenul meu, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu prin tine. Prietenia cu tine îmbinată de simțirea Duhului este sprijinul ascensiunii noastre duhovnicești. De aceea nu poate fi lovită decisiv de căderile noastre în păcate. Eu știu că sînt păcătos, tu știi că ești păcătos, dar eu mă uit la lucrarea virtuților tale și nu vreau ca păcatele mele să-i devină impediment. De aceea nu mă pot lipsi de priveliștea lui Dumnezeu prezent în virtuțile prietenilor mei.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 314-315

marți, martie 02, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (III)

 


7. Cuvîntul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atît de mult se lărgeşte prin vederi, cît vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvînta. Căci nimic nu e mai sărac decît cugetarea care, stînd afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.

8. Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfîntului Duh să nu înceapă a cuvînta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rînduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întîi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întîi din roade.

9. Atît înţelepciunea, cît şi cunoştinţa, cît şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfînt. Fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul (1 Cor. XII, 7 ş. u.). Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvînteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă, şi înţelepciune în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei prin dragoste. Fiindcă cea dintîi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua, prin cuvînt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă cînd lipsesc cu desăvîrşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu care o dă.

10. Cînd facultatea impulsivă (mînia) a sufletului se porneşte împotriva patimilor, trebuie să ştii că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar cînd vede cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la linişte fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mişcat de dragostea cuvintelor, asigurînd însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minţii. Căci până nu se smereşte cineva foarte prin dispreţuirea de sine, nu poate grăi despre măreţia lui Dumnezeu.(1)


Cugetare:

         Sublinieri la paragrafele 7 și 8

  • Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.

  • Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade.

  • Se cuvine să ne străduim personal a cunoaște dulceața dragostei dumnezeiești înainte de a vorbi despre Dumnezeu. Există necesitatea de a ne scălda în belșugul luminii dragostei dumnezeiești fără a ne preocupa ( în acel moment) de propovăduire. Atunci atenției ființei noastre se cuvine să îi îngăduim a fi răpită în totalitate în contemplare și meditație. Dar există o vreme cuvenită în care găsim o potrivită adecvare a discursului către cei care au nevoie și atunci mărturisim. Această condiție aduce conținuturile luminoase (noemele = noimele) ale gîndurilor și cuvintelor care izvorăsc din ele.


         Sublinieri la paragrafele 8, 9 și 10
  • Nu putem să ne asumăm propovăduirea dacă nu sîntem luminați, dar nici dacă fiind luminați nu am reușit să ne smerim înțelegerea prin ajustare la puterile celor ( încă) neluminați.

  • Lucrarea Duhului Sfînt este adaptată la noi și la ceea ce se întîmplă pe lîngă noi, ceea ce nu înseamnă divizarea lucrării Duhului Sfînt sau deformarea ei. Nu toți sînt apți pentru aceeași lucrare. Unii au trăire, dar nu au cuvînt de mărturisire, alții au și trăire și cuvînt. Nu mereu e potrivit să cuvîntăm ( nici măcar cele sfinte), există momente de luptă interioară în care e bine să prețuim tăcerea. Adesea acestea sînt semnalate prin mobilizarea impulsului de combatere hotărîtă a patimilor. Acest impuls devine patima mîniei cînd este deturnat de la scopul, vigoarea și ținta sa. Smerenia ne asigură folosirea corectă a acestui impuls și face posibilă persectiva neînșelată asupra măreției lui Dumnezeu. Fără să fi avut vederea neînșelată a măreției lui Dumnezeu predica (mărturisirea) noastră e mai degrabă șovăitoare, slabă.

         Sublinieri la încheierea paragrafului 10: „Căci   până   nu   se   smereşte  cineva  foarte                             prin  dispreţuirea  de   sine,    nu   poate   grăi   despre  măreţia  lui  Dumnezeu”
  • Sfinții Părinți au ales o cale revelată care să ducă la virtute și la restaurarea ființei nu o cale făurită de om care să ducă la împăcare confortabilă cu sine  prin mecanisme de autoacceptare, adaptare și apărare. Această cale ne este prezentată de cei care au parcurs-o, de Sfinții Părinți, cu sinceritate și cu încredere în capacitatea noastră de a primi învățătura și de a o adapta fără a o denatura. Sfîntul Diadoh al Foticeii afirmă fără menanjamente că dacă cineva nu se smerește foarte tare folosindu-se de disprețuirea de sine nu poate vorbi despre măreția lui Dumnezeu. Disprețul de sine este motivația care activează lucrarea smereniei. Fără intensitatea acestei declansări smerenia rămîne un concept filosofic identificabil în multe sisteme morale  sub varii forme.  Smerenia, activată astfel,  e un instrument foarte puternic în mistica ortodoxă. Este asemenea daltei în mîna sculptorului. Așa cum lemnul ori piatra prezentată sculptorului este de aceeași natură cu viitoare operă dar se definește prin forme străine de estetica sculpturii, noi ne autodefinim și ne recunoaștem în forme străine de opera și voința dumnezeiască. Disprețul de sine este forță care respingînd formele naturii căzute dorește a fi subiectul unei schimbări pe care nu o înțelege deplin si pînă la capăt. În simbolica menționată, disprețul de sine este forța care ar duce lemnul sau piatra în atelierul scupltorului pentru a-i fi  îndepărtat materialul care nu e în concortdanță cu viziunea artistului. Cărăușul acesta nu înțelege întru totul viziunea meșterului dar are încredere în capacitatea lui. Odată realizată această prezentare în fața meșterului se petrece o etapă de decizie, în care materialul va fi folosit în conformitate cu calitățile sale: sculptură de sine, stîlp sau grindă sculptată ori structură de rezistență cu rol estetic redus. Fiecare după chemarea sa.(1 Cor. 12, 11) Abia acum lucrarea de dăltuire începe să înlăture tot ce este în plus și nimic mai mult. Așa este și această lucrare mistică descrisă de Sf. Diadoh, disprețul de sine ( sub forma realismului dat de concluzia că fiind păcătos nu am discernămînt curat, emoții limpezi si atenția îndreptată spre ceea ce trebuie) îngăduie ca Dumnezeu să lucreze cu dalta umilinței (smereniei) asupra mea în conformitate cu misiunea care mi-e încredințată de El.

  • Ceea ce Sfinții Părinți numesc „dispreț de sine” este un concept pozitiv diferit de „înjosirea de sine” produsă de patimi. Disprețul de sine este o poziționare realistă față de sine care permite nu doar o evaluare corectă a parcursului spre virtute dar și înlătură pericolul de acceptare a stării de „căldicel”, de compromis, în ascensiunea către Împărăție. Așadar diprețul de sine este o poziționare critică atentă la sine folosind evaluări descendente din virtuți și produce o mobilizarea a mea în direcția îmbunătățirii. 

  • În contrast absolut este înjosirea de sine care e o stare demobilizantă, ce îmi aduce gîndul că nu sînt în stare, nu pot face, sînt incapabil să lucrez binele.  Înjosirea de sine ste un ingredient al căderii în întristare și deznădejde. Din fericire cele două sînt ușor de deosebit tocmai prin diferență menționată, cîtă vreme disprețul de sine mă impulsionează să vreau mai bine, înjosirea de sine mă descurajează și mă afundă în mlașina disperării.
  • Avînd mințile îmbibate cu concepte străine de înțelesurile filocalice ne revoltăm adesea împotriva unor concepte de smerenie predicate de Părinți pe care le înțelegem ca fiind exagerări care produc atacuri la starea interioară de bine. 

  • Această coliziune este posibilă doar din cauza loialității noastre față de abordări intelectualiste în dauna practicii asceticii ortodoxe. Odată ce cunoaștem bucuriile duhovnicești nu mai găsim apetisante satisfacțiile date de abordări intelectuale sau emoționale străine. 

  • De aceea învățături lumești despre stima de sine și bucuriile mîndriei realizărilor lumeșți devin incapabile să se prezinte ( cum o făceau în mod înșelător) ca stări de bine.

_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312

miercuri, februarie 24, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (II)

 



5. Libertatea voinţei se arată în voirea sufletului raţional, care e gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului.

6. Lumina cunoştinţei adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele de rău. Căci atunci calea dreptăţii, atrăgînd mintea spre Soarele dreptăţii, o duce la lumina nesfîrşită a cunoştinţei, ca pe una care caută de aci înainte cu îndrăznire dragostea. Trebuie deci să smulgem într-o pornire nemînioasă dreptatea de la cei ce îndrăznesc să o necinstească. Căci rîvna evlaviei îşi arată biruinţa nu urînd pe cineva, ci mustrându-l.(1)

Cugetare:

  • La paragraful 5 vedem că libertatea voinței aparține ființelor raționale. Așadar ființele lipsite de rațiune (cei sărăci du duhul, cei îmbolnăviți în vreun mod care le afectează rațiunea și celelalte ființe neraționale) nu au libertatea voinței. Aceasta este adevărata deosebire între om si făptura văzută. Astfel, voința sufletului rațional se poate mișca spre ce dorește, de aici și responsabilitatea. De aceea ține de noi să ne motivăm a ne folosi libertatea voinței pentru a ne mișca viața spre bine. Nu oricum ci să fim mereu atenți ca la fiecare ocazie să căutăm binele, să fim „gata spre bine”. 

  • Lucrînd binele din cauză că ne orientăm libertatea voinței spre bine și o ținem în stare atenție alertă spre săvîrșirea binelui, populăm zilele noastre cu amitirea binelui și anulăm pomenirea răului din amintirile nefericite ale păcătuirii și împătimirii. Umplîndu-ne zilele de bine împingem răul afară din vasele sfinte care sîntem noi.

  • Pr. D. Stăniloae:" Dumnezeu se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate încălca, pentru că provine din atotputernicia lui Dumnezeu. (Dogmatica, v. I, p. 431)

  • Discernămîntul este fundamental pentru o conduită care să permită atingerea cunoștinței. Cum ne formăm discernământul e o chestiune de asceză și mistică. Ne vom mai întîlni cu această meditație. În acest moment ne este de folos să remarcăm faptul că discernământul nu este doar rezultatul analizei reci a faptelor ci este analiza obiectivă a faptelor călăuzită de dragoste. De aceea falselor acte de justiție, desfășurărilor argumentative lipsite de dragoste le opunem cu fermitate nemînioasă produsul discernământului nostru înduhovnicit de dragoste. Cunoaștem că ne folosim de acesta cînd realizăm că nu ne îndreptăm cu supărare, mînie, ură asupra aproapelui ci cu autoritatea blîndă care indică ceea ce trebuie vindecat în atitudini și comportamente fără a răni. Cuvîntul ales în română e foarte important: "mustrare ". Are aceeași rădăcină cu demonstrare și reprezintă mai degrabă actul de a indica, a arăta decît a certa. Certare  vine din cuvîntul certo care indică o luptă, o dispută menită a rezolva o chestiune, a o duce la finalitate.

Precizări despre apatheia, empatheia și sympatheia - Christos Thomopulos:
 
  • Pentru că mai sus s-a menționat empatia și faptul că acest cuvînt este un neologism adoptat în limba Romană din franceză e interesant să facem cîteva precizări de natură lingvistică.  Acest cuvînt vine din grecescul εμπάθεια iar istoria lui lingvistică este atit de lămuritor simbolică prin deturnarea semantică la care a fost supus. ἐν (en= în) + πάθος(páthos= durere, suferință, pasiune).
  • Acest cuvînt a făcut carieră în mediul psihologilor englezi după ce un anume  E.B. Titchener l-a împrumutat (mutilîndu-i înțelesul) pentru a traduce Einfühlung din germană. Cîtă vreme cel din urmă înseamnă „în contact” enpathos înseamnă „întru suferință, în+pătimire”. In Lexiconul Lampe la pagina 2883 este cuvîntul συνυπομεν care ar fi putut acoperi semantica respectivă.  Conotația puternic negativă este prezentă și azi în limba greacă la cuvântul ἐμπαθής. În urma acestui tip de demers (popular în secolele XVIII- IX și chiar la începutul secolului XX ) s-a inversat conotația emoțională.
  • Din noțiunea de negativă de împătimire s-a ajuns la uzanța eronată a unei semantici care exprimă capacitatea de a fi deschis, sensibil la emoțiile celuilalt. În limba engleză (și nu numai) este folosit adesea și haotic ca sinonim al lui sympathy. În realitate, în contextul cultural generat de ortodoxie εμπάθεια este antonimul nepătimirii- în greacă ἀπᾰ́θεια - despre care am scris mai sus cîteva detalii.Amintim doar că apatheia înseamnă libertatea de suferințe, nepătimirea și este folosit ca atare în cultura ortodoxă, atît de limbă greacă cit și de limbă latină. 
  • Mai târziu aparînd fricțiunile între Patriarhia Romei restul lumii creștine, cu scopul obținerii de putere lumească și primat administrativ, Europa apuseană se îndepărtează de sensul original (In timpul tratatelor “contra errores Grecorum” al lui Toma de Aquino din secolul al 13-lea, procesul era deja la capătul lui).După renaștere și iluminism, se vede sensul deja împământenit și astăzi: În Lexiconul Lampe la definiția pentru apatheia se insistă pe noțiunea de libertate fată de păcate în care sînt adesea contopite sensurile conexe.  Așadar nicidecum nu înseamnă indiferență, demotivare, dezinteres. Este interesant cum empathos a fost deturnat din înțelesul negativ în cel pozitiv și invers, cum apathos a devenit din cuvînt pozitiv unul negativ.  În cele din urmă avem cuvîntul συμπάθεια - simpatheia, de la sin+patos/patimă care înseamnă a suferi împreună. Dar nu e vorba de o suferință doar propusă rațional ci împărtășită, o afinitate- înrudire în suferință. 
  • Este suficient să arătăm puterea cuvintelor derivate din limba română, care au păstrat semnificația originală: patos, patimă, pățanie, împătimire, nepătimire, compătimire. Comparația cu neologismul pasiune ar fi interesantă și poate va face subiectul unui alt comentariu. 
  • Observăm diferența culturală profundă între cele două creștinisme, cel apusean și cel răsăritean: dacă la noi în spațial ortodox, post-bizantin πάθος, patos - patimă sunt cuvinte care exprimă o pățanie/patimă (πάθημα și πάθηση), o realitate înfăptuită și nu numai cerebrală (πάθος, a se vedea aici și verbul ποθώ a dori cu împătimire), în occident spiritualitatea a devenit o chestie eminamente cerebrală, o chestiune de credință, de gândire, cognitivă („cogito ergo sum“ după Descartes). 
  • Rădăcinile acestei transformări se pot găsi la centrarea occidentului în scrierile latinofonul Augustin. Datorită sărăcirii în urma invaziilor barbare și căderea imperiului Roman de Apus s-a pierdut accesul la limba erudiților, limba internațională din vremurile de pe atunci și s-a redus nivelul de înrudire doar la (puținele) surse latinofone. Astfel s-a pierdut masa scrierilor hellenofone, siriace și copte a părinților deșertului. Tocmai aceste scrieri care reprezintă baza teologiei răsăritene și e care încercăm să le cercetăm aici.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312


luni, februarie 15, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (I)

     


1. Fraţilor, oricărei vederi (contemplaţii) duhovniceşti să-i premeargă credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecînd printr-o simţire a minţii urma Celui nevăzut.

2. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă îşi cultivă modurile vieţuirii. Din această stare nu se mai poate schimba cînd sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns în Dumnezeu aşa de mult, cît poate vrea cu puterea care lucrează în el. Căci zice: „Fiţi buni şi milostivi, ca Tatăl vostru cel din ceruri“ (Luca VI, 36).

3. Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Cînd însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui decît deprinderea răului. Fiindcă cel dintîi este, pe cînd cel de al doilea nu este decît numai în faptul că se face.

4. Toţi oamenii suntem „după chipul“ lui Dumnezeu; dar „după asemănare“ nu sunt decît aceia care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Cînd deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieţii uşoare(1)

Cugetare:

  • Contemplația are ca premisă credința, nădejdea și dragostea. Credința și nădejdea ne ridică deasupra celor care se adresează simțirilor. Dragostea, fiind legătura fundamentală interpersonală a  Tatălui și Fiului și a Duhului Sfînt, precum și a lui Dumnezeu cu creația, leagă sufletul de cele dumnezeiești. Dragostea se prezintă că un alt simț, mai presus de simțuri, care călăuzește mintea spre Dumnezeu.

  • Putem deveni buni doar dacă vom cultiva un mod de viață în acord cu Dumnezeu. Odată pătruns de acest mod de viață nu îl mai pot părăsi. Avem adesea înșelarea că aceste cerințe sînt filosofice, teoretice. Vedem la a treia subliniere cît de operațional este mesajul dat de Însuși Hristos în referința biblică oferită.

  • Referința biblică dată la paragraful 2 (Luca VI, 36 ) e mai ușor de înțeles în contextul capitolului: 
  • "29  Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;
    30  Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
    31  Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
    32  Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
    33  Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
    34  Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
    35  Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
    36  Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
    37  Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”                                                                                                                                  

  • E necesar să aprofundăm cuvîntul ales de traducătorul român al Bibliei. 
    "Milostiv" e un cuvînt (de origine slavonă) compus din милъ ( citit aproape ca mili) și sufixul -ость ( osti). Unde "mili" înseamnă drag iar prefixul formează substantive feminine.  În slavoneasca bisericească милость (milosti) are același sens la milostiv în românește cu precizarea că se înțelege că milostenia este precedată de starea de drag.

  • În traducerea slavonească nu se folosește cuvîntul милость ci милосерди (miloserdi). În română îl avem și noi, mai mult în limbaj liturgic ca "milosîrd." Tot cuvînt compus mili + серди (serdi). серди = inimă în slavoneasca bisericească.  Milosîrd  ar putea însemna a avea inima plină de drag. Dar la vechii slavi inima este nu doar centrul emoțiilor ci a întregii vieți. De aceea серди înseamnă și comportament, emoții, predispoziție sufletească. În aceste calități formează diferite substantive în slavonește.

  • În textul grecesc ptr "milostiv" avem οἰκτίρμων oiktirmōn sau ichitrimon care înseamnă compasiune. Compasiune, fără a detalia, are din perspectivă istorică valența de a descrie starea de suflet care ne poate face să simțim suferințele aproapelui. Dar e interesant că passio în latină înseamnă și eveniment. Așadar compasiune e și a putea suferi alaturi de aproapele și de a experimenta evenimentele prin care trece. Azi ne place să îi spunem empatie, care nu e decît franțuzismul enpathie doar că în locul prefixului con (împreună) e folosit en (fr) = în. Însă despre cîteva cuvinte formate cu un prefix + pathos vom scrie ceva mai jos pentru a lumina unele aspecte semnificative ale limbii vorbite azi de noi.

  • Așadar să fim buni în sensul menționat de Sf. Diadoh înseamnă să fim capabili să simțim împreună cu aproapele  suferințele sale și să înțelegem prin ce trece de parcă l-am însoțit prin evenimentele vieții lui. Dar e bine să reținem bogăția cuvîntului milostiv care implică noțiunea de dragoste. Cu precizarea că милъ înseamnă drag de ceva dar drag драгъ înseamnă în slavonește "prețios, ceea ce prețuiești". Cuvîntul „dragoste” de aici vine.
_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312



joi, februarie 11, 2021

Avva Ioan Casian - Despre mîndrie




    A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbitică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. 

    Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrgueşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, când pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt". Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?"  şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră" dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de câte ori am dobîndit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine",  şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic",  sau cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",  şi în sfîrşit cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte". Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este";  iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?" Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu.

    Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.(1)


Cugetare:

  • Mîndria poate distruge toată lucrarea virtuților și prin aceasta poate paraliza sufletul.

  • Căderea în mîndrie trebuie prevenită. E necesară o pază continuă a mișcărilor sufletului ca nu cumva să cădem în mîndrie.

  • Nu eu fac binele, ci Dumnezeu care e în mine, fără Hristos nu pot face nimic, tot binele este de la Dumnezeu- sînt gîndurile care au puterea de a păzi sufletul de mîndrie dacă sînt crezute, înțelese și practicate.

  • Smerenia care este generată de aceste cugetări e, în fapt, practicarea neclintită a unui sistem de valori care îi acordă lui Dumnezeu prioritatea firească.

  • Smerenia se naște din credință. Fără ea nu putem opera noemele (conținutul gîndurilor care trebuie să nască faptele liber voite)

  • Smerenia se naște din frica lui Dumnezeu. Frica de factură dumnezeiască este acea trăire viguroasă a dorinței de a nu mai fi despărțiți de dragostea Fiului, de dulceața dumnezeiască a Duhului Sfînt, veșnicia Tatălui, adică de de lumina treimică. Este o dorință intensă, o teamă motivantă, activantă. Nu ne place cuvîntul „frică” fiindcă frica pe care o cunoaștem este lumească, neputincioasă, paralizantă și descompune. Frica lui Dumnezeu este motivantă, activă și construieșțe.

  • Smerenia se naște din blîndețe. 

  • Smerenia se naște din sărăcie asumată de bunăvoie.Sărăcia este desăvîrșită cînd este asumată de bunăvoie. Sărăcia asumată este eliberarea din chingile necesităților (re)comandate din afară. Sărăcia asumată este libertatea față de valorile materiale.

  • Din acestea izvorăște dragostea desăvîrșită care aduce darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 120 - 121

marți, februarie 09, 2021

Avva Ioan Casian - Despre slava deșartă




     A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, pînă şi prin îndelunga răbdare. 

    Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipue că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de războiul acestui drac viclean. Pe lîngă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrîn, pe cînd petreceam în pustia sketică. Ducîndu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrînul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, pînă ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcînd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingînd uşa a intrat şi întîmpinîndu-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrînul i-a răspuns în glumă, zicînd: „Acum venii când făceai tu otpustul celor chemaţi". Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrînului, cerîndu-i să se roage pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta. 

    Am amintit aceasta, vrînd să arăt la cîtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvîrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvîrşite să se străduiască în toate chipurile să birue această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvîntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Deci nimic să nu facă uitîndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gîndurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.(1)


Cugetare:

  • Slava deșartă reușește să întoarcă spre păcate cele mai felurite fapte. Vorbitul sau tăcutul, postirea sau gastronomia, hainele scumpe sau sărăcăcioase, recunoașterea socială sau defăimarea pot duce în aceeași măsură la cădere.

  •  Slava deșartă ne face să ni se pară că ni se cuvine să primim onoruri duhovnicești sau în legătură cu ascuțimea și finețea spiritului și al educației noastre.

  • Doar menținerea constantă a respingerii cinstirii date de oameni și căutatea perseverentă a percepției smerite de sine ne scapă de acest duh. Perspectiva neîntreruptă a primirii laudei exclusiv de la Dumnezeu este puterea care mișcă acest leac.

  • Respingere cinstirii date de oameni este un act de modestie autentică pe care îl pot face doar dacă eu chiar cred că în orice faptă vrednică de laudă nutresc recunoștință față de Dumnezeu și prin ea îi atribui Lui lauda. Modestia nu înlătură bucuria lucrului bine făcut, dimpotrivă o consolidează dincolo de instabilitatea pretențiilor schimbătoare ale lumii.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 118 - 120

duminică, februarie 07, 2021

Avva Ioan Casian - Despre trîndăvie




    A şasea luptă o avem împotriva duhului trîndăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu cari petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gînduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într'alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă acestea mai stîrneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, cîtă nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în niciun chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputînd fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite. De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încîlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc. 

    Ştiind dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrînd s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicînd: „Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială între voi, nici am mîncat de la cineva pîine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrînd zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Cînd ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce. Auzim că sunt unii dintre voi, cari umblă fără rînduială nimica lucrînd ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos Iisus, ca întru linişte lucrînd să mănânce pîinea lor". Să luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei, când numeşte „fără de rînduială" pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rînduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trîndăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: „Şi nu după predania, care aţi luat de la noi", arătînd prin cuvintele acestea că aceia sunt mîndri si dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: „în dar n-am mîncat pîine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrînd zi şi noapte". Învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer, cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască, lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătînd şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: „nimica lucrînd, ci iscodind". Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorînduiala şi din neorînduială tot păcatul.

    Arătîndu-le apoi şi tămăduirea, zice: „Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrînd să-şi mănînce pîinea lor". Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce". De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nicio vreme în care monahii să rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trîndăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe cînd cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lîngă acestea, bine este să aducem şi un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezînd eu putină vreme în pustie, am fost supărat de trîndăvie şi m-am dus la dînsul şi am zis: „Ieri fiind cumplit supărat de trîndăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-aş fi dus la Avva Pavel". Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rînduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor".(1)


Cugetare:

  • Trîndăvia este asociată cu întristarea și se folosește de demoralizare pentru a justifica lenea de a trece la îndreptare. Stîrnește disprețul pentru situația actuală, semeni și pentru viața însăși și generează visări cu privire la schimbări care, ne închipuim noi, ne-ar face să sporim. De aceea ne aventurăm în acțiuni părut nobile care nu sînt decît pretexte de îndepărtare de lucrare profundă. 

  • Pentru că nu ne satisface nici o acțiune, devenim nestatornici și fără de rînduială.

  • Dă demotivare, confuzie și somnolență cînd ar trebui să fim activi.

  • Fiind nestatornici ne găsim amestecați în tot felul de prilejuri în care adunăm informații pe care le folosim în bîrfirea și defăimarea semenilor. 

  • Prevenirea atacului se face prin rugăciune, refuzul ispitei de a vorbi deșertăciuni, lecturi și meditații duhovnicești și tăria în ispite.

  • O viață activă în cele duhovnicești și în lucrul încredințat nouă este în putere să combată lenea și întristarea. Rodul muncii noastre să ne solicite atenția și efortul iar dacă roadele ei depășesc nevoile noastre să dăm celor lipsiți nu să ne cîștigăm timp de lenevire. Lucrul mîinilor este recomandat în cele mai multe situații, mai ales celor tineri.

___________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 116 - 118

joi, februarie 04, 2021

Avva Ioan Casian - Despre întristare

 




    A cincia luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osîrdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinueşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-l ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii. 

    De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfîrşit îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie ranele sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărtindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. 

    Cînd aşadar pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite", ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace." Deci mai întîi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău". Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trîndăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune.

    De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.(1)


Cugetare:

  • Întristarea întunecă toate capacitățile sufletului. 

  • Blochează orice demers duhovnicesc (rugăciune, citiri, practica virtuților, întîlnirea cu frații de credintă). 

  •  Ne face să nu avem răbdare cu alții, să nu ne putem smeri, să ne considerăm răniți de închipuita dezamăgire produsă de semeni, să nu le urmăm sfaturile bune și să îi repezim sau îndepărtăm ca pe unii ce ne-ar face rău.
     
  • Ne îndeamnă să ne izolăm.

  • Ca orice patimă este denaturarea „întristării cea după Dumnezeu” care este materialul fundamental al pocăinței. 

  • Cele două feluri de întristare le deosebim prin aceea că vedem în cea rea că ne face leneși, delăsători, nerăbdători, disprețuitori, morocănoși, cîrtitori, mînioși, certăreți, leneși la rugăciune (zicem: „așa m-a enervat X că nici nu m-am mai putut ruga”), vedem că ne împinge la auto-victimizare,  că ne îndeamnă să vedem răul în oameni, să-i vorbim de rău și să ne ferim de comunitatea celor care caută virtutea. Cea bună  ne face să fim harnici și ascultători, prietenoși, smeriți blînzi, bucuroși, generoși, răbdători atît cu semenii cît si cu necazurile.

  • Ne putem feri de întristare și chiar vindeca de ea prin calea filocalică: rugăciune neîncetată (perseverentă măcar), meditații duhovnicești (scripturistice și patristice/ filocalice) și întîlnirea cu cei evlavioși (În ziua de azi am spune petrecerea timpului cu cei evlavioși. Dacă petrecem mai mult timp pe internet, medii sociale și filme, televiziune etc decît cu frații de credință importanța întîlnirii cu oamenii evlavioși scade către nesemnificativ.)

____________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 114 - 116











vineri, ianuarie 29, 2021

Avva Ioan Casian - Despre mînie

     



    A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Și cîtă trebuință este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu tulburari întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. De asemenea nu putem păzi desăvârșirea statului bun și nu ne putem face părtași vieții adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. "Căci s-a tulburat, zice, de mînie ochiul meu". Dar nu ne vom face părtași nici de înțelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiți de toți frații înțelepți. Fiindcă s-a scris: "Mînia în sânul celor fără de minte sălășluiește". Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminți. Căci scris este: "Mînia și pe cei cuminți îi pierde: Nu vom putea ține nici cumpăna dreptății cu inima trează, căci scris este: "Mînia barbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Nici podoaba și chipul cel bun nu-l putem dobîndi, cu toate că ne laudă toți, căci iarăși scrie: "Barbatul mînios nu este cu bun chip". Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârșire si poftește să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia și iuțimea. Iată ce poruncește vasul alegerii: "Toată amărăciunea și iuțimea și mînia și strigarea și hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea". Iar cînd a zis "toată", nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptățită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greșește, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa și să audă cuvântul Evangheliei: "Doctore, vindecă-te pe ține însuți", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoști".

   Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbește ochii sufletului și nu-l lasă să vadă Soarele Dreptății. Căci precum fie că punem pe ochi foițe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, și scumpetea foiței de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot așa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

    Numai atunci întrebuințăm mînia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gîndurilor pătimașe și iubitoare de plăceri. Așa ne învăță Proorocul zicând: "Mîniați-vă și nu păcătuiți"; adică aprindeți mînia asupra patimilor voastre și asupra gîndurilor rele și nu păcătuiți săvîrșind cele puse de ele în minte. Acest înțeles îl arată limpede cuvîntul următor: "... pentru cele ce ziceți întru inimile voastre, în așternuturile voastre vă pocăiți"; adică atunci cînd vin în inima voastră gîndurile cele rele scoate-ți-le afară cu mînie, iar după ce le veți fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniștei sufletului, pocăiți-vă. împreună cu acesta glăsuiește și fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui și adăugînd: "Soarele să nu apună peste mînia voastră, nici să dați loc diavolului"; adică să nu faceți pe Hristos, Soarele Dreptății, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mîniați prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de ședere în voi. Despre Soarele acesta și Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptății și tămăduire va fi în aripile lui".

     Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ținem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbăticia și turbarea dispoziției lor pătimașe, țin mînia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii fată de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoștinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta și Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putință ca să fie bine primit darul pînă ce mînia și ținerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea și Apostolul, zicînd: "Neîncetat vă rugați" și "Bărbății să se roage în tot locul, ridicînd mâini cuvioase, fără mînie și fără gânduri", ne învăță aceleași lucruri. Rămîne așadar ca sau să nu ne rugăm niciodată și prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie și fără a ține minte răul. Și fiindcă de multe ori cînd sunt întristați sau turburați frații noștri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt tulburați, Doctorul sufletelor, vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei, ne poruncește ca nu numai cînd suntem noi mîhniți asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, sa-l tămăduim, dezvinovățindu-ne, si apoi să aducem darul..

    Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăță aceasta și din legea veche? Deși s-ar părea că aceasta e cu pogoramant, totuși zice și ea: "Să nu urăști pe fratele tău întru inima ta", și iarăși: "Căile celor ce țin minte răul, spre moarte (duc)". Deci și acolo se oprește nu numai mînia cu fapta, ci se osîndește și cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeiești, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

    Să nu căutăm singurătatea și pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca și când acolo n-ar fi cel ce ne pornește spre mînie, sau fiindcă e mai ușor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie și din voința de a nu ne învinui pe noi înșine și de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pricinile turburarii, poftim despărțirea de frați. Drept aceea pînă ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, nu este cu putință să ajungem la desăvîrșirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se cîștigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia și singurătatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămînea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia și retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai că le păzește patimile nevătămate, ci li le și acoperă, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înșiși de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune in minte năluciri de virtute și-i face să creadă că au câștigat îndelunga răbdare și smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească și să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care ii stârnește și-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca niște cai fără frîu, hrăniți multă vreme în liniște și odihnă, din ocoalele lor și tîrăsc cu și mai multă vijelie și sălbătăcie spre pierzare pe călărețul lor. Căci si mai mult se sălbătăcesc patimile in noi, cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem și umbra suferirii și a îndelungii răbdări, pe care în tovărășia fraților ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelasarea deprinderii cu oamenii și din pricina singurătății. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite în culcușurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, își arată toată turbarea lor, asemenea și oamenii pătimași, care sunt liniștiți din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziție a virtuții, își dau veninul pe fată când apucă pe cineva care s-a apropiat si-i întarata. De aceea cei ce caută desăvîrșirea blîndeții sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mînie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsuflețite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei și o azvîrleam, pentru ca nu-mi plăcea fie grosimea, fie subțirimea ei; asemenea și asupra lemnelor când voiam să le tai și nu puteam repede, sau asupra cremenii, cînd mă sileam să scapăr și nu ieșea foc îndată. Așa mi se întinsese coarda mîniei, încât o porneam și asupra lucrurilor neînsuflețite.

    Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci și mînia din cuget. Căci nu folosește așa de mult a-ți ține gura în vremea mîniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît folosește a-ți curăți inima de ținerea minte a răului și a nu învârti în minte gînduri viclene asupra fratelui. Învățătura evanghelică poruncește să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inima rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăște pe fratele său, ucigaș de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziția de ură din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsîndu-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul și cu dispoziția de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă, nu numai pentru fapte, ci și pentru gînduri și hotărâri, precum însuși zice prin Prorocul: "Iată vin să adun faptele și gîndurile lor". La fel zice și Apostolul: "înseși gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor". Dar însuși Stăpânul, învățîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: "Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecății". Așa stă în copiile cele bune (cuvântul în deșert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voiește ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina și scînteia însăși a mîniei și nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină așa zisă întemeiată,mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.

    Iar leacul desăvîrșit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne mintea, nu se va mai află întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cîrma dreptății. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufletul, cîtă vreme ne va stăpâni duhul mîniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în fată icoana morții, care nu știm când poate veni,să ne păzim pe noi înșine de mînie și să știm că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri, căci de vom fi stăpîniți de mînie și ură, vinovați vom fi judecății.(1)


Cugetare:

  •  Simplul fapt că nu am „dezactivat” mînia sau mai bine spus (cum vom înțelege în cele ce urmează) că nu am reașezat-o în funcția ei originală ne lipsește de capacitatea de a avea discernămînt autentic. Discernămîntul de care vorbim implică atît limpezimea minții cît și a inimii. Claritatea rațiunii și echilibrul emoțiilor. Acestea sînt afectate de prezența mîniei chiar dacă e doar mocnită, ascunsă, am spune „controlată” pentru că mînia este o denaturare, o desfigurare cu care ne-am învățat prea bine și care ne distorsionează cunoașterea. „Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. ”

  • Toate patimile ne deformează percepția realității de nu mai știm ce e bine si ce e rău. Ba chiar ajungem de numim răul bine. Părintele Stăniloae scrie în Ascetica și mistica: „Prin patimi, care au ca motor ascuns mîndria, omul e așezat mereu înaintea vederii sale: nu vede realitatea și opera lui Dumnezeu, ținînd-o acoperită de sinea proprie. El își este sieși negură și fum.” Pe de altă parte, blîndețea e descrisă de Sf. Ioan Scărarul (după pr. Stăniloae) astfel: „Sufletul blînd e tronul simplității. Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înțelepciunii. Sufletele blînde se vor umple de cunoștință, iar mintea mînioasă conviețuiește cu întunericul și neștiința.” Iar părintele Stăniloae limpezește: „Omul blînd a înlăturat din sine toate pricinile care susțineau separația sa de semeni. Prin blîndețe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omenești din el cu firea omenească din ceilalți” „ Prin blîndețe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul ființei spirituale. [...] Simplitatea este o înțelepciune adîncă și mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blînd în situațiile tuturor.  Tocmai datorită acestei înțelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blînd nu se tulbură și nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situație într-o lumină cu mult mai largă, ținînd seama de atîtea considerații pe care sufletul pătimaș nu le cunoaște sau le uită cu voia, obsedat de patima unilaterală.”

  • Nu există motive de mînie care să fie justificate din punct de vedere spiritual. Zice Sfîntul Ioan Casian: „Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare. ”

  • Mînia  este denaturarea vigorii care ar trebui să fie proprie lucrării împotriva patimilor. Doar în această funcție ea este justificată: „Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri.”

  • Dacă ni se întîmplă să cădem în mînie să nu stăruim deloc asupra ei, să ne liniștim de îndată. De vreme ce Hristos ne spune să nu ne ducem darul la închinare cu supărare, iar noi sîntem invitați să ne rugăm neîncetat, nu există nevoia unei întîrzieri în a stinge mînia. Cum ne rugăm neîncetat dacă ținem mînie- Ce discipoli ai Părinților sîntem dacă nu ne propunem să ne rugăm măcar perseverent dacă nu neîncetat?

  • Uneori cînd ne mîniem sau supărăm ne vine să fugim, să ne ascundem de oameni și ne păcălim cu gîndul liniștirii în retragere/ refugiu. Dar ducem patima cu noi. „Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentrucă ne mîniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie...” Nu se cunvine să fugim pătstrînd patima și întărind-o ci să o confruntăm pînă o învingem.

  • Nu ne este îngăduit să facem fapte ale mîniei, să rostim cuvinte mînioase și nici să adăpostim gînduri mînioase. Zice sfîntul:  „datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget.”

  • Arma împotriva mîniei este excluderea mîniei și a roadelor ei (fapte, vorbe gînduri) din setul de soluții la provocările zilei oricît de justificat ar putea să ne pară. Dacă o să  „credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte.” o să putem înțelege mai bine lumea și evenimentele din ea și reușim să separăm mînia de soluții pentru a nu le contamina.


________________

1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 109-114