miercuri, februarie 24, 2021

Avva Diadoh al Foticeei - Cuvînt ascetic despre viața morală (II)

 



5. Libertatea voinţei se arată în voirea sufletului raţional, care e gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului.

6. Lumina cunoştinţei adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele de rău. Căci atunci calea dreptăţii, atrăgînd mintea spre Soarele dreptăţii, o duce la lumina nesfîrşită a cunoştinţei, ca pe una care caută de aci înainte cu îndrăznire dragostea. Trebuie deci să smulgem într-o pornire nemînioasă dreptatea de la cei ce îndrăznesc să o necinstească. Căci rîvna evlaviei îşi arată biruinţa nu urînd pe cineva, ci mustrându-l.(1)

Cugetare:

  • La paragraful 5 vedem că libertatea voinței aparține ființelor raționale. Așadar ființele lipsite de rațiune (cei sărăci du duhul, cei îmbolnăviți în vreun mod care le afectează rațiunea și celelalte ființe neraționale) nu au libertatea voinței. Aceasta este adevărata deosebire între om si făptura văzută. Astfel, voința sufletului rațional se poate mișca spre ce dorește, de aici și responsabilitatea. De aceea ține de noi să ne motivăm a ne folosi libertatea voinței pentru a ne mișca viața spre bine. Nu oricum ci să fim mereu atenți ca la fiecare ocazie să căutăm binele, să fim „gata spre bine”. 

  • Lucrînd binele din cauză că ne orientăm libertatea voinței spre bine și o ținem în stare atenție alertă spre săvîrșirea binelui, populăm zilele noastre cu amitirea binelui și anulăm pomenirea răului din amintirile nefericite ale păcătuirii și împătimirii. Umplîndu-ne zilele de bine împingem răul afară din vasele sfinte care sîntem noi.

  • Pr. D. Stăniloae:" Dumnezeu se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate încălca, pentru că provine din atotputernicia lui Dumnezeu. (Dogmatica, v. I, p. 431)

  • Discernămîntul este fundamental pentru o conduită care să permită atingerea cunoștinței. Cum ne formăm discernământul e o chestiune de asceză și mistică. Ne vom mai întîlni cu această meditație. În acest moment ne este de folos să remarcăm faptul că discernământul nu este doar rezultatul analizei reci a faptelor ci este analiza obiectivă a faptelor călăuzită de dragoste. De aceea falselor acte de justiție, desfășurărilor argumentative lipsite de dragoste le opunem cu fermitate nemînioasă produsul discernământului nostru înduhovnicit de dragoste. Cunoaștem că ne folosim de acesta cînd realizăm că nu ne îndreptăm cu supărare, mînie, ură asupra aproapelui ci cu autoritatea blîndă care indică ceea ce trebuie vindecat în atitudini și comportamente fără a răni. Cuvîntul ales în română e foarte important: "mustrare ". Are aceeași rădăcină cu demonstrare și reprezintă mai degrabă actul de a indica, a arăta decît a certa. Certare  vine din cuvîntul certo care indică o luptă, o dispută menită a rezolva o chestiune, a o duce la finalitate.

Precizări despre apatheia, empatheia și sympatheia - Christos Thomopulos:
 
  • Pentru că mai sus s-a menționat empatia și faptul că acest cuvînt este un neologism adoptat în limba Romană din franceză e interesant să facem cîteva precizări de natură lingvistică.  Acest cuvînt vine din grecescul εμπάθεια iar istoria lui lingvistică este atit de lămuritor simbolică prin deturnarea semantică la care a fost supus. ἐν (en= în) + πάθος(páthos= durere, suferință, pasiune).
  • Acest cuvînt a făcut carieră în mediul psihologilor englezi după ce un anume  E.B. Titchener l-a împrumutat (mutilîndu-i înțelesul) pentru a traduce Einfühlung din germană. Cîtă vreme cel din urmă înseamnă „în contact” enpathos înseamnă „întru suferință, în+pătimire”. In Lexiconul Lampe la pagina 2883 este cuvîntul συνυπομεν care ar fi putut acoperi semantica respectivă.  Conotația puternic negativă este prezentă și azi în limba greacă la cuvântul ἐμπαθής. În urma acestui tip de demers (popular în secolele XVIII- IX și chiar la începutul secolului XX ) s-a inversat conotația emoțională.
  • Din noțiunea de negativă de împătimire s-a ajuns la uzanța eronată a unei semantici care exprimă capacitatea de a fi deschis, sensibil la emoțiile celuilalt. În limba engleză (și nu numai) este folosit adesea și haotic ca sinonim al lui sympathy. În realitate, în contextul cultural generat de ortodoxie εμπάθεια este antonimul nepătimirii- în greacă ἀπᾰ́θεια - despre care am scris mai sus cîteva detalii.Amintim doar că apatheia înseamnă libertatea de suferințe, nepătimirea și este folosit ca atare în cultura ortodoxă, atît de limbă greacă cit și de limbă latină. 
  • Mai târziu aparînd fricțiunile între Patriarhia Romei restul lumii creștine, cu scopul obținerii de putere lumească și primat administrativ, Europa apuseană se îndepărtează de sensul original (In timpul tratatelor “contra errores Grecorum” al lui Toma de Aquino din secolul al 13-lea, procesul era deja la capătul lui).După renaștere și iluminism, se vede sensul deja împământenit și astăzi: În Lexiconul Lampe la definiția pentru apatheia se insistă pe noțiunea de libertate fată de păcate în care sînt adesea contopite sensurile conexe.  Așadar nicidecum nu înseamnă indiferență, demotivare, dezinteres. Este interesant cum empathos a fost deturnat din înțelesul negativ în cel pozitiv și invers, cum apathos a devenit din cuvînt pozitiv unul negativ.  În cele din urmă avem cuvîntul συμπάθεια - simpatheia, de la sin+patos/patimă care înseamnă a suferi împreună. Dar nu e vorba de o suferință doar propusă rațional ci împărtășită, o afinitate- înrudire în suferință. 
  • Este suficient să arătăm puterea cuvintelor derivate din limba română, care au păstrat semnificația originală: patos, patimă, pățanie, împătimire, nepătimire, compătimire. Comparația cu neologismul pasiune ar fi interesantă și poate va face subiectul unui alt comentariu. 
  • Observăm diferența culturală profundă între cele două creștinisme, cel apusean și cel răsăritean: dacă la noi în spațial ortodox, post-bizantin πάθος, patos - patimă sunt cuvinte care exprimă o pățanie/patimă (πάθημα și πάθηση), o realitate înfăptuită și nu numai cerebrală (πάθος, a se vedea aici și verbul ποθώ a dori cu împătimire), în occident spiritualitatea a devenit o chestie eminamente cerebrală, o chestiune de credință, de gândire, cognitivă („cogito ergo sum“ după Descartes). 
  • Rădăcinile acestei transformări se pot găsi la centrarea occidentului în scrierile latinofonul Augustin. Datorită sărăcirii în urma invaziilor barbare și căderea imperiului Roman de Apus s-a pierdut accesul la limba erudiților, limba internațională din vremurile de pe atunci și s-a redus nivelul de înrudire doar la (puținele) surse latinofone. Astfel s-a pierdut masa scrierilor hellenofone, siriace și copte a părinților deșertului. Tocmai aceste scrieri care reprezintă baza teologiei răsăritene și e care încercăm să le cercetăm aici.

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 312


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.