7. Cuvîntul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atît de mult se lărgeşte prin vederi, cît vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvînta. Căci nimic nu e mai sărac decît cugetarea care, stînd afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.
8. Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfîntului Duh să nu înceapă a cuvînta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rînduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întîi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întîi din roade.
9. Atît înţelepciunea, cît şi cunoştinţa, cît şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfînt. Fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul (1 Cor. XII, 7 ş. u.). Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvînteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă, şi înţelepciune în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei prin dragoste. Fiindcă cea dintîi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua, prin cuvînt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă cînd lipsesc cu desăvîrşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu care o dă.
10. Cînd facultatea impulsivă (mînia) a sufletului se porneşte împotriva patimilor, trebuie să ştii că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar cînd vede cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la linişte fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mişcat de dragostea cuvintelor, asigurînd însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minţii. Căci până nu se smereşte cineva foarte prin dispreţuirea de sine, nu poate grăi despre măreţia lui Dumnezeu.(1)
Cugetare:
Sublinieri la paragrafele 7 și 8
- Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu.
- Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta. Pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să se vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare, numai cel ce ţine mijlocia iluminării trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade.
- Se cuvine să ne străduim personal a cunoaște dulceața dragostei dumnezeiești înainte de a vorbi despre Dumnezeu. Există necesitatea de a ne scălda în belșugul luminii dragostei dumnezeiești fără a ne preocupa ( în acel moment) de propovăduire. Atunci atenției ființei noastre se cuvine să îi îngăduim a fi răpită în totalitate în contemplare și meditație. Dar există o vreme cuvenită în care găsim o potrivită adecvare a discursului către cei care au nevoie și atunci mărturisim. Această condiție aduce conținuturile luminoase (noemele = noimele) ale gîndurilor și cuvintelor care izvorăsc din ele.
- Nu putem să ne asumăm propovăduirea dacă nu sîntem luminați, dar nici dacă fiind luminați nu am reușit să ne smerim înțelegerea prin ajustare la puterile celor ( încă) neluminați.
- Lucrarea Duhului Sfînt este adaptată la noi și la ceea ce se întîmplă pe lîngă noi, ceea ce nu înseamnă divizarea lucrării Duhului Sfînt sau deformarea ei. Nu toți sînt apți pentru aceeași lucrare. Unii au trăire, dar nu au cuvînt de mărturisire, alții au și trăire și cuvînt. Nu mereu e potrivit să cuvîntăm ( nici măcar cele sfinte), există momente de luptă interioară în care e bine să prețuim tăcerea. Adesea acestea sînt semnalate prin mobilizarea impulsului de combatere hotărîtă a patimilor. Acest impuls devine patima mîniei cînd este deturnat de la scopul, vigoarea și ținta sa. Smerenia ne asigură folosirea corectă a acestui impuls și face posibilă persectiva neînșelată asupra măreției lui Dumnezeu. Fără să fi avut vederea neînșelată a măreției lui Dumnezeu predica (mărturisirea) noastră e mai degrabă șovăitoare, slabă.
- Sfinții Părinți au ales o cale revelată care să ducă la virtute și la restaurarea ființei nu o cale făurită de om care să ducă la împăcare confortabilă cu sine prin mecanisme de autoacceptare, adaptare și apărare. Această cale ne este prezentată de cei care au parcurs-o, de Sfinții Părinți, cu sinceritate și cu încredere în capacitatea noastră de a primi învățătura și de a o adapta fără a o denatura. Sfîntul Diadoh al Foticeii afirmă fără menanjamente că dacă cineva nu se smerește foarte tare folosindu-se de disprețuirea de sine nu poate vorbi despre măreția lui Dumnezeu. Disprețul de sine este motivația care activează lucrarea smereniei. Fără intensitatea acestei declansări smerenia rămîne un concept filosofic identificabil în multe sisteme morale sub varii forme. Smerenia, activată astfel, e un instrument foarte puternic în mistica ortodoxă. Este asemenea daltei în mîna sculptorului. Așa cum lemnul ori piatra prezentată sculptorului este de aceeași natură cu viitoare operă dar se definește prin forme străine de estetica sculpturii, noi ne autodefinim și ne recunoaștem în forme străine de opera și voința dumnezeiască. Disprețul de sine este forță care respingînd formele naturii căzute dorește a fi subiectul unei schimbări pe care nu o înțelege deplin si pînă la capăt. În simbolica menționată, disprețul de sine este forța care ar duce lemnul sau piatra în atelierul scupltorului pentru a-i fi îndepărtat materialul care nu e în concortdanță cu viziunea artistului. Cărăușul acesta nu înțelege întru totul viziunea meșterului dar are încredere în capacitatea lui. Odată realizată această prezentare în fața meșterului se petrece o etapă de decizie, în care materialul va fi folosit în conformitate cu calitățile sale: sculptură de sine, stîlp sau grindă sculptată ori structură de rezistență cu rol estetic redus. Fiecare după chemarea sa.(1 Cor. 12, 11) Abia acum lucrarea de dăltuire începe să înlăture tot ce este în plus și nimic mai mult. Așa este și această lucrare mistică descrisă de Sf. Diadoh, disprețul de sine ( sub forma realismului dat de concluzia că fiind păcătos nu am discernămînt curat, emoții limpezi si atenția îndreptată spre ceea ce trebuie) îngăduie ca Dumnezeu să lucreze cu dalta umilinței (smereniei) asupra mea în conformitate cu misiunea care mi-e încredințată de El.
- Ceea ce Sfinții Părinți numesc „dispreț de sine” este un concept pozitiv diferit de „înjosirea de sine” produsă de patimi. Disprețul de sine este o poziționare realistă față de sine care permite nu doar o evaluare corectă a parcursului spre virtute dar și înlătură pericolul de acceptare a stării de „căldicel”, de compromis, în ascensiunea către Împărăție. Așadar diprețul de sine este o poziționare critică atentă la sine folosind evaluări descendente din virtuți și produce o mobilizarea a mea în direcția îmbunătățirii.
- În contrast absolut este înjosirea de sine care e o stare demobilizantă, ce îmi aduce gîndul că nu sînt în stare, nu pot face, sînt incapabil să lucrez binele. Înjosirea de sine ste un ingredient al căderii în întristare și deznădejde. Din fericire cele două sînt ușor de deosebit tocmai prin diferență menționată, cîtă vreme disprețul de sine mă impulsionează să vreau mai bine, înjosirea de sine mă descurajează și mă afundă în mlașina disperării.
- Avînd mințile îmbibate cu concepte străine de înțelesurile filocalice ne revoltăm adesea împotriva unor concepte de smerenie predicate de Părinți pe care le înțelegem ca fiind exagerări care produc atacuri la starea interioară de bine.
- Această coliziune este posibilă doar din cauza loialității noastre față de abordări intelectualiste în dauna practicii asceticii ortodoxe. Odată ce cunoaștem bucuriile duhovnicești nu mai găsim apetisante satisfacțiile date de abordări intelectuale sau emoționale străine.
- De aceea învățături lumești despre stima de sine și bucuriile mîndriei realizărilor lumeșți devin incapabile să se prezinte ( cum o făceau în mod înșelător) ca stări de bine.
_____________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu