Ortodox@zi.ro: Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (IV)

11. Cuvîntul duhovnicesc păstrează sufletul celui ce-l grăieşte pururea neiubitor de slavă deşartă. Căci mîngîind toate părţile sufletului prin simţirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuinţă de slava de la oameni. De aceea îi păzeşte pururea cugetarea fără năluciri, pre-făcînd-o întreagă în dragoste de Dumnezeu. Dar cuvîntul înţelepciunii lumeşti îl îndeamnă pe om pururea spre iubirea de slavă. Căci neputînd mângîia şi satisface pe cei ce-l grăesc, prin experienţa simţirii, le dăruieşte plăcerea laudelor, fiind el însuşi o plăsmuire a oamenilor iubitori de slavă. Vom cunoaşte deci fără rătăcire această înrîurire a cuvîntului lui Dumnezeu, dacă vom cheltui ceasurile cînd nu grăim, în tăcere lipsită de griji şi în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.

12. Cel ce se iubeşte pe sine, nu poate iubi pe Dumnezeu. Dar cel ce nu se iubeşte pe sine, din pricina bogăţiei covîrşitoare a iubirii lui Dumnezeu, Îl iubeşte pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Căci cel ce se iubeşte pe sine caută slava sa. Iar cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte slava Celui ce l-a făcut pe el. Fiindcă e propriu sufletului simţitor şi iubitor de Dumnezeu să caute pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu în toate poruncile pe cari le împlineşte, iar pe de alta să se desfăteze întru smerenia sa. Căci lui Dumnezeu I se cuvine slavă, pentru măreţia Lui, iar omului smerenie, ca prin ea să ajungem să fim ai lui Dumnezeu. De vom face aceasta şi noi, bucurîndu-ne întocmai ca Sfîntul Ioan Botezătorul de slava Domnului, vom începe să zicem neîncetat: „Acesta trebue să crească, iar noi să ne micşorăm".

13. Ştiu pe cineva, care iubeşte aşa de mult pe Dumnezeu, plîngînd totuşi că nu-l poate iubi cît vrea, încît sufletul lui este necontenit într-o astfel de dorinţă fierbinte, că Dumnezeu se slăveşte în el, iar el este ca şi când n'ar fi. Despre sine nu ştie ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Căci din multa dorire a smereniei nu-şi cunoaşte vrednicia sa, ci slujeşte lui Dumnezeu după rînduiala preoţilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu îşi ascunde amintirea vredniciei, îngropînd cu smerenie undeva în adîncul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca să-şi pară în cugetarea sa totdeauna o slugă netrebnică, fiind cu totul străin de vrednicia sa, prin dorul după smerenie. Acest lucru suntem datori să-l facem şi noi, fugind de orice cinste şi slavă, pentru covîrşitoarea bogăţie a dragostei Domnului, care ne-a iubit aşa de mult pe noi.

14. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimii, acela este cunoscut de El. Căci în măsura în care primeşte cineva în simţirea sufletului dragostea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură ajunge în dragostea lui Dumnezeu. De aceea unul ca acesta nu încetează să se dorească după lumina cunoştinţei cu o dragoste aşa de puternică, încât să-şi simtă topindu-se pînă şi tăria oaselor, ne mai ştiindu-se pe sine, ci fiind prefăcut întreg de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca acesta putem spune şi că este în viaţa aceasta şi că nu este. Căci petrecînd în trupul său, călătoreşte, datorită dragostei, afară din el, mişcîndu-se necontenit s-a lipit de Dumnezeu prin puterea neslăbită a unui mare dor, ca unul ce a ieşit odată pentru totdeauna din iubirea de sine pentru dragostea de Dumnezeu: „Căci dacă ne-am ieşit din minte, zice, este pentru Dumnezeu, iar de suntem cu mintea întreagă, este pentru voi.

15. Cînd începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cît de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrîurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzîndu-se pe sine însuşi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărît sau păgubit mult de către acela. Pentru că acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gîlceavă.

Cugetare:

„Pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu” o facem în forma cea mai la îndemnînă, cea mai veche, cea mai atestată dar cea mai smerită prin „Doamne miluiește” dar nu numai. Rămîna ca fiecare dintre noi să facem această pomenire în ascultarea dată de duhovnicii noștri. E de reținut că fără „pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu” ne cheltuim timpul fără rost, ne ținem atenția împrăștiată spre griji lumești și refuzăm accesul la bucuriile duhovnicești.
Paragraful al doisprezecelea este chiar în opoziție mai explicită cu „înțelepciunile” comune azi în „coaching”, „dezvoltare personală”, „leadeship”, „parenting” și alte zone ale psihologiei aplicate.
Al treisprezecelea și al paisprezecelea paragraf ne ajută să înțelegem mai bine felul în care se traiește în plan personal această stare.
Paragraful 15 este, în opinia mea, unul dintre cele mai frumoase cu privire la dragostea și prietenia între credincioși. Explică simplu și profund care este structura de rezistență a aproprierii dintre cei credincioși. Te iubesc, pe tine, semenul meu, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu prin tine. Prietenia cu tine îmbinată de simțirea Duhului este sprijinul ascensiunii noastre duhovnicești. De aceea nu poate fi lovită decisiv de căderile noastre în păcate. Eu știu că sînt păcătos, tu știi că ești păcătos, dar eu mă uit la lucrarea virtuților tale și nu vreau ca păcatele mele să-i devină impediment. De aceea nu mă pot lipsi de priveliștea lui Dumnezeu prezent în virtuțile prietenilor mei.