marți, martie 09, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (IV)

 

   


    11. Cuvîntul   duhovnicesc   păstrează    sufletul    celui    ce-l   grăieşte   pururea   neiubitor   de   slavă   deşartă.    Căci    mîngîind  toate   părţile   sufletului   prin   simţirea  inimii,  îl  face  să   nu   mai   aibă   trebuinţă   de   slava   de la   oameni.   De  aceea   îi  păzeşte  pururea  cugetarea  fără  năluciri,  pre-făcînd-o  întreagă  în  dragoste  de  Dumnezeu.   Dar  cuvîntul  înţelepciunii  lumeşti  îl  îndeamnă   pe  om  pururea   spre  iubirea  de  slavă.   Căci   neputînd   mângîia  şi  satisface   pe   cei   ce-l  grăesc,   prin  experienţa   simţirii,   le  dăruieşte  plăcerea  laudelor,   fiind  el  însuşi   o  plăsmuire   a  oamenilor  iubitori  de  slavă.   Vom  cunoaşte  deci  fără  rătăcire  această  înrîurire  a  cuvîntului   lui  Dumnezeu,   dacă   vom   cheltui   ceasurile  cînd  nu  grăim,   în  tăcere  lipsită  de  griji   şi  în  pomenirea  fierbinte   a  lui  Dumnezeu. 

    12. Cel  ce  se   iubeşte   pe  sine,    nu  poate   iubi   pe   Dumnezeu.   Dar  cel  ce   nu  se  iubeşte   pe  sine,   din   pricina  bogăţiei   covîrşitoare   a  iubirii  lui  Dumnezeu,  Îl   iubeşte   pe   Dumnezeu,   fiindcă   unul   ca   acesta   nu   caută   niciodată  slava  sa,   ci  pe  a  lui  Dumnezeu.  Căci  cel  ce  se  iubeşte  pe  sine  caută  slava  sa.   Iar  cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu,  iubeşte  slava  Celui  ce  l-a  făcut  pe  el.   Fiindcă   e   propriu   sufletului  simţitor  şi  iubitor  de  Dumnezeu  să  caute  pe  de  o  parte  pururea   slava  lui  Dumnezeu  în  toate  poruncile  pe  cari  le  împlineşte,  iar  pe  de  alta  să  se  desfăteze  întru  smerenia  sa.   Căci  lui  Dumnezeu   I  se  cuvine  slavă,  pentru  măreţia   Lui,   iar  omului  smerenie,   ca   prin  ea  să  ajungem  să  fim  ai  lui  Dumnezeu.   De  vom  face  aceasta  şi  noi,   bucurîndu-ne   întocmai   ca   Sfîntul   Ioan   Botezătorul  de  slava  Domnului,   vom  începe   să  zicem  neîncetat:  „Acesta   trebue   să  crească,   iar  noi  să  ne  micşorăm".

13.   Ştiu  pe   cineva,   care   iubeşte   aşa   de   mult  pe  Dumnezeu,   plîngînd  totuşi  că   nu-l  poate  iubi   cît  vrea,  încît  sufletul  lui  este  necontenit   într-o   astfel   de  dorinţă  fierbinte,  că  Dumnezeu  se  slăveşte  în  el,    iar  el  este  ca  şi  când  n'ar  fi.  Despre  sine  nu  ştie  ce  valoare  are,   iar   laudele  cuvintelor  nu-l  îndulcesc.    Căci  din  multa  dorire  a  smereniei  nu-şi   cunoaşte   vrednicia  sa,    ci  slujeşte  lui  Dumnezeu  după  rînduiala  preoţilor.   Iar  din  multa  iubire  de  Dumnezeu  îşi  ascunde   amintirea  vredniciei,  îngropînd  cu   smerenie  undeva  în  adîncul  dragostei   de  Dumnezeu  lauda   ce  i  se   cuvine   din   pricina    acestei   vrednicii,    ca    să-şi  pară  în   cugetarea  sa  totdeauna   o  slugă  netrebnică,  fiind  cu  totul    străin   de   vrednicia  sa,    prin   dorul   după   smerenie.    Acest  lucru   suntem  datori   să-l   facem  şi  noi,  fugind  de  orice  cinste  şi  slavă,  pentru  covîrşitoarea  bogăţie   a   dragostei  Domnului,  care  ne-a   iubit  aşa  de  mult  pe  noi.

14.   Cel  ce  iubeşte  pe  Dumnezeu  întru simţirea inimii,    acela  este   cunoscut  de  El.    Căci   în   măsura   în   care  primeşte    cineva  în  simţirea  sufletului  dragostea  lui  Dumnezeu,  în  aceeaşi  măsură  ajunge  în  dragostea lui Dumnezeu.   De  aceea  unul  ca  acesta  nu  încetează  să  se  dorească  după  lumina  cunoştinţei  cu   o  dragoste  aşa  de  puternică,   încât  să-şi  simtă  topindu-se   pînă  şi  tăria  oaselor,  ne  mai  ştiindu-se  pe  sine,   ci  fiind  prefăcut  întreg  de  dragostea   lui  Dumnezeu.   De  unul   ca  acesta   putem   spune  şi  că  este   în   viaţa  aceasta  şi  că  nu  este.   Căci   petrecînd  în  trupul  său,    călătoreşte,    datorită   dragostei,   afară  din  el,   mişcîndu-se    necontenit   s-a  lipit   de   Dumnezeu   prin   puterea   neslăbită   a   unui  mare  dor,   ca  unul  ce  a  ieşit  odată  pentru  totdeauna  din  iubirea   de  sine  pentru  dragostea  de Dumnezeu:  „Căci  dacă  ne-am   ieşit  din  minte,   zice,  este  pentru  Dumnezeu,  iar  de  suntem   cu   mintea  întreagă,  este  pentru   voi.

15. Cînd  începe   cineva   să  simtă   cu   îmbelşugare   dragostea  lui  Dumnezeu,  începe  să  iubească  şi  pe  aproapele   întru   simţirea   duhului.    Şi   aceasta   este   dragostea   despre  care  grăiesc  toate  Sfintele  Scripturi.   Căci  prietenia  după  trup  se  desface  foarte  uşor  când  se  găseşte  o  cît  de    mică  pricină.   Pentru că  nu  a  fost   legată  cu   simţirea   duhului.   Dar  în  sufletul   ce  stă  sub   înrîurirea  lui  Dumnezeu,   chiar  dacă  s-ar  întâmpla  să  se  producă  vreo   supărare,   totuşi  legătura  dragostei  nu  se  desface  dintr-însul.  Căci  aprinzîndu-se  pe  sine  însuşi   din  nou  de  focul  dragostei  lui  Dumnezeu,   îndată   revine  iarăşi  la  starea  cea  bună  şi cu  multă  bucurie  primeşte  dragostea  aproapelui,  chiar  dacă   a  fost  ocărît  sau  păgubit  mult  de  către  acela.  Pentru că  acest   suflet   topeşte  în   dulceaţa   lui  Dumnezeu  amărăciunea   iscată   de  gîlceavă.

Cugetare:

  • „Pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu” o facem în forma cea mai la îndemnînă, cea mai veche, cea mai atestată dar cea mai smerită prin „Doamne miluiește” dar nu numai. Rămîna ca fiecare dintre noi să facem această pomenire în ascultarea dată de duhovnicii noștri. E de reținut că fără „pomenirea  fierbinte   a  lui  Dumnezeu” ne cheltuim timpul fără rost, ne ținem atenția împrăștiată spre griji lumești și refuzăm accesul la bucuriile duhovnicești.

  • Paragraful al doisprezecelea este chiar în opoziție mai explicită cu „înțelepciunile” comune azi în „coaching”, „dezvoltare personală”, „leadeship”, „parenting” și alte zone ale psihologiei aplicate.

  • Al treisprezecelea și al paisprezecelea paragraf ne ajută să înțelegem mai bine felul în care se traiește în plan personal această stare.

  • Paragraful 15 este, în opinia mea, unul dintre cele mai frumoase cu privire la dragostea și prietenia între credincioși. Explică simplu și profund care este structura de rezistență a aproprierii dintre cei credincioși. Te iubesc, pe tine, semenul meu, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu prin tine. Prietenia cu tine îmbinată de simțirea Duhului este sprijinul ascensiunii noastre duhovnicești. De aceea nu poate fi lovită decisiv de căderile noastre în păcate. Eu știu că sînt păcătos, tu știi că ești păcătos, dar eu mă uit la lucrarea virtuților tale și nu vreau ca păcatele mele să-i devină impediment. De aceea nu mă pot lipsi de priveliștea lui Dumnezeu prezent în virtuțile prietenilor mei.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 314-315

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.