duminică, martie 21, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (V)

 



    16. Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întîi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrîurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. 

    Căci numai cînd ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strîmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pămîntească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvîrşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică. „Căci dragostea desăvîrşită, zice, scoate afară frica”. (I In 4,18)

    Dar de amîndouă au parte numai drepţii, care lucrează virtuţile cu ajutorul Duhului Sfînt. De aceea zice Scriptura într-un loc: „Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui” (Ps 33, 9); iar în alt loc: „Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui”.(Ps 30, 25Prin acestea învăţăm limpede că frica de Dumnezeu este proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s-a zis, pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor curăţiţi, în care nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfînt. Căci s-a zis: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.”(Ps 62, 8).

    17. Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut  de  murdărie,  nu  simt  lucrarea  leacului:  dar  după ce  sunt curățate, simt  lucrarea  leacului, ajungînd prin  el la tămăduirea desăvârşită. Aşa şi  sufletul: cîtă vreme e  neîngrijit şi  acoperit  în întregime  de  lepra voluptăţii, nu  poate simţi  frica  lui Dumnezeu, chiar  dacă  i-ar  vesti  cineva  neîncetat  judecata  înfricoşătoare  şi  aspră  a lui  Dumnezeu. Dar  cînd  începe  să  se  curăţească  cu  multă luare  aminte, simte  frica  lui  Dumnezeu  ca  pe  un  leac adevărat al vieţii, care mustrîndu-l, îl arde ca într-un foc  fără durere. Pe  urmă, curăţindu-se treptat, ajunge  la curăţirea  desăvârşită, sporind  în dragoste  pe  măsură ce  se micşorează  frica din  el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvîrşită, în care, cum am  zis,  nu  mai este  frică, ci  nepătimirea deplină, produsă  de  slava lui  Dumnezeu. Să  avem  deci  ca  laudă  neîncetată,  mai presus de  toate  laudele, întâi  frica lui Dumnezeu, apoi dragostea, care  este plinirea legii desăvârşirii  în  Hristos.


Cugetare:

  • Învățăm de la sfinți că teama de Dumnezeu este o trăsătură dobîndită de cei care vor cu tărie să cultive virtuțile. Această trăsătură deschide omului capacitatea de a iubi din toată inima pe Dumnezeu prin faptul că, prin ea iubirea practică a lui Dumnezeu devine prioritate. Ea devine cea mai mare grijă. Cîtă vreme am alte griji înainte de aceea că aș putea să mă comport nevrednic de Dumnezeul meu nu voi avea de ce să părăsesc tocmai acele fapte, conduite și atitudini care generează grijile mele. Mă tem de consecințele lor mai mult decît de răceala pe care o pun între mine și Dumnezeu prin lucrarea concretă și perseverentă a patimilor. De aceea trăiesc „dragostea lucrătoare”  doar aceia care se curăță activ și se lasă modelați de temerea de Dumnezeu. Însăși temerea de Dumnezeu se obține în urma părăsirii grijilor pămîntești. Acestea, laolaltă cu ceea ce le generează, afectează capacitatea noastră de a ne lăsa pătrunși de luminarea Duhului Sfînt. Ele constituie „grosimea pămîntească” care ne face insensibili la dragostea desăvîrșită. Dumnezeu revarsă neîncetat dragostea sa în deplinătatea ei asupra noastră, însă această „grosime” insensibilă ne împiedică să o simțim, în afara unei minime măsuri. Această minimă măsură este acea prezență a iubirii lui Dumnezeu pentru lume care nu poate fi stinsă de nimic, fiind mărturia care străbate istoria pînă la Parusie.

  • De aceea temerea de Dumnezeu este necunoscută celor care nu se curățesc activ și cotidian de împătimiri și de urmările lor. Frica de Dumnezeu este unealta pe care o pot instrumenta „drepții care se încă se curățesc”. Aceștia sînt aceia dintre noi care, nefiind încă liberi de toate urmările împătimirilor, duc perseverent o viață de curățire. Teama care îi vizitează nu aduce paralizia terorii ci semnele de neconfundat ale dragostei. Ca atunci cînd iubim pe cineva atît de mult încît ne este frică să îi aducem vreo supărare. Nu de frica pedepsei, ci de cea a înstrăinării și a răcelii care o însoțește. Odată cu creșterea sensibilității la dragostea dumnezeiască ne lăsăm pătrunși de lumina ei care înlătură tocmai acele fapte, conduite și atitudini care ne țineau legați de patimi și, în mod firesc, frica de Dumnezeu se revelează ca ceea ce a fost mereu, anume dragoste. Astfel nu o mai simțim ca frică, devine elan și cunoștință dată de discernămînt.

  • Patimile ne rănesc sufletele. Să ne gîndim la situația unor robi care sînt, adesea zilnic, răniți în diferite locuri ale trupului. Rănile acestea s-ar adînci mereu, s-ar infecta des și s-ar agrava. Ei nu ar putea trăi bucuroși sub apăsarea atîtor răni. Le-ar fi greu să uite de dureri și să trăiască deplin, cu toată puterea lor emoțională, cu deplină implicare alături de cei iubiți. Iar cînd ar fi eliberați de situațiile care i-au rănit repetitiv și timp îndelungat ar avea nevoie de o perioadă semnificativă pentru a li se închide rănile. Apoi de mult mai mult timp să li se închidă rănile sufletești dobîndite în timpul agresiunilor constante. Între ele un loc însemnat l-ar avea culpa de a colabora uneori cu agresorul, chiar de a fraterniza cu el în anumite situații. 

  • Patimile rănesc. Ne rănesc zilnic, ani de zile. Uneori colaborăm cu stăpînii împătimitori, alteori ne alăturăm lor pînă într-atît încît devenim extensia lor și înrobim pe alții. Ne găsim plăcere în zgîndărirea rănilor patimilor. Știm că suferim dar încă ne mai mințim în fel și chip înnobilîndu-ne neputința. Pe măsură ce ne bălăcărim în patimi devenim tot mai insensibili la lumina dragostei dumnezeiești și la lucrarea Duhului Sfînt. Și așa cum am urla de durere și am fugi de medicul care ne-ar curăța rănile infectate și învechite, fugim cu groază de disconfortul produs de învățăturile, rînduielile și practicile despătimitoare cu care cîte un asistent al Doctorului Sufletelor încearcă să ne curețe de „lepra voluptății”. Dar cînd începem să ne vindecăm realizăm cu groază pericolul în care am fost și ne refugiem în brațele iubirii de Dumnezeu.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 316

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.