Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XXXIX)

41. Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atît de mare ştiinţă şi experienţă, să se gîndească cei ce primesc să conducă pe alţii, de cîtă cunoştinţă au ei trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus şi să-i înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mîinile în aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l zdrobească pe vrăjmaşul însuşi.

Căci acest război este mai greu decît lupta atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale atleţilor, care uşor pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care odată răsturnate anevoie mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva, luptînd încă cu viața pătimaşă şi fiind stropit cu sînge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu, din suflete cugetătoare, ar auzi de sigur cuvîntul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin de sînge".

Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luînd cortul şi înfingîndu-l afară de tabără, arată de asemenea că învăţătorul trebuie să fie cît mai departe de zarva războiului şi să locuiască departe de locul învălmăşit al luptei, strămutat la o viață paşnică şi nerăzboinică. Dar cînd s-ar afla astfel de învăţători, ei au lipsă de învăţăcei, care să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile lor, încît să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufleţit, sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcînd nimic împotrivă, şi precum meşterul îşi arată meşteşugul său în materie, nefiind împiedecat întru nimic de ea de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru nimic.(1)

Cugetare:

• Sfîntul Nil ne dă un indiciu care ne poate folosi cînd medităm la cele spirituale. El amintește de „icoana luptei”
  
  
• Adică de modelul, forma, alcătuirea, tiparul în care se desfășoară lupta. Imaginea luptei este sugestivă pentru a înțelege „luptele” duhovnicești si de aceea sfinții părinți se folosesc adesea de trimiteri la atleți (care erau la vremea lor în principal luptători).
  
  
• Acest lucru este facilitat de faptul că întregul nostru trup si activitățile sale poartă încărcătura (și responsabilitatea) simbolismul.
  
  
• Amintesc că simbolul este în ortodoxie un semn care leagă o comunicare între două realități care nu pot transfera altfel cunoaștere și har. 
  
  
• O icoană este un simbol ortodox doar cît timp ortodoxul acceptă faptul ca icoana transmite privitorului sau închinătorului cunoaștere și har.
  
  
• Icoana luptei leagă exprimarea perceptibilă a formelor ei cu energiile (creativitate, acțiune, forță, viteză etc) care produc eficiența ce aduce victoria.
  
  
• Într-o lupta atletică nu va fi victorios acela care execută mișcări măiestrite în gol, fără aplicabilitate și fără a le supune testului concretului ci acela care-și asumă riscul de a suferi în confruntare și care își ia toate măsurile pe care le poate lua pentru a nu fi rănit și dacă este, să treacă peste dureri pînă obține victoria, pe de o parte ascultînd sfaturile antrenorului său, pe de altă parte luîndu-și libertatea de a le adapta situațiilor concrete. Nu va cîștiga atletul lupta executînd înșiruite și aranjamente de procedee în gol fără a ține seama de mișcările oponentului. Cum nu va cîștiga lupta atletul care nu se pregătește din vreme, ignoră cunoștințele transmise despre luptă, tehnică, strategie și tactici. Tot văduvit de victorile va fi și atletul care își imaginează despre luptă că este doar o formalitate în care nu va întîlni vreun disconfort.
  
  
• Iar dacă lupta nu ar fi una sportivă, ci pe viață și pe moarte, miza ar fi imensă.
  
  
• Iar dacă simbolul luptei ne leagă de asceză, de lupta duhovnicească și miza este viața eternă, înțelegem dimensiunea responsabilității sfaturilor spirituale.
  
  
• Asemenea atleților, ortodocșii practicanți au nevoie ca pe de o parte să fie pregătiți de îndrumători care cunosc confruntarea la care le sînt supuși învățăceii și pe de alta este necesar să-și asume asprimile care duc la victoria cerească.
  
  
• Există o convingere distructivă, neortodoxă- aș zice eretică- ce susține că ar trebui să fim senini, anesteziati, pe drumul către virtuți și către împărăție.
  
  
• Iată, sfinții ne învață altceva din propriile lor experiențe victorioase. 
  
  
• Cei care luptă trebuie să-și asume ei responsabilitatea felului în care  au învățat arta virtuților, durerile confruntărilor, curajul de a se ridica și de a o lua din nou la urcuș. 
  
  
• Învățătorul nu trebuie să ducă acestea în locul meu, cortul învățătorului meu- ca cel al lui Moise- este departe de zarva înfruntărilor mele morale, mistice și de idei.
  
  
• O informație minunată stă ascunsă în aceste text: prin ascultarea dinamică și adaptată la concret dar fidelă, învățătorul este prezent în luptele ucenicilor săi. 
  
  
• Învățătorul este ucenicul cuiva căruia fiindu-i fidel îl transmite pînă în lupta ucenicului loial. Așa ajungem de lupta Sfinții Părinți pentru noi în cele întîlnite în viața noastra iar noi nu trebuie sa facem altceva decît să avem curajul să ascultăm doar de ei.
  
  
• Fiindcă ascultînd de sfatul diletanților, amestecînd ascultările nu vom obține decît confuzie, zăpăceală și înfrîngeri spirituale.
  
  
  

_________________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 181