joi, februarie 11, 2021

Avva Ioan Casian - Despre mîndrie




    A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbitică decît toate cele de pînă aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. 

    Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrgueşte să strice înfrînarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, când pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt". Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate puternice?"  şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră" dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de câte ori am dobîndit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine",  şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic",  sau cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",  şi în sfîrşit cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte". Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este";  iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?" Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu.

    Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.(1)


Cugetare:

  • Mîndria poate distruge toată lucrarea virtuților și prin aceasta poate paraliza sufletul.

  • Căderea în mîndrie trebuie prevenită. E necesară o pază continuă a mișcărilor sufletului ca nu cumva să cădem în mîndrie.

  • Nu eu fac binele, ci Dumnezeu care e în mine, fără Hristos nu pot face nimic, tot binele este de la Dumnezeu- sînt gîndurile care au puterea de a păzi sufletul de mîndrie dacă sînt crezute, înțelese și practicate.

  • Smerenia care este generată de aceste cugetări e, în fapt, practicarea neclintită a unui sistem de valori care îi acordă lui Dumnezeu prioritatea firească.

  • Smerenia se naște din credință. Fără ea nu putem opera noemele (conținutul gîndurilor care trebuie să nască faptele liber voite)

  • Smerenia se naște din frica lui Dumnezeu. Frica de factură dumnezeiască este acea trăire viguroasă a dorinței de a nu mai fi despărțiți de dragostea Fiului, de dulceața dumnezeiască a Duhului Sfînt, veșnicia Tatălui, adică de de lumina treimică. Este o dorință intensă, o teamă motivantă, activantă. Nu ne place cuvîntul „frică” fiindcă frica pe care o cunoaștem este lumească, neputincioasă, paralizantă și descompune. Frica lui Dumnezeu este motivantă, activă și construieșțe.

  • Smerenia se naște din blîndețe. 

  • Smerenia se naște din sărăcie asumată de bunăvoie.Sărăcia este desăvîrșită cînd este asumată de bunăvoie. Sărăcia asumată este eliberarea din chingile necesităților (re)comandate din afară. Sărăcia asumată este libertatea față de valorile materiale.

  • Din acestea izvorăște dragostea desăvîrșită care aduce darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

_______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 120 - 121

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.