10. Căci este ca și cum ar şi explica cineva despre folosul sănătăţii celor ce n-au fost niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala ofticei, iar povara aceasta a firii, care le-a devenit obişnuinţă, socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească.
Se ştie că e de prisos orice cuvînt spre îndreptare, cînd năzuinţa celor ce ascultă, înclinînd spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca sfat.
Mai ales cînd nădejdea hrăneşte pofta cîştigului, patima închide auzul la sfat, încît îndemnurile spre cuminţire nu află nicio putinţă de străbatere, cugetul fiind întins spre cîştigul dorit, chiar dacă este urît.
Noi însă, o iubiţilor, care socotim că de dorul virtuţii ne-am lepădat de viaţă şi am respins poftele lumeşti şi am făgăduit să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încîlcim în frămîntările vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai-nainte?
De ce ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzînd dorinţele celor mai slabi prin sîrguinţa noastră deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de avere?(1)
Cugetare:
- Cîtă vreme păstrez o cît de firavă legătură cu bunul simț și rămîn fidel modelului ortodox de înțelegere a vieții nu mai este cu putință ca după primul paragraf al capului 10 să mai cad în capcana părerii prea bune despre mine însumi.
- Aceasta e din pricină că aflu profunzimea afectării mele de patimi.
- Sînt botezat de prunc, am primit Pecetea Darului Duhului Sfînt imediat după Botez. Sau, fiind matur am ales a mă boteza la o altă vîrstă. Au fost toate premisele ca viața mea să fie păstrată în lumina si lucrarea nealterată a Duhului Sfînt. Acest lucru alături de încrederea în purtarea permanentă de grijă a lui Dumnezeu pentru lume ar fi trebuit să fie îndeajuns ca aceas sfințenie a Sfîntului Botez și a Sfintei Mirungeri să rămînă trăsătura naturală a firii mele. Felul unic în care mă raportez la această identitate născută din sfințenie este natura mea. Firea mea.
- Acesta sînt eu. Însă datorită libertății individuale care este protejată cu iubire și răbdare de Dumnezeu am crescut și trăiesc într-o societate care generează mai degrabă o cultură a păcatului decît una a sfințeniei și așa se face că dinainte de a înțelege, învăța și utiliza cuvinte am învățat să mă folosesc de păcate, patimi și slăbiciuni.
- Din cauza frăgezimii pruncului acestea se imprimă la suprafața sufletului dau cu tăieturi si înțepături profunde. Astfel ajung patimile să fie cînd cauze, cînd componente, cînd interfețe ale atitudinilor, gîndurile, vorbelor și faptelor mele.
- Așa se face că sînt înșelat să accept ca trăsătură a identității mele aceste deformări ulterioare.
- Ajung să cred greșit că acesta sînt eu.
- Urmează apoi consolidarea acestor trăsături despre care în mod eronat cred că reprezintă firea mea, modul meu de a fi, identitatea dată de unicitatea mea ființială și eternă.
- Îndepărtarea acestor parazitări este dificilă, întîi pentru că nu o vedem necesară nefiind capabili să discernem între natura noastra sfințită și desfigurările patimilor, apoi este dificilă fiindcă ele au funcționat ca mecanisme angrenate la acea cultură și civilizație a păcatului despre care am scris mai sus.
- Dacă totuși le identificăm ca atare și ne mobilizăm să le îndepărtăm ne aflăm în fața unui proces dureros pentru că diformitățile acestea, făcînd parte din construcții social-culturale împătimite participă înșelător la conștiința valorii de sine.
- Într-o cultură a păcatului, patimile și păcatele mele îmi oferă mai multe șanse de a fi prețuit de semeni și prin aceasta de a fi valorizat decît mi-ar putea oferi virtuțile care, fiind opuse și dizolvînd patimile, sînt percepute în cel mai bun caz ca exotism dar cel mai adesea ca valori care dușmănesc individul.
- De aceea dacă aș cultiva defrînarea sexuală și mi-aș centra identitatea în sexualitate mi-ar părea dușmănoase valorile creștine cu privire la abstinență, iubire mai presus de sexualitate, decența de a nu înșela și recruta practicanți ai desfrînării.
- Aceasta în timp ce mi-aș declara împătimirea ca identitate.
- Într-un mod mai subtil, dar de intensitate păcătoasă la fel de mare sau chiar mai mare, dacă am fost înrobit de împrăștiere, nestatornicie și individualism voi considera firesc să cultiv neascultarea și nesupunere. Ba chiar să mă mint că sînt abilități naturale sau duhovnicești. De aceea, cînd ascultarea nu slujește scopurilor date de străduința de a recolta recompensele patimilor mele mă întorc împotriva duhovnicului, îl vorbesc de rău sau chiar caut să găsesc un duhovnic care se atinge de patimile mele. Sau un surogat de duhovnic cum ar fi un psihoterapeut sau psiholog care în schimbul banilor plătiți pe oră se va strădui să clădească alături de mine un sistem conceptual care să nu se atingă de recompensele din patimi, să mi le explice din perspectivă identitară și să mă păstreze în confuzia delirului pătimaș.
- În acest caz, din nou, patima însăși ar constitui identitatea mea protejată.
______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 156
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu