A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, pînă şi prin îndelunga răbdare.
Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipue că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de războiul acestui drac viclean. Pe lîngă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrîn, pe cînd petreceam în pustia sketică. Ducîndu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrînul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, pînă ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcînd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingînd uşa a intrat şi întîmpinîndu-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrînul i-a răspuns în glumă, zicînd: „Acum venii când făceai tu otpustul celor chemaţi". Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrînului, cerîndu-i să se roage pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.
Am amintit aceasta, vrînd să arăt la cîtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvîrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvîrşite să se străduiască în toate chipurile să birue această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvîntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Deci nimic să nu facă uitîndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gîndurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.(1)
Cugetare:
- Slava deșartă reușește să întoarcă spre păcate cele mai felurite fapte. Vorbitul sau tăcutul, postirea sau gastronomia, hainele scumpe sau sărăcăcioase, recunoașterea socială sau defăimarea pot duce în aceeași măsură la cădere.
- Slava deșartă ne face să ni se pară că ni se cuvine să primim onoruri duhovnicești sau în legătură cu ascuțimea și finețea spiritului și al educației noastre.
- Doar menținerea constantă a respingerii cinstirii date de oameni și căutatea perseverentă a percepției smerite de sine ne scapă de acest duh. Perspectiva neîntreruptă a primirii laudei exclusiv de la Dumnezeu este puterea care mișcă acest leac.
- Respingere cinstirii date de oameni este un act de modestie autentică pe care îl pot face doar dacă eu chiar cred că în orice faptă vrednică de laudă nutresc recunoștință față de Dumnezeu și prin ea îi atribui Lui lauda. Modestia nu înlătură bucuria lucrului bine făcut, dimpotrivă o consolidează dincolo de instabilitatea pretențiilor schimbătoare ale lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu