Sfîntul Nil Ascetul- Cuvînt ascetic foarte trebuincios și folositor (XI)

 

12. Sau nu socotim că e ruşinos să fim osîndiţi de cei mai mici, pe care îi numim lumești (κοσμικούς), pentru călcarea de către noi a rînduielilor Mîntuitorului, şi să fim învăţaţi poruncile Lui de către cei ce ar trebui să le înveţe de la noi? 

Căci atunci cînd noi ne încăierăm şi ei ne spun: sluga lui Hristos nu trebuie să se lupte, ci să fie blînd cu toţi, sau cînd noi ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: „dacă îţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa", ce altceva fac, decît rîd de noi şi glumesc pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată?

Şi de fapt, nu este nevoie să ne luptăm pentru avuţii şi să facem toate cîte suntem siliţi de purtarea acestora de grijă. 

Cineva ţi-a stricat hotarul viei şi a adaos-o locului său; altul a lăsat vitele sale în pămîntul tău; altul a abătut apa care curgea prin grădina ta. Prin urmare trebuie să te întărîţi şi să te faci mai rău decît cei cuprinşi de furii, certîndu-te cu toţi? 

Mintea, care e datoare să se ocupe cu contemplarea făpturilor, e pusă să umble pe la judecătorii şi să-şi întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri, ca să izbutim în cîştigarea unor lucruri, ce nu ne folosesc la nimic.

De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar fi ale noastre, luînd asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi nu ascultăm pe cel ce ne plînge ca pe nişte nenorociţi?. 

„Vai, zice Proorocul, celui ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare". (Plângerile lui Ieremia 4, 19)

Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice:

„S'au făcut urmăritorii noştri, mai iuţi ca vulturii cerului", (I Corinteni 6, 18) iar noi ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că mişcîndu-ne noi mai anevoie la drum, vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care ne-a învăţat Pavel să fugim, zicînd: „fugiţi de desfrînare" şi de lăcomia de averi. 

Căci şi cei sprinteni în alergare spre linia de final, dacă nu-şi pun puterea cu încordare la lucru, rămîn în urmă de-i prind vrăjmaşii ce-i  urmăresc, care au poate picioare mai iuți.(1)

Cugetare:

• Cînd auzim cuvîntul: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume,[...]” și înțelegem că ni se adresează, acest proces interior de identificare a noastră cu cei aleși de Domnul din lume ne responsabilizează.
   
• Înțelegem că nu putem fi în același timp și aleșii lui Hristos și ai lumii. 
  
  
• Dar, ce este lumea?
  
  
• Despre ce vorbește Mîntuitorul și care este înțelesul acestei noțiuni în ortodoxia filocalică?
  
  
• Plecăm de la faptul că evreii- poporul ales- puteau să se definească ca aleși doar stabilind hotare care să deosebească poporul ales de ceilalți.
  
  
• Din această nevoie s-a ajuns la sensul că acest cuvînt - lume desemnează pe toți cei care nu sînt între aleșii Domnului, adică oricine care nu era evreu.
  
  
• Mîntuitorul li se adresează direct și pe loc evreilor și, desigur, folosește noțiuni cu care ei sînt obișnuiți. 
  
  
• La rîndul lor, Apostolii și Părinții au au folosit aceleași noțiuni. De astă dată, însă, pe măsură ce Biserica își manifesta însușirile deosebite de ceea ce putea fi numit o sectă evreiască, lumea a devenit noțiunea prin care Părinții numesc acea parte a umanității care refuză chemarea în rîndul noului popor ales și în ultimă instanță în Împărăție.
  
  
• Deci cînd Sf. Nil Ascetul scrie despre „cei pe care îi numim lumești” face referire la cei despre care știm sau credem că refuză valorile ortodoxiei. 
  
  
• În zilele noastre ar trebui să ne fie destul de ușor de înțeles care sînt cei lumești. Mai cu seamă că noi, datorită liturgicii și predicii, am păstrat noțiunea patristică a acestui cuvînt.
  
  
• Pentru popor, în Banat și Crișana, un om lumeț este un om dedicat în întregime plăcerilor trupești și dorințelor materiale, care trăiește într-o euforie a simțurilor.
  
  
• Lumea, în acest model de înțelegere este sistemul care asigură posibilitatea acestei euforii senzuale și a acestor țeluri materiale.
  
  
• Dar, este de menționat un lucru interesant, în limba română, atît în daco-româna de redacție modernă pe care o vorbim noi cît și în aromână acest termen- „lume” descinde direct din cuvîntul latinesc „lumen” care înseamnă lumină. Probabil strămoșii noștri au ajuns să renunțe la cuvîntul latinesc „mundi” care înseamnă lume, univers pentru a-l înlocui cu unul care să reflecte o percepție diferită asupra noțiunii de lume, anume „tot ce este sub soare sau tot ce este (stră)luminat.” În această parte a continentului toate popoarele împărtășesc aceeași concepție. Astfel pentru slavii din nordul și sudul nostru cuvîntul  свѣтъ (světŭ) este atît lumină cît și lume, pentru unguri világ înseamnă la fel, lumină dar și lume.
  
  
• De ce această tranziție? De ce au renunțat strămoșii noștri la un cuvînt funcțional și consolidat pentru a circula între ei un cuvînt meșteșugit filosofic? Probabil fiindcă au trecut prin schimbări importante ale modelului de înțelegere al existenței. 
  
  
• Este posibil ca importanța unor convingeri precum: „44.  Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, 45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Mt. 5) să fie destul de mare încît să remodeleze nevoia de a exprima realitatea în conformitate cu noile înțelesuri.
  
  
• Putem bănui o filosofie de viață specială a strămoșilor noștri dacă nu excludem posibilitatea ca această schimbare să fi avut loc în aceeași perioadă în care strămoșii au renunțat la cuvîntul latinesc „malus” care însemna „opusul binelui” și care are corelație cu „viclean” pentru a folosi un cuvânt inexistent anterior, creat din „reus” care înseamnă „învinuit, acuzat”, anume cuvîntul românesc „rău.”  Cînd strămoșii spuneau „X e rău” ei spuneau ca este învinuit, e culpabil, nu că l-au judecat și au decis că este contrar binelui.
  
  
• Așadar, Dumnezeu răsare soarele peste cei buni și peste cei răi, deci lumea este ceea ce luminează soarele ca semn al purtării dumnezeiești de grijă, iar oamenii nu sînt dovediți a fi contrariul binelui cîtă vreme in dubio pro reo - există vreun dubiu cu privire la justețea învinuirii.
   
• În acest context capitolul 12 este limpede: cînd noi dăm motive celor din lume să acuze incoerența și ipocrizia cu care ne trăim practic credință este firesc să ne rușinăm. Chiar dacă ei sînt lumești. Dacă se verifică ipoteza că noi gîndim, vorbim sau făptuim cele contrarii Binelui e mai important decît ce convingeri au acuzatorii noștri. 

• Cînd avem aceleași lupte, griji și țeluri ca cei pe care îi numim lumești și îi concurăm pe aceștia luptîndu-ne cu ei pentru cele pe care le declarăm cu gura demne de dispreț dar de grija cărora umblăm de nebuni prin tribunale ne înrobim mintea și ne îngreunăm spiritul. 

• În aceste condiții ușurăm sarcina vrăjmașului de a ne răpi și a ne ține în suferințe care duc prin întristări la disperare apoi lepădare și chiar deznădejdea suicidală.
  
  

______________
1) Stăniloae, Dumitru, Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2008, p. 157-158